Şcoala ne doare mai mult decât ne costă

Sunt două probleme la care se pricepe toată lumea: la educaţie şi la sănătate. Ambele sunt într-o suferinţă dureroasă, ca un abces dentar în faza de început, de nu suportăm să fim atinşi pentru că urlăm de durere.

Dacă ne doare măseaua şi nu avem bani de stomatolog mergem la farmacie şi cumpărăm calmante, fără reţetă de la medicul de familie. Ba unii dintre noi, în cazul unui abces, ne autoadministrăm şi cinci zile de antibiotic. Oricare dintre noi putem aprecia că este mai ieftin să procedăm astfel. Mai ales dacă stăm la ţară şi nu avem acces rezonabil la un dentist.

Mânaţi de frică

Educaţia şi sănătatea, adică potenţialul de dezvoltare, sunt cele două probleme pe care nu le adresăm profund la nivel statal, pentru că statul se bazează pe capacitatea noastră de a căuta o soluţie, de a achita o notă de plată, atât cât ne putem permite. Frica este un motivator suprem şi vom cheltui întotdeauna orice resursă financiară putem accesa ca să scăpăm, să atenuăm frica: frica de moarte, frica de durere, frica pentru viitorul copiilor noştri.

Demografia, rata mică a natalităţii şi a înlocuirii populaţiei active rămân doar nişte concepte cu care defilează unii prin presă, pe la televizor, prin politică. Acestea nu ne dor atât de tare, la nivel individual, pe cât ne sperie frica că ”puiul nostru” nu va lua o notă de trecere la Evaluarea Naţională şi ”va ajunge la profesională”.

Să investim, în loc să cheltuim                                     

Am putea şi ar fi sănătos să ne uităm la generaţia de mâine, în integralitatea ei, ca la o investiţie. În schimb, ne raportăm la copii şi tineri, planificând viitorul lor ca pe o cheltuială “de la buget”, care poate fi oricât de mică pentru că este compensată cumva de părinţi. Trăim cu toţii în filosofia lui “scapă cine poate” şi sperăm că ai noştri să fie mai cu moţ şi să reprezinte o soluţie măcar pentru noi, părinţii lor. Dar ce se întâmplă atunci când părinţii nu sunt prezenţi sau nu au posibilitatea să compenseze pentru lipsurile sistemului?

Potrivit studiului UNICEF – “Costul investiţiei insuficiente în educaţie”, realizat anul trecut, “durerea” cea mai mare în sistem este decalajul dintre oraş şi sat: “Dacă comparăm contribuţiile private pentru educaţie în urban faţă de rural, observăm că elevii din urban plătesc aproape de trei ori mai mult, pentru pregătirea în particular (meditaţii), iar cheltuielile de transport ale copiilor din rural sunt cu peste 150% mai mari decît cele ale copiilor din urban.” Cu alte cuvinte, din puţinii bani, părinţilor din mediu rural plătesc mai degrabă naveta la şcoală a copiilor decât accesul la meditaţii sau forme alternative de educaţie.

Toate cercetările indică faptul că momentele de criză socială, economică, îi afectează mai degrabă pe cei vulnerabili. Proporţia copiilor în afara sistemului de educaţie s-a dublat în 2012 faţă de anul 2009, după ce cunoscuse, anterior, o îmbunătăţire. Criza economică, pe care se pare că nu o mai resimţim în oraşe, nu şi-a potolit forţa în mediul rural. Pentru că, vorba cântecului, “ce-ai omorât, omorât rămâne”, recuperarea copilului pierdut din sistem este dificilă.

Fondurile alocate educaţiei, atât publice cât şi private, trebuie abordate şi acceptate ca investiţii ale statului roman. Iar liderii de opinie ar trebui să fie la fel de îngrijoraţi de nerealizarea investiţiilor din educaţie, ca şi în cazul celor  pentru autostrăzi. Sigur că cei doar 17 kilometri de autostradă inauguraţi în anul 2015 reflectă realitatea sistemului şi (ne)funcţionarea instituţiilor statului. Căile de comunicaţie şi transport reprezintă sistem circulator al economiei, care permite capitalurilor să circule. Iar oamenii reprezintă unul dintre cele mai importante capitaluri!

Rolul Coaliţiei pentru Educaţie

Pentru că reprezint Coaliţia pentru Educaţie, o federaţie fondată în acest an de ONG-uri din domeniu, sunt adesea întrebată/somată ce vom face pentru schimbarea stării de lucruri. Ce putem face în condiţiile în care nevoia este imensă, sumele în discuţie sunt mari, numărul de persoane implicate este uriaş, iar problemele nenumărate? Şi, oricum, ceea ce auzim adesea este că “nu se poate face nimic, dacă politicul nu vrea”. Şi dacă politicul ar conta mai puţin?

Una dintre direcţiile noastre strategice este să punem în dezbatere, autentic, cât costă învăţământul din România. Cât ar însemna (în termeni de PIB, dacă nu de dezvoltare umană) acoperirea tuturor costurilor reale ale învăţământului obligatoriu? Şi apoi, în ce mod sunt alocate fondurile şi pe ce rezultate mizăm?

Provocarea şcolilor fără autorizaţie de funcţionare

Majoritatea opiniei publice a apreciat provocarea Preşedintelui de a rezolva, până în 2018, problema celor 4.000 de şcoli fără autorizaţie de funcţionare. Şi dacă problema nu este aceasta? Dacă unele dintre aceste şcoli ar trebui pur şi simplu închise pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca şcolile respective să livreze acolo un învăţământ de calitate?

Diferenţele dintre urban şi rural fac obiectul multor studii şi documente de politici publice, sunt propuse măsuri inclusiv în Acordul de Parteneriat dintre România şi CE pentru perioada 2014 – 2020. Săptămâna trecută, ARACIP a publicat un studiu care arată că „în mediul urban rata de părăsire timpurie a şcolii este sub 10%, sub nivelul european, în timp ce în mediul rural este de 30%”, iar ”şcolile rurale sunt mai mult axate pe funcţionare decât pe dezvoltare, iar pregătirea ştiinţifică a profesorilor este deficitară.”

Unul dintre obiectivele noastre este să chestionăm modul în care sunt alocate fondurile publice din educaţie pentru a îmbunătăţi calitatea serviciilor oferite şi pentru a diminua disparităţile. Credeţi că rezolvarea problemei grupurilor sanitare va convinge profesorii calificaţi să facă naveta una – două zile pe săptămână într-o şcoală izolată, doar pentru a-şi completa norma didactică? Astfel, celor mai sărăci le sunt alocaţi profesori cu un ataşament faţă de profesie mai scăzut sau mai puţin interesaţi de dezvoltare, ceea ce va conduce la majorarea disparităţilor existente.

Poate că este mai bine pentru viitorul şi potenţialul acelor copiii, din şcolile fără autorizaţii sanitare, să facă naveta (cu microbuzul şcolii!) către o şcoală cu resurse, mai ales umane, mai multe şi mai bine pregătite. Bineînţeles, soluţiile trebuie adaptate nevoilor locale şi, de ce nu, găsite la nivelul comunităţii. De aceea, este nevoie de un nivel de descentralizare mai mare, de acces la bugetele fiecărei şcoli, de planificare multianuală, care să ţină cont inclusiv de dinamica demografică a acelei localităţi.

Valori comune şi asumate

“Şi ce este de făcut?”, întreabă, de pe margine, părinţii care simt presiunea investiţiei pe care o fac în viitorul copiilor asupra bugetului familial. Primul pas, în viziunea noastră, este să punem pe masă banii, atâţia câţi sunt, în mod transparent, cu o atitudine orientată către rezultate şi un set de principii aplicate în cheltuirea lor. Dar mai presus de principii şi bani, deasupra mesei, ar trebui să fie acceptat, la nivel naţional, un set de valori asupra cărora toate părţile direct implicate - respectiv părinţii, profesorii şi elevii - să aibă aceeaşi înţelegere. 

Acceptarea unui set de valori comune, traduse în comportamente, va permite ulterior construcţii cu fundaţii solide şi, mai ales, depăşirea emoţionalului. Da, pe toţi ne doare - copii, profesori, părinţi – şi doare din ce în ce mai tare. A ajuns durerea atât de insuportabilă încât să nu mai tratăm simptomele cu pilule “de doi lei”, ci cauzele? O şcoală ideală este cea în care un profesor căruia îi pasă are un drum comun de învăţare cu un elev căruia îi pasă. Ceea ce solicităm noi ca principiu de bună guvernanţă în educaţie înseamnă să ne pese tuturor despre ceea ce se întâmplă şi despre cum se întâmplă în sistem.

Coaliţia pentru Educaţie, o federaţie lansată recent de ONG-uri din domeniu, îşi propune să coaguleze energii şi resurse pentru a împlini o viziune curajoasă despre învăţare în România. Scopul Coaliţiei este să contribuie la crearea şcolii în care fiecare vrea şi poate să îşi împlinească potenţialul. Procesul de formare a Coaliţiei este susţinut de Fondul ONG. Mai multe informaţii puteţi găsi pe site-ul: www.coalitiaedu.ro