Încremenirea şcolii în „proiectul comunist”, vulnerabilitatea strategică a României secolului XXI
0
Top 100 universităţi. Criteriul: reputaţia. Sursa: Times Higher Education. Statisticile: S.U.A., 43 de universităţi. Marea Britanie, 9. Germania, 5. Japonia, 5. Olanda, 5. Canada, 4. Total: 70. Aşadar, 70 din primele 100 universităţi din lume sunt în 6 din cele mai puternic dezvoltate ţări ale lumii. O fi întâmplător, oare?!...
Aşa scrie în „The Guardian”.
În anii ’80-’90, Joseph Nye a introdus în instrumentarul şi practica relaţiilor internaţionale conceptul de putere soft, definindu-l ca fiind capacitatea de a exercita puterea (adică de a influenţa comportamentul celorlalţi ca să obţii rezultatul dorit de tine) prin atracţie şi cooptare (adică în manieră necoercitivă, în locul folosirii ameninţării sau a banilor). Despre om şi cărţile sale puteţi începe să vă informaţi de aici.
O sursă esenţială de putere soft pentru naţiunile care se respectă – alături de cultura ori valorile politice ale acestora – o reprezintă universităţile. Adică, într-un plan mai larg, forţa de atracţie colosală a educaţiei de calitate exccepţională. Nu detaliez. Dacă doriţi, puteţi aprofunda tema impactului pozitiv sau negativ al educaţiei asupra puterii soft a naţiunilor lumii (prin amplificarea prestigiului şi valorii universităţilor, ori prin declinul acestora) documentându-vă aici, sau aici sau aici.
Pe cale de consecinţă inversă - atunci când naţiunile care se respectă şi liderii acestora, cei cu scaun la cap, fac din Educaţie o sursă majoră de putere soft - a (men)ţine cu încrâncenare acerbă Şcoala ca sistem în evul său comunist, aşa cum e cazul României acum, înseamnă (în opinia mea umilă, de novice într-ale legii) subminarea directă a puterii statului român, în sensul propriu al art. 162 Cod penal (“acţiune… de natură să slăbească puterea de stat” – cu excepţia modului de executare a acţiunii, care nu este “armat” precum specifică articolul citat, ci cu mult mai insidios, mai perfid şi, deci, mai complicat de contracarat). Citiţi conţinutul întregului titlu I al Părţii speciale a CP 2006 (“Infracţiuni contra siguranţei statului”) în cheia posibilelor relaţii ale infracţiunilor menţionate cu cauzele profunde ale stării actuale a Educaţiei şi, poate, veţi vedea Şcoala noastră de azi cu alţi ochi. Sursa, aici.
De ce ţin “rinocerii” României “de lemn” piciorul pe frâna transformării reale de sistem a Educaţiei (faptul că o fac este limpede ca lumina zilei, perceptibil şi de la un milion de ani-lumină distanţă, în mod special în ultimii 4-8 ani, cu precădere în învăţământul preuniversitar)? De ce nu le pasă nici cât negru sub unghie de Ţară şi de Şcoala ei aflată aproape în moarte clinică din punctul de vedere al raportării la standardele mondiale în domeniu? Care sunt sursele imposturii lor manifeste? Eu văd două, pe care le enunţ în ordinea cauză-efect. Prima: incompetenţa crasă (de pildă, în materie de leadership, apoi şi în multe alte materii legate de formularea şi punerea în fapt a politicilor publice) – incompetenţă legitimată politic şi având drept stare de fapt prezenţa “rinocerilor” în poziţii decizionale cheie. A doua: reaua-credinţă cu obrazul gros cât cuprinde, urmare atât a incompetenţei, cât şi a complexului de inferioritate firesc, consecinţă naturală a neputinţei de a face ce au de făcut cu adevărat.
Vestea proastă, însă, este dată de următoarea ecuaţie letală pentru România: incompetenţă plus rea-credinţă egal inconştienţă strategică. Şi asta pentru că independenţă şi suveranitate înseamnă putere reală, nu surogat mimat electoral, de ochii lumii. Or, incompetenţă plus rea-credinţă acum în Educaţie înseamnă, direct, subminare pe termen scurt, mediu şi lung a puterii statului român. Ce calitate umană şi profesională vor avea cei care peste zece-cincisprezece ani vor lucra în Apărare, Sănătate, Afaceri Externe, Administraţie Publică, Educaţie (EDUCAŢIE!...), fiind ei produsul unui sistem educaţional care azi dă societăţii peste 50% respinşi la examenul naţional de bacalaureat, iar o bună parte din rest are serioase probleme de analfabetism funcţional, aşa cum este documentată situaţia cu subiect şi predicat în toate rapoartele oficiale serioase despre sistemul educaţional al României?
Pentru mine, această stare de fapt, care dinamitează (cu bună-ştiinţă cinică? din prostie pură şi simplă? şi-şi?) structural-degenerativ fibra statului român, este de neacceptat. Şi în acest punct, mesajul meu pentru nevoia transformării istorice de sistem a Educaţiei în România este cât se poate de puternic şi neechivoc.
Acesta este Proiectul Naţional al României, strategic necesar pentru noi, în deceniul 2013-2023.
Se încarcă comentariile...
