Şcoala – mândria unei comunităţi
0
Orice intervenţie, orice program are nevoie să lase putere şi sprijin în şcoală şi în comunitate. Gardurile fizice vor rămâne în picioare doar atunci când cele „invizibile“ vor dispărea. Iar întrebările care stau la baza unei construcţii puternice sunt: Când îşi va apăra comunitatea şcoala, când va vedea valoare în ea, când se va mândri cu „şcoala ei“?
La marginea Ploieştiului, din Bulevardul Petrolului, se face un cartier pe mâna dreaptă, străbătut de strada Mimiului. O învăţătoare determinată, cunoscută de mine la Ministerul Fondurilor Europene, unde a venit să ceară bani pentru „şcoala ei”, m-a invitat să văd şcoala din cartier. Şi eu m-am dus, respectându-i implicarea şi determinarea, ca să am o reprezentare concretă despre cum ar putea funcţiona acolo apelul de proiecte „Şcoală pentru toţi”. În agendă s-a ales aproape simbolic ziua de 1 septembrie, întâia zi a unui nou an şcolar.
Şcoala se simte bine, e primenită în interior, primăria le-a făcut o surpriză neanunţată şi neîntrebată, iar acum se lucrează la faţadă, din fonduri proprii. Vorbeşti cu oamenii, cu directorul şcolii a cărei structură este, cu directoarea adjunctă, cu învăţătoarele şi te uimeşti în cancelarie că încă este în priviri lumină şi speranţă. Pesemne că trebuie să fie şi aici o explicaţie sau poate că este angajament, sau vocaţie sau un simplu: „aşa a fost să fie”.
Ar fi lipsit de etică să dau detalii despre cele discutate. Evident că sunt probleme de abandon, calitate, absenteism dar această şcoală nu este unică, ci reprezentativă pentru o stare de lucruri. Un oraş mare, puternic din punct de vedere economic, are inevitabil, pe trupul lui bătrân şi astfel de pete – cartiere în care doar un lider informal şi poate bătrân îi ceartă pe părinţi şi reuşeşte să le aducă copiii la şcoală. Este drept că încă nu s-au copt timpurile pentru grădiniţă. Teama că vor veni prea mulţi copii după lansarea programului „Fiecare copil la gradiniţă”, s-a risipit repede. Căci rutina şi disciplina prezenţei – „condiţiile sunt extrem de stricte” – a avut ca rezultat distribuirea de tichete sociale doar către doi copii din cei poate peste cincizeci care ar fi putut beneficia.
Şcoala – mândria unei comunităţi
Discuţiile s-au aşezat încet-încet şi au condus către întrebările strategice, inclusiv pentru restul cadrelor didactice prezente la şcoală: vă asumaţi o transformare prin care şcoala să devină o resursă pentru întreaga comunitate?
Oamenii au visuri şi idei şi au vrut să facă lucruri însă, mai în glumă, mai în serios, spun despre oraşul lor că este „oraşul hoţilor” pentru că nu au avut noroc de administratori locali integri şi vizionari. Şi nici măcar buni ascultători pentru ideile lor care nu ar fi costat mult. Au trecut prin şcoală şi încă mai sunt, organizaţii puternice, cu dorinţă de a face lucruri. De exemplu, în acest moment programul de grădiniţă beneficiază de resurse externe permanente oferite de Organizaţia Umanitară Concordia. A fost şi un program de tip „şcoală după şcoală” şi acum are cine să ofere masă copiilor, însă au constatat că unii dintre cei care mergeau dimineaţa să mănânce nu mai veneau după-amiaza la ore. Ar vrea să facă programe de „a doua şansă”, ar fi nevoie, însă nu a fost, deocamdată, momentul. Altfel, oraşul are două şcoli desemnate pentru astfel de programe însă acele şcoli sunt amplasate în „teritoriile” altor neamuri decât cele două majoritare în cartier…
Şcoala nu are garduri laterale, însă gardul din faţă e frumos, renovat şi proaspăt vopsit. Într-o noapte nişte băieţi au furat poarta grea de fier însă au abandonat-o relativ aproape, după ce a intervenit poliţia. Vis-a-vis de ea este o hala de cărămidă, frumoasă şi abandonată. Până acum câţiva ani locuia lângă şcoală o bătrână. A murit într-o zi şi casa şi curtea au rămas neatinse vreme de un an - superstiţii locale. După care au început să dispară garduri, ferestre, acoperiş, ba chiar într-un sfârşit de săptămână a dispărut şi casa cu totul. A rămas un teren viran.
Deşi poate părea plictisitor ceea ce scriu, este important de pus în contextul comunităţii. Orice intervenţie, orice program are nevoie să lase putere şi sprijin în şcoală şi în comunitate – aceasta ar trebui să fie „traducerea” pentru sustenabilitate. Gardurile fizice vor rămâne în picioare doar atunci când cele „invizibile” vor dispărea. Într-o noapte poate, furate şi vândute la fier vechi. Iar întrebările care stau la baza unei construcţii puternice sunt: Când îşi va apăra comunitatea şcoala, când va vedea valoare în ea, când se va mândri cu „şcoala ei”?
Cine este vulnerabil – şcoala, copilul sau comunitatea?
Când ne întrebăm ce ne ţine împreună, ce ne face să ne fie bine unul cu celălalt, o mare parte din răspunsuri sunt legate de faptul că ne regăsim în valorile trăite de celălalt. Acum câţiva ani, într-un context festiv, am mulţumit beneficiarilor noştri pentru că mi-au dăruit posibilitatea să îi ajutăm - în felul acesta m-am încărcat de sens şi m-am îmbogăţit.
Una dintre imaginile pe care am avut-o astăzi în minte este că profesorii ţin şcoala şi spiritul ei pe „umerii” lor. Şi am plecat cu ochii în lacrimi de frustrare când am înţeles că şcoala este vulnerabilă, ca şi copiii, ca şi comunitatea, pentru că, într-un fel, am ignorat ca ţară să ne creştem cei mai buni, sau cel mai bine, profesorii. A creşte înseamnă să oferi contextul de învăţare potrivit fiecăruia nu ceea ce îşi imaginezi tu că ar fi potrivit. Şi nu voi face referire acum la tema formării iniţiale a profesorilor – revenim prin Coaliţia pentru Educaţie către finalul lunii septembrie.
Mă voi referi însă la schimbarea de programe şcolare începută în toamna anului 2012, prin mutarea clasei pregătitoare la şcoală (şi sala de clasă aferentă se simţea bine, era renovată, avea mobilier relativ nou). Învăţătorii şi profesorii care au preluat atunci prima serie de copii au beneficiat de formare pentru a înţelege noutatea şi diferenţa de metode ce trebuie aplicate, principiile de care să ţină cont. În multe şcoli a existat continuitate şi învăţătorii însoţesc acum copiii până în clasa a IV-a (2016/2017). Ei sunt generaţia cu manualele întârziate an de an, ei sunt generaţia de profesori şi învăţători care nu au mai beneficiat de formare pentru noile programe decât izolat. Şi în anii care au urmat, serii noi de învăţători au preluat mulţi copii de cinci ani fără aproape niciun timp de formare în noul sistem.
Profesorii de la care vrem integritate, modele, curaj şi implicare socială sunt vulnerabili. Vulnerabili prin acces limitat la formare continuă de calitate, vulnerabili prin salarizarea precară mai ales în primii ani de profesie, prin etichetare socială, prin lipsă de sprijin, prin mass-media care, ca oriunde în lume, spune mai degrabă ce nu merge, ce abuzuri se produc, vulnerabili prin faptul că nu au fost formaţi să dezvolte relaţii sociale sănătoase, echilibrate, în cancelarie sau cu părinţii. Unii reuşesc să poarte povara şcolii pe umerii lor şi să schimbe în bine vieţile elevilor lor. Şi le mulţumim. Poate că nu suficient. Însă şcoala nu poate rămâne doar pe umerii lor, pentru că şi ei au nevoie de spaţiu, social şi interior, ca să crească şi să se dezvolte.
Local sau strategic? Un balet dificil între ministere…
Am un final pentru acest text. România a cuprins în Programul Naţional Capital Uman (POCU) destul de bine aceste nevoi. Pentru infrastructură (clădiri, dotări, microbuze) are bugete prevăzute în Programul Operaţional Regional (POR). Cumva, ştiu sigur, mai ales sumele din a doua categorie se vor „absoarbe”. Infrastructura care ne doare însă mult mai tare sunt OAMENII: de exemplu directorii de şcoli care sunt pregătiţi să îşi asume, însă nu au instrumente sau cadru legislativ, sau profesorii cărora le pasă însă nu au competenţele internalizate şi îndelung practicate.
Avem un plan. România are un plan în educaţie şi are, de anul acesta, chiar un plan – cadru nou pentru gimnaziu. Copiii aceştia care nu au avut manuale şi au beneficiat de noi programe în învăţământul primar vor fi peste un an în clasa a V-a. Trecerea dintre cicluri, dintre primar şi gimnazial nu este considerată un program în sine adică un moment în care este necesară implicarea învăţătorului şi dirigintelui, părinţilor şi profesorilor. Dificultatea acestui moment nu ar trebui sporită prin întârzieri majore în proiectarea de curriculum nou şi formarea cadrelor didactice.
Să asumăm că Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, fără fonduri suplimentare alocate, va reuşi să gestioneze ca structură de sprijin formularea de noi programe şcolare până în luna octombrie 2016. Iar apoi editurile vor face o performanţă remarcabilă propunând în termen manuale de bună calitate. Cât de realistă să fie această asumare şi cine îşi asumă? Sunt discipline la care lucrează profesori care nu s-au văzut niciodată unii cu alţii, care au fost, mulţi dintre ei, alergaţi într-un calendar de activităţi de vară intens şi pentru care nu s-a organizat încă nicio întâlnire comună. Aceşti profesori nu sunt plătiţi pentru munca extrem de importantă şi diferită faţă de ceea ce fac în mod curent şi nici nu au primit direcţie / viziune / mandat pentru ceea ce au de propus. Realist vorbind, ar fi mult să sperăm la aliniere şi colaborare între discipline, nu-i aşa?
„Plimbat între ministere” există un program noncompetitiv cu fonduri europene care ar fi trebuit să ofere suport pentru cele de mai sus (O.S. 6.5). În plus, România şi-a asumat că va forma peste 142.000 de profesori în cadrul POCU 2014 – 2020 (O.S. 6.6). Pe cei din primar care intră la clase cu programe noi din toamna aceasta, pe cei din gimnaziu, care vor preda peste un an la clasa a V-a, cine şi cum îi pregăteşte? Nu am niciun interes, nu lucrez în acest domeniu, dar este nevoie de un semnal de colaborare între cele două ministere acum, săptămânile acestea, fără agendă de campanie, pentru curriculumul de gimnaziu.
Pe de altă parte, nici măcar „plimbat” între ministere nu este un program care ar însemna asumarea rolurilor pe care autorităţile locale le au în procesul de educaţie. Ministrul Educaţiei, Mircea Dumitru, le-a scris primarilor acum câteva zile un mesaj valoros:
„În acest mandat, am înţeles cu toţii că România nu este doar despre rezultate excepţionale şi şcoli frumoase, despre minţi sclipitoare care pot da totul, pentru că li se oferă această şansă, ci şi despre şcoli vechi de zeci de ani, despre copii care trebuie să înfrunte sărăcia şi despre profesori care au nevoie de recunoaşterea muncii lor.”
Am urmărit cu atenţie să văd dacă vreun lider politic sau guvernamental întăreşte mesajul şi le transmite primarilor să ia aminte la cele scrise şi să le pese de şcoală, să cunoască şcolile din comunitate, mai multe decât ce reparaţii sunt necesare sau ce culoare au ochii directorului. Şcoala şi comunitatea încă rămân două lumi separate, care se întâlnesc rar. Atunci când se întâlnesc totuşi, de regulă este în centru, acolo unde şcolile sunt mai frumoase şi mai bogate. Astfel încât, la periferii, distanţa devine uriaşă şi copiii, ca şi profesorii, sunt ai nimănui... Ori o şcoală care nu este a comunităţii, o şcoală care nu este mândria comunităţii este o şcoală tare uşor de abandonat.
Se încarcă comentariile...
