În liceu a dat foc la uşa clasei

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Echipa „Weekend Adevărul“ s-a întâlnit cu Mircea Baniciu la terasa artiştilor din spatele Casei Studenţilor din Bucureşti
Echipa „Weekend Adevărul“ s-a întâlnit cu Mircea Baniciu la terasa artiştilor din spatele Casei Studenţilor din Bucureşti

Crescut de mamă şi bunici, Mircea Baniciu îşi aminteşte o copilărie „foarte liberă“ şi o adolescenţă plină de peripeţii şi de întâmplări cu haz.

Cântecul lui, „Andrii Popa" (singurul care-i aparţine din toată discografia Phoenix), este şi acum unul dintre cele mai iubite (dacă nu cel mai iubit) al trupei. Iniţial, nici nu era prevăzut să intre pe discul „Mugur de fluier". Prima chitară a venit ca recompensă pentru intrarea la liceu, după ce, în gimnaziu, se remarcase prin „năzbâtii". Educaţia muzicală nu i-a lipsit, dar nu s-a făcut în şcoală, unde profesorul de Muzică nu i-a dat mai mult de 7, ignorând cunoştinţele sale de pian şi de chitară. Putea deveni un arhitect cunoscut, dar succesul cu Phoenix l-a determinat să rămână dedicat scenei. Îşi aminteşte ca pe un coşmar noaptea petrecută în birourile Securităţii, după fuga în Vest a celorlalţi „phoenicşi", dar a rămas vesel ca o pasăre colibri, lucru care se vede şi azi, la fiecare concert.

„Weekend Adevărul": Copilăria, la Timişoara.

Mircea Baniciu: Cartierul se numea şi încă se numeşte Elisabetin. Eu am crescut, cum au crescut de altfel şi colegii mei din Phoenix, fără tată. Familia mea nici nu a fost o familie, am crescut cu mama, până pe la 5 ani, când mama a reluat cumva relaţia cu bunicii mei, care erau foarte supăraţi din cauza naşterii mele. M-am născut, deci, într-un context cu probleme. Dar mama mea a fost o femeie care a muncit pe brânci, în trei ture, ca să-şi crească odrasla.  Şi a reuşit până la urmă, dar cu nişte sacrificii extraordinare. Cred că cel mai important lucru pe care l-a făcut pentru mine a fost că m-a lăsat liber. Atât de liber, că, după primii ani de şcoală, mi-a dat carnetul de note şi mi-a zis: „Semnează-ţi-l tu!" Doar că din când în când o chemau profesorii la şedinţele cu părinţii, la care la un moment dat a renunţat, pentru că făceam tot felul de năzbâtii.

Ce se întâmpla? Ieşeaţi mai mult pe afară şi lăsaţi temele pe locul doi...?

Uneori pe locul trei sau mai rău... Şi ştiu că o încasam când eram prins cu temele nefăcute, dar norocul meu era că profesorii spuneau că sunt „brânză bună în burduf de câine", în sensul că aveam o memorie bună şi învăţam repede. Dar se întâmpla ca mama să vină de la serviciu noaptea târziu, şi dacă nu aveam lecţiile făcute, a doua zi la 5, scularea. Asta a fost una dintre faze şi, mă rog, multe altele care m-au făcut să-mi văd de ale mele în anii care au urmat. Am avut toate datele unuia care a fost nevoit să facă de toate de mic. Ţin minte că trebuia să tai lemne, făceam focul în casă, uneori mai făceam câte ceva de mâncare...

Şi jocurile copilăriei care erau în perioada aceea?

Prin şantiere. Casa în care locuiam era foarte aproape de o zonă în care se construia mult. S-a construit Bulevardul Eroilor atunci, şi Complexul Studenţesc, care este acum una din cele mai atractive zone din Timişoara, un fel de Grozăveşti, cu cluburi şi-aşa mai departe... S-a întâmplat ca un prieten de-al meu să taie toată instalaţia unuia dintre blocuri, instalaţia electrică, dar care nu funcţiona încă, doar pentru că erau cablurile colorate şi le-a luat ca să facă brăţări fetelor. A luat o bătaie... (râde)

Câţi ani aveaţi?

Între 7 şi 10, pe-acolo... În plus se construia Complexul Studenţesc şi mai târziu am început să mergem să le facem serenade studentelor (care ne apreciau, bineînţeles, dar mai aveam de crescut până să se întâmple ceva).

1967. Cu formaţia din liceu, Hyperion Fotografii: arhivă personală



Cum a fost primul contact cu muzica?

Haios, aş putea spune, după cum povestea mama... A fost în tramvai, un tramvai foarte aglomerat, bineînţeles, şi eu începusem să cânt de dimineaţă. Nu mai ştiu ce vârstă aveam, vreo 3-4 ani, iar vatmanul a oprit la un moment dat în staţie şi i-a zis mamei: „Pe ăsta muzicant o să-l faceţi!"

A avut gura aurită...

Da! (zâmbeşte) Eu nu credeam că o să fac chestia asta, în orice caz. Eu m-am pregătit să fac Arhitectură şi eram cât pe ce să-mi reuşească. Iar primul contact adevărat cu muzica... Proprietăreasa noastră, care locuia în apartamentul de sus şi care făcea parte din vechea protipendadă a Timişoarei austro-ungare, vorbea ungureşte, germană şi făcuse Conservatorul la Viena. Avea pian în casă şi, bineînţeles, o grămadă de discuri de patefon pe care le asculta cu regularitate. Operă. Şi s-au lipit de mine: Mario Lanza, Puccini, Rossini, Verdi, Caruso şi-aşa mai departe... Avea lucruri extraordinare în casă şi, ascultându-le, mi-au intrat şi mie, fără să-mi dau seama, în subconştient. Acesta a fost primul contact, după care o prietenă a ei, care făcuse şi ea Conservatorul la Viena, i-a spus mamei: „Ce faci cu puştiul ăsta? Nu vrei să-l dai la pian?" Şi, dintr-una într-alta, m-au luat, au văzut că am ureche şi cu puţinii bani pe care-i avea mama, mi-au impus cumva două sau trei ore de pian pe săptămână. Ţin minte că profesoara de pian avea nişte mâini extraordinare, foarte frumoase, şi era de o eleganţă şi de o distincţie... Venea dintr-o familie de aristocraţi. Îmi plăcea acolo.

Vă mai amintiţi cum o chema?

Dobrojenski Emilia, dar nu mai trăieşte acum. Şi am făcut ore de pian până în clasa a VII-a, sfârşitul gimnaziului pe-atunci, pentru că mă pregăteam pentru liceu şi mama mi-a spus că dacă intru la liceu, primesc o chitară. Era într-un moment în care aveam probleme cu şcoala...

Ce fel de probleme?

Să vă dau un exemplu. Aveam o profesoară de Engleză care avea o elevă favorită în clasă. Şi avea un stil foarte direct de a ne trata. Punea câte o întrebare şi eleva aceea simpatizată de ea avea un caiet în care nota plusuri şi minusuri; la trei plusuri aveai un zece, iar la trei minusuri aveai un 3 sau un 4. Şi când se întâmpla să ştiu mai bine (nu învăţam tot timpul), ea întotdeauna se ridica în faţa mea şi îmi lua „caimacul", cum s-ar spune. Şi într-o zi, fetele aveau şorţurile acelea la uniformă, m-am băgat sub bancă şi am legat-o de bancă. (râde) Mare, mare greşeală! Am legat-o de bancă, iar când a vrut iarăşi să răspundă, nu s-a putut ridica! A fost o fază la care toţi au râs, ştiau ce boacănă am făcut.... Dar profesoara m-a lăsat corigent. Deci am rămas corigent la Limba Engleză, înainte de admitere! Mi-a prins, în schimb, foarte bine, chestia asta, pentru că am dat admiterea în toamnă, după ce toată vara am halit engleză. Şi acum mai culeg roadele corigenţei la Limba Engleză, mi-a prins foarte bine.

1967. Cu formaţia din liceu,  Hyperion p Fotografii: arhivă personală

În braţele mamei, la câteva luni

Liceul cum a fost?

Sigur e că nu mi-am mai dorit corigenţe! (râde) Dar am şi intrat într-o gaşcă mişto, colegii mei de clasă sunt extraordinari, ne mai vedem şi acum, după atâţia ani. A fost o clasă foarte bună, aşa că din 38 de elevi câţi eram, 2 au plecat în străinătate, iar toţi ceilalţi am făcut facultăţi. Ar fi multe de povestit din liceu, aş putea să scriu o carte, cu haioşenii, cu mersul la porumb...

Adică la muncă patriotică...?

Da, dar au şi fost tot felul de faze... De exemplu, la un moment dat, unul dintre colegii mei a zis că „Hai să facem o gaură în uşă, să vedem profesorii", când chiuleam... Şi a luat un cârlig dintr-o sobă, bine încins, şi hai să facem o gaură în uşă în pauză, ca în timpul chiulurilor să ne dăm seama ce se întâmplă prin clasă... Bineînţeles că a luat foc uşa... Practic, eram în careu din două în două săptămâni, la nedisciplinaţi... Altă dată veneam de la o „şedinţă" de cules porumb şi cum ne duceau cu camioanele, călare pe grămada de porumb, am văzut o Volgă care venea în spate... Maşinile Volga erau maşinile oficialităţilor din perioada aceea. Aşa că am început să dăm cu ştiuleţi în ea. Ne-a dat pe toţi afară de la practică, era primul-secretar pe judeţ în Volgă, care ne făcea tot felul de semne, iar noi: „Da? Ia şi tu porumb de-aici!".

Primele cântări au fost în liceu pentru fete sau cu alte ocazii?

Da, aveam deja o formaţie, Hyperion se numea, în liceu. Eram patru colegi: unii erau cu Beach Boys, eu eram cu Beatles şi cu Rolling Stones. Cântam deja la chitară, eram destul de avansat, pentru că în timpul acela în orele de după-amiază mergeam să învăţ chitara la o şcoală populară de artă. Şi am învăţat trei ani de zile, am luat ore de chitară cu un profesor acolo, şi cu teorie muzicală şi cu tot. Dar nu ştiu de ce eu nu i-am spus niciodată profesorului meu de Muzică nimic despre ce făceam acasă. Aşa că el nu mi-a dat niciodată mai mult de 7 la Muzică. Asta era media mea generală, iar el se uita la ce note are Baniciu: „cam de 6-7, deci 7 îi dăm şi la Muzică..." Ţin minte că, după nişte ani de zile, la un spectacol Phoenix m-am trezit cu el în culise şi m-a prins de mână, aşa cu o mână tremurândă de om în vârstă şi mi-a zis: „Scuză-mă!". Ăsta chiar a fost, pentru mine, un moment important.

Ce vă plăcea în şcoală?

Mie nu prea mi-a plăcut şcoala, trebuie să recunosc, fiindcă de la început am avut probleme în clasă. Prima învăţătoare pe care am avut-o avea o fată care a fost curtată şi părăsită de un unchi al meu. Şi atunci eu am devenit unul dintre duşmanii ei. De aceea mi-a fost foarte greu: eram pus la colţ tot timpul, eram tot timpul pedepsit, eram oaia neagră... Până într-o bună zi când i-am zis mamei mele că eu nu mă mai duc la şcoală. Şi a devenit foarte atentă, pentru că începusem să umblu pe străzi; mi-era groază să mă mai duc la şcoală, fiindcă eram tot timpul pedepsit. Şi am prins cumva o teamă de tot ce se întâmpla în şcoală, teamă pe care am reuşit să o înving în timp şi mai ales în perioada de liceu... În schimb, îmi plăceau orele de după şcoală, când repetam, făceam nebunii cu colegii în Sala Festivă... Acolo repetam. Ne făcuserăm mai multe formaţii, concurente. Şi după aceea făceam sport, mergeam mai mulţi colegi la canotaj la Şcoala Sportivă. Acolo îmi plăcea foarte tare. Am făcut cantonamente la munte, vara la Snagov, după aceea plecam la mare şi-aşa mai departe. Dar în şcoală mi-au plăcut în special ştiinţele umane, literatura, la care am avut câţiva profesori buni, limbile străine...

"Vatmanul a oprit la un moment dat în staţie şi i-a zis mamei: «Pe ăsta muzicant o să-l faceţi!»''

"Mi-era groază să mă mai duc la şcoală, fiindcă eram tot timpul pedepsit.''

"La liceu am intrat într-o gaşcă mişto, colegii mei de clasă sunt extraordinari, ne mai vedem şi acum, după atâţia ani.''

A vrut să facă Arhitectura pentru Club A

Şi cum v-aţi orientat apoi spre Arhitectură?

Arhitectura nu era o şcoală care să ceară - aşa am crezut eu - foarte multă Matematică. La admitere ne trebuia Fizica şi Desenul. Iar Arhitectura am făcut-o, pentru că auzisem de nebunia cu Clubul A din Bucureşti.

Pentru Clubul A v-aţi dus la Arhitectură?

Aflasem că se cântă, vin actori, toată nebunia, plus că Arhitectura era o chestie deosebită. În perioada aceea erau Festivalurile Arhitecturii, erau invitaţi de marcă: Belmondo, Ursula Andress... Era un club de elită şi am spus că eu acolo trebuie să ajung. Cumva atmosfera de care mi-au povestit unii şi alţii, cât de frumoasă e facultatea... Plus că eram foarte bun la desen! Descoperisem asta în liceu. Aveam un coleg de liceu care desena fantastic; eram prieteni şi desenam împreună. Şi m-am trezit că desenam foarte bine şi mi-au zis că trebuie să-mi aleg o chestie în care să-mi folosesc datele iniţiale: sau să mă duc la Arhitectură, Arte Plastice sau la Conservator. Şi am ales-o pe aceasta, pentru că mi s-a părut mai trainică, mai cu picioarele pe pământ decât Conservatorul. Nu ştiu dacă mi-ar fi fost foarte util Conservatorul, pentru că eu am fost un amator toată viaţa mea, în sensul că am fost un autodidact, mai degrabă.

În braţele mamei,  la câteva luni

În locuinţa de student, de la demisol

În locuinţa  de student,  de la demisol

Un amator educat totuşi...

Da, un amator educat. Datele şi baza le aveam, dar n-aveam cunoştinţele unuia cu şcoală superioară de muzică. Am rămas la Arhitectură, deci... Când am terminat liceul, pe la 17 ani şi jumătate, aveam chef s-o întind de-acasă. Stăteam atunci la bunicii mei, unde ne mutaserăm, aşa că i-am cerut mamei cheia demisolului unde copilărisem. În Timişoara sunt nişte demisoluri destul de confortabile, pentru că sunt înalte. Vara era răcoare, iarna era cald, era foarte bine. Şi împreună cu nişte colegi, după ce am terminat liceul, am refăcut tot ce era de refăcut pe acolo şi m-am mutat singur, încercând să o salvez pe mama, care a spus că nu mai rezistă dacă nu mă duc la muncă să aduc şi eu un ban acasă. Am supravieţuit cu bursă nişte ani de zile. De fapt eu voiam să plec la Bucureşti, numai că ai mei n-au reuşit să facă rost de bani să mă trimită la admitere la Bucureşti, pentru că în Timişoara nu există Arhitectură.

Şi până la urmă cum aţi reuşit?

M-am înscris la o Şcoală Tehnică, să nu mă umfle în Armată, iar după un an, când am vrut să mă înscriu la Arhitectură, nu mi-au dat diploma, au zis: „Stai dumneata aici şi termină şcoala!". Nu mi-au dat diploma de Bacalaureat, aşa că n-am putut să plec.

Deci aţi făcut şi Şcoala Tehnică...

Am făcut şi Şcoala Tehnică, de maiştri construcţii de maşini. Am învăţat să fac instalaţii, am învăţat motoare electrice, diesel, tot.

Orşova, reconstruită după inundaţii şi cu ideile studentului Mircea Baniciu

V-au folosit vreodată cunoştinţele acumulate la Şcoala Tehnică?

Da, de multe ori. După aceea, când am intrat în trupă, trebuia să cunoşti chestii de bază din electricitate, pentru că totul era pe bază de curent: şi amplificatoarele, şi jack-urile, şi cablurile, toate conexiunile, mixerul, toată instalaţia...

N-a fost timp pierdut până la urmă...

Nu mi-ar fi trebuit doi ani ca să le învăţ... Dar, după aceea, s-a înfiinţat Facultatea de Arhitectură la Timişoara. Făceau şi pregătire cu arhitecţi, profesorii erau arhitecţi din zonă şi nu numai, veneau arhitecţi şi din marile oraşe. Îl aveam pe unul, Milos îl chema, ne-am înţeles extraordinar. El a făcut hotelurile din Arad. Mai era un tip, Fackelman, un evreu, arhitect foarte bun. Aceştia au reconstruit Orşova, după inundaţiile din anii '70. Multe din proiecte erau ale noastre, ale studenţilor, şi au fost puse în practică de profesori acolo, pentru că aveau nevoie de idei...

Deci trebuie să fie şi o clădire acolo care să fi fost făcută după ideea studentului la Arhitectură Mircea Baniciu...

Sunt convins c-au fost mai multe, dar n-a fost niciuna semnată de noi. Am făcut proiecte pentru duplexuri, pentru biserici chiar... În paralel, ca să-mi câştig existenţa, desenam proiecte pentru unii care nu puteau, cum probabil se face şi acum... şi mai şi cântam la chitară. Unul dintre colegi era foarte bun prieten cu un scenograf de la teatrul din Timişoara care cânta şi el foarte bine la chitară. Şi el mi-a zis: „Tu eşti un talent, o să faci treabă, hai să te băgăm într-un spectacol al nostru!" Era un spectacol de varietăţi. Şi bineînţeles că m-am dus... Erau două spectacole pe săptămână în care câştigam 50 de lei. Şi acum ţin minte, suma aceea era foarte importantă pentru mine. Aveam o bursă de vreo 400 de lei, cam 200 de lei din spectacole, deci 600 în total, şi un proiect, două, unde mai făceam tot un 50 de lei acolo. Îmi scoteam pentru existenţă, să-mi plătesc chiria şi să am bani de cantină...

Deci aţi avut o viaţă de student mai mult ocupată decât la distracţii...

Mi-a plăcut ce a spus Tudor Chirilă despre viaţa de student: că în studenţie e păcat să ai, cel mai mişto este să n-ai. Ei, eu am fost unul dintre aceştia care n-aveau şi a fost bine... Ciupeam fetele de fund când stăteau pe trepte, pe alea mai dolofane, şi le întrebam: „Ce ţi-a dat maică-ta de mâncare?" Şi-mi lăsau sendvişurile una-două! Eram şi mai frumuşel pe vremea aceea şi chiar mă iubea lumea, că eram simpatic...

Acum pentru că aveţi o educaţie serioasă în domeniu - cum vi se pare că arată oraşele noastre?

Sinistru! Aveam o vorbă în studenţie... Arhitectura era în aceeaşi clădire cu Facultatea de Construcţii din Timişoara, o facultate cu tradiţie, foarte serioasă, şi ne spunea câte unul: „Băi, tot ce construiţi voi se dărâmă dacă nu suntem şi noi!" Iar răspunsul era: „Tot ce aţi construit voi fără noi ar trebui dărâmat!" Cam aici ne încadrăm...

Pe şantier, în timpul studenţiei la Arhitectură

Tot în perioada aceea s-a produs şi întâlnirea cu Phoenix.

La sfărşitul primului an la Arhitectură a venit Covaci (n.r. - Nicu Covaci), după ce mă văzuse într-un club. Iar în '70 tocmai o întinsese în America solistul lor vocal, Mony Bordeianu, iar Phoenix era în prag de faliment, pentru că acesta, înainte de a pleca, a fost un spectacol în care s-a luat de oficialităţi. Având paşaportul în buzunar, a zis că ce se iau de părul lui şi de hainele înflorate... „Noi ne-am permis vreodată să vă tăiem cravatele, să vă spunem că costumele voastre sunt cam nespălate şi n-au decât o singură culoare, gri?" A doua zi, formaţia Phoenix nu mai exista. Lucrurile se mai calmaseră între timp, iar pe mine m-au pus să cânt cover-uri, Deep Purple. Or mie îmi plăcea muzica folk, nu mi-a plăcut deloc să cânt în engleză, nu mi se potrivea. Nu am fost solist de cover-uri niciodată, motiv pentru care la sfârşitul primului an de colaborare am plecat din trupă. Dar în toamnă a venit din nou Nicu Covaci şi a zis să facem o chestie românească, să intrăm în spectacole. Ne-am pus în gând să facem un spectacol cu temă, o chestie barosană, inspirată din folclor... şi toţi îi spuseseră că Baniciu e cel mai bun la chestia asta.

Aşa s-a născut povestea de succes...

„Cei ce ne-au dat nume" a fost primul album Phoenix care „a rupt". „Nunta", „Negru Vodă", „Te întreb pe tine soare", un album de creaţie, făcut cu textieri cu cap. În plus eram într-un context de universitate: Covaci era la Arte Plastice, Kappl (n.r. - Josef Kappl) era la Conservator, Costin Petrescu, toboşarul, era la Arhitectură, mai mare ca mine. Deci toţi eram cu desenul foarte mult, până şi Kappl, care era la Conservator, desena foarte bine.

Când au plecat ei, în '77, eraţi deja absolvent. Cum aţi primit povestea aceasta? V-a încurcat, v-a pus pe tuşă?

M-a terminat! Eu nu credeam că o să facă tâmpenia asta. Am avut o discuţie înainte cu Nicu, se tot punea ceva la cale, simţeam asta. Le spuneam: una la mână, unde te duci?; doi la mână, cine te aşteaptă?; trei la mână, ce faci acolo? „Cânţi", mi-a răspuns. „În ce limbă? Cânţi la nemţi în limba română?" „Ce contează?", zicea. „Contează să scăpăm de aici, trebuie să ajungem acolo!" Să ajungem acolo, dar ce faci acolo? Şi într-adevăr, după ce au ajuns acolo, unii din ei au ajuns să mănânce de pe câmp, să adune porumb să poată să supravieţuiască, până când s-au despărţit. Au explodat, nu s-au despărţit, pur şi simplu.

Şi cum aţi aflat?

Pe mine m-au luat ăştia din papuci, când au plecat. Ei au plecat într-o sâmbătă noaptea, iar eu, luni dimineaţa m-am dus la mama lui Covaci. L-am sunat mai întâi, că aveam treabă la primărie, trebuia să organizăm un spectacol în Timişoara. Am vorbit cu mama lui, Muti îi spuneam, care mi-a zis: „Vino încoace că trebuie să stăm de vorbă!". Ei plecaseră deja sâmbătă, eu nu ştiam. Şi când am ajuns, am văzut că nu erau sculele, nu era nimic... Sala de repetiţii era cumva la mama lui Nicu în curte, într-o casă la marginea Timişoarei. Dar eu mai eram cu cineva, cu un băiat care fusese toboşar în echipă. Şi Muti zice: „Au plecat să cânte la Rugă şi s-a uitat, aşa, cumva, la mine, mi-a făcut semn din ochi. Ruga e sărbătoare mare în Banat, dar se ţine vara, în preajma zilei de Sfânta Marie, în august, e şi un fel de sărbătoare a recoltei... Or acum era sfârşitul lunii mai... Mi-a căzut faţa, vă daţi seama. Am plecat acasă năuc, pentru că renunţasem la post, renunţasem la tot. A doua zi dimineaţă eram cu nişte prieteni acasă (aveam tot timpul casa plină), ne beam cafeaua şi mai stăteam la taifas.

Pe şantier, în timpul studenţiei la Arhitectură

Şi au venit doi de la Securitate în civil, au bătut la geam: „Sunteţi invitat să veniţi cu noi". „Staţi puţin să mă îmbrac, să mă spăl pe dinţi..." „Nu, nu-i nicio problemă, rămâneţi aşa cum sunteţi, că vă ducem cu maşina şi vă aducem cu maşina. Doar să daţi o declaraţie ceva..." M-am prins despre ce era vorba, dar mă gândeam cum de au aflat atât de repede. De la băiatul acesta, care era cu mine, vă daţi seama... M-au lăsat mai întâi să stau vreo două ore într-un birou, într-un demisol, până ce a apărut unul. Şi acum mai ţin minte: m-a întrebat dacă fumez şi mi-a oferit o ţigară. Nici nu mâncasem, nici nu băusem cafea... I-am cerut un pahar cu apă sau o cafea şi l-am întrebat de ce mă ţin acolo, eu făcând pe prostul. „Lasă că vezi tu!" Şi a dispărut. După care a apărut unul care a trântit un dosar pe masă şi zice: „Dumneata ai dosar!". Din facultate eram turnat deja, apoi intrasem în Phoenix, eram persoane publice deja. Aveam un dosar grosuţ. „Hai, spune, mă! Unde-s ăia?" „De unde să ştiu eu? N-am fost ieri la maică-sa? Cred că au plecat la Rugă să cânte undeva." „Hai, bă, lasă! Unde-s ăia? Pe unde au întins-o, cum au plecat, unde sunt, au întins-o, n-au întins-o..." Nu ştiau nimic. M-au ţinut până la 3 a doua zi, dimineaţa. „Declară! Scrie tot ce ştii!". Unul ieşea, altul intra... Trânteau uşa şi ziceau: „Te omor, nu ieşi viu de aici dacă nu spui! Ai să vezi ce-ai să păţeşti! Securitatea, poate că ai auzit ce ştie şi cum poate..." Am ieşit tremurând, aproape plângând de acolo. Noaptea, la 3 şi jumătate, în papuci, maieu şi bermude...

Cum v-aţi revenit din povestea asta?

N-a fost uşor... După câteva săptămâni am plecat la mare cu o trupă, Clasic 20, pe ai cărei membri îi cunoşteam şi care m-au întrebat dacă nu vin cu ei la mare, că nu aveau solist... A fost o şansă extraordinară! Şi la sfârşitul sezonului acesta, la mare toată vara, chiar începuse să-mi meargă bine, aveam deja încă un angajament, la barul Melody, în Mamaia. La finalul sezonului a apărut o echipă de la televiziune. Era Tudor Vornicu, pe vremea aceea şeful programelor de varietăţi. „Tu ce cauţi aici? Nu eşti cu ăia? A, gata! Vii la televiziune!" Şi când am terminat sezonul, m-a invitat la televiziune şi am făcut cele mai mişto filmări şi imprimări de televiziune, cu el. Şi după câteva emisiuni de televiziune, aveam deja afişul meu, Mircea Baniciu, în context cu Sfinx, Mondial şi-aşa mai departe. Cântam în deschidere, dar eram mare pe afiş, deci eram o persoană care aducea la casă. Toţi veneau să mă vadă, veneau ca la urs să vadă minunea, ăla de la Phoenix care a rămas. Numai că nu m-au mai lăsat să plec niciunde, nici în Ungaria, nici în Bulgaria, nici în Rusia, nici în China, niciunde.

Cu Ana Baniciu au fost deja nişte experimente; ce urmează?

Cu Ana am făcut tot posibilul ca aibă ce n-am avut eu de copil... Iar Ana e foarte fericită că tocmai a primit un rol într-un serial la Pro TV. E înnebunită să facă şi muzică...

Mai ales că are şi o educaţie muzicală serioasă...

Are. A făcut Liceul German şi în paralel a făcut, cum am făcut şi eu, şcoală de pian. Şi mai abitir, a fost de pe la 5 ani şi până acum la 19, în corul Allegretto. A văzut toată lumea, are mai multe vize pe paşaport decât mine, este o fată extraordinară şi a avut şansa unui context bun. S-au educat ei între ei acolo, la cor. Spiritul acesta de echipă i-a prins fantastic de bine, mai bine decât şcoala, decât educaţia de acasă. O să meargă probabil la Comunicare. Ştie germană, ştie engleză, vorbeşte bine spaniola, ştie muzică, a văzut lumea... E o persoană care nu are complexe, arată bine, o iubesc băieţii, are 19 ani... Nu-i stă nimic în cale! Eu nu-i pun niciun fel de oprelişte: „Fă ce vrei tu, cum vrei tu!" Îi dau doar micile avertismente, o feresc cât pot de nebunia asta cu fete dezbrăcate din muzica românească. Şi se pare că am reuşit (zâmbeşte).

"Ciupeam fetele de fund când stăteau pe trepte, pe alea mai dolofane, şi le întrebam: «Ce ţi-a dat maică-ta de mâncare?» Şi-mi lăsau sendvişurile una-două!''

"Eram într-un context de universitate: Covaci era la Arte Plastice, Kappl (n.r. - Josef Kappl) era la Conservator, Costin Petrescu, toboşarul, era la Arhitectură.''

"Toţi veneau să mă vadă, veneau ca la urs să vadă minunea, ăla de la Phoenix care a rămas. Numai că nu m-au mai lăsat să plec niciunde.''

CV

- Arhitect cu diplomă
- Data şi locul naşterii: 31 iulie 1949, Timişoara
- Starea civilă: căsătorit; doi copii: Ana (19 ani), Victor (7 ani)
- Studiile şi cariera:
- 1975: Facultatea de Arhitectură, Universitatea Politehnică Timişoara
- 1971: cooptat în Phoenix
- 1979: primul disc solo
- 1992: fondator Pasărea Colibri
- Discografie: peste 20 de discuri, cu Phoenix, Pasărea Colibri şi Solo, între care
- 1972: „Cei ce ne-au dat nume"
- 1973: „Meşterul Manole"
- 1974: „Mugur de fluier"
- 1975: „Cantafabule"
- 1979: „Mircea Baniciu"
- 1981: „Tristeţi provinciale"
- 1984: „Ploaia"
- 1989: „Secunda 1"
- 1995: „În căutarea cuibului pierdut"
- 1999: „Cântece de bivuac"
- 2008: „Eşarfa"
- Locuieşte în: Bucureşti

Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite