Şcoala specială versus şcoala pentru nevoi speciale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
scoala

Controversatul proiect de lege pentru drepturile copiilor cu dizabilităţi stârneşte în continuare reacţii virulente printre părinţi şi specialişti. Propunerea legislativă aduce în discuţie desfiinţarea învăţământului special şi reorganizarea sa în centre de intervenţie/educaţie timpurie, şcoli de abilităţi, unităţi de educaţie non-formală etc.

Este clar că învăţământul special din România în multe situaţii „bate câmpii” şi pierde din ce în ce mai mult contactul cu realitatea.  

  • Există şcoli speciale ce integrează elevi cu probleme comportamentale însă metodele de intervenţie sunt complet neadaptate nevoilor acestor elevi. De aici dezinteresul lor pentru educaţie şi frustrarea profesorilor care ajung uneori să ceară exmatricularea copiilor, scăderea notei la purtare sau mutarea disciplinară. Este ca şi cum medicii într-un spital ar cere externarea unor pacienţi deoarece sunt prea bolnavi pentru a se afla acolo.
  • În şcolile speciale consilierea părinţilor/aparţinătorilor nu are loc sau se realizează precar, neprofesionist. În câte şcoli speciale din România face cineva terapie de grup pentru părinţi? Sau un grup de suport? Această nevoie ar putea fi acoperită printr-o colaborare cu ONG-uri specializate dar care, pătrund foarte greu în aceste instituţii.
  • E firesc ca o unitate de învăţământ să se centreze pe conţinuturi educaţionale însă elevii cu dizabilităţi prezintă adesea manifestări ce ar trebui să facă obiectul unor intervenţii terapeutice structurate. Se întâmplă oare acest lucru cu adevărat? Poate că şi aici, o colaborare cu specialişti care oferă astfel de terapii ar fi de bun augur.
  • Se constată în ultimii ani şi o goană nebună a profesorilor după portofolii şi diplome în încercarea de a obţine continuitatea pe post sau titularizarea în învăţământ. Întrebarea este ce câştig are elevul cu dizabilităţi de pe urma acestei pleiade de extracuriculare care nu au nicio legătură unele cu altele, uneori nicio continuitate sau finalitate. 
  • După zece clase, şcoala specială şi elevul îşi spun la revedere fără să existe, din nou, nici o finalitate a acestui proces. Elevii se întorc acasă, izolaţi alături de părinţi care se întreabă cu disperare ce se va întâmpla când vor îmbătrâni şi nu vor mai putea să-i îngrijească...   

În acest context, apare proiectul de lege care, printre altele, spune aşa:

„Concluzia fundamentală care se desprinde din studiile de specialitate este că accesul la educaţie al copiilor cu dizabilităţi este unul dintre cele mai încălcate drepturi la nivelul societăţii româneşti". 

Prima întrebare care apare: de ce, şi cum s-ar schimba lucrurile în bine doar prin această trecere a unor servicii de sub tutela inspectoratelor şcolare la serviciile de asistenţă socială, prin desfiinţarea scolilor speciale şi înfiinţarea unor servicii corespondente, oarecum similare dar totuşi altfel?

  • În consultarea privind dezvoltarea Strategiei Naţionale pentru incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi (Bucureşti, 15 Decembrie 2013), anumite judeţe au raportat desfiinţarea şcolilor speciale şi încercarea de integrare a elevilor în şcolile de masă. 100 de profesori au fost concediaţi, s-au angajat 4 cadre didactice de sprijin care să-i asiste pe elevi în învăţământul de masă. Proces eşuat, în final copiii n-au mai mers la şcoală. Ar fi înţelept să pornim un studiu, pentru a vedea ce n-a mers bine acolo şi ce putem face pentru a preveni astfel de situaţii. 
  • Să ne amintim că acum câţiva ani, tot un astfel de proiect ambiţios a desfiinţat şcolile profesionale în România. O statistică a Ministerului Muncii arăta la acea vreme că, la nivelul reţelei de învăţămînt din Romînia, cel puţin 10% dintre elevi au abandonat studiile după clasa a VIII. Acum, înţelegem că desfiinţarea acestei structuri peste noapte a fost o greşeală şi încercăm din răsputeri să le re-înfiinţăm.
  • În România sunt foarte multe organizaţii active în domeniul dizabilităţii – grupuri de părinţi, reţele naţionale racordate internaţional care pot oferi idei pertinente şi articulate pe subiect. În condiţiile în care această lege abordează domenii fundamentale de acţiune în sfera dizabilităţii (intervenţie timpurie, educaţie, sănătate, prestaţii sociale, accesibilitate) este firesc ca pentru fiecare capitol să se constituie un grup de lucru format din experţi, părinţi, autorităţi, organizaţii cu experienţă recunoscută pe acel segment.  Altfel, e posibil să avem un proiect de lege realizat rapid, de un grup relativ mic de oameni care încearcă să acopere cât mai multe domenii iar rezultatul va avea de suferit în ceea ce priveşte claritatea, coerenţa şi corelaţia cu alte legi, adică exact ceea ce expunerea de motive care insoţeşte acest proiect reproşează altor legi.
  • Proiectul de lege se adresează copiilor cu dizabilităţi însă vreau să cred că finalitatea sa vizează dezvoltarea de deprinderi pentru viaţa de adult. În acest caz, devine esenţială cooptarea unor organizaţii care ocrotesc tineri sau adulţi cu dizabilităţi pentru că pot oferi informaţii foarte importante despre ce se poate face pe traseul educaţional pentru ca lucrurile să curgă lin, închegat spre vârsta de adult, spre o viaţă îndependentă şi spre integrare pe piaţa muncii.

Vă spun cu toată sinceritatea că acest conflict virulent apărut pe marginea proiectului de lege, pe mine personal mă bucură. Foarte mult! Este dovada faptului că apar reacţii, că se trece la acţiune, că ne pasă. Tot ce mai e de făcut este ca cele două tabere să înţeleagă faptul că sunt de fapt aliaţi şi au în faţa lor un scop comun – abordarea reală şi concretă a problemelor persoanelor cu dizabilităţi din România. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite