Întrebare: şcoala e pentru copil sau pentru angajator?

Personal şi subiectiv, eu sper ca noul ministru al Educaţiei să nu cedeze presiunilor cinice ale companiilor şi să facă din facultate o şcoală de meserii, un fel de postliceală de ucenici, care să fie productivă la noul loc de munca din a treia zi la noul job, aşa cum cer mulţi angajatori.

Şi angajatorii au dreptate, în fond: o firmă are nevoie cam de 5% angajaţi brilianţi, vreo 10% deştepţi, 35% pe la mijloc, şi restul de jumătate atât cât să poată ieşi ceilalţi în evidenţă. Unii au încercat să facă altfel şi să aducă mai mulţi deştepţi decât ar fi fost cazul, şi a ieşit prost...
 
Dar viitorul (cel apropiat, chiar), va schimba aceste proporţii. Însă nu în sensul în care mulţi se grăbesc să prezică, ci invers: odată cu tehnologizarea avansată şi cu digitalizarea va fi nevoie de şi mai puţini deştepţi. Roboţii înlocuiesc muncă brută, într-adevăr, însă softurile înlocuiesc în mai mare măsură pe cea intelectuală, adică vor face ceea ce acum fac oamenii deştepţi. Iar softurile avansează mult mai rapid decât roboţii.

În lume sunt două mari filosofii politice legate de educaţie: una umanistă, centrată pe individ şi pe nevoile sale, cealaltă imediat-pragmatică, centrată pe angajator (generic) şi pe cerinţele lui imediate-schematic spus.
 
Primii spun că rolul educaţiei formale (cea care face obiectul politicii de stat) este ca omul să se dezvolte cât mai mult şi cât mai armonios, să devină cât mai deştept. Or, dacă e deştept, se presupune că îşi găseşte el de lucru, ştie cum să abordeze şi cum să facă lucrurile, se descurcă mai bine în viaţă. Şi, pe termen mediu şi lung, e mai bine într-o societate cu oameni educaţi şi deştepţi, oricum.
 
Ceilalţi spun că oamenii sunt mai mulţumiţi dacă au nişte avantaje rapide, imediate: găsesc joburi mai uşor, mai stabile, venituri mai sigure, economia merge mai bine şi firmele plătesc impozite mai mari, din care se pot asigură servicii sociale mai consistente, e mai bine pentru liniştea socială şi, pe ansamblu, cetăţenii sunt mai satisfăcuţi. Şi că, la urma urmei, cei care sunt deştepţi ştiu încotro să o apuce şi ce să facă, nu e nevoie ca statul să se ocupe de ei mai mult decât e cazul. Sigur, copiii politicienilor şi ai celorlalte elite se duc într-o parte, cei mulţi în cealaltă, care le-a fost pregătită.

Politicienii noştri au mers până acum pe variantă că din facultate nu trebuie să ieşi nici intelectual, dar nici un meseriaş pe placul angajatorilor. Sarcina lui Adrian Curaj pare simplă acum, pe oricare dintre cele două variante de mai sus ar merge, tot mai bine decât acum va fi. Să vedem ce va alege şi, mai ales, cum va face lucrurile mai departe...