INTERVIU Luminiţa Gheorghiu: „Am fost îndrăgostită, pe rând, de toţi regizorii cu care am lucrat“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto Mediafax
Foto Mediafax

Câştigătoare a unui Urs de Aur, Luminiţa Gheorghiu îşi aminteşte că, la Institutul de Teatru, profesorii nu-i dădeau note prea mari din cauză că nu avea un aspect exterior „corespunzător“

Ştia ce voia să se facă încă de pe la 10-11 ani, când alţi copii se gândeau mai ales cum să câştige campionatul de şotron din cartier. Luminiţa Gheorghiu nu a fost o elevă populară şi nici viaţa nu i-a oferit şanse pe tavă: a picat prima oară, la Admiterea de la IATC, a pierdut un copil chiar înainte de primul mare rol de film, a pierdut mai multe probe de casting decât a luat. Dar ce roluri a făcut în acelea! Succesul cu adevărat mare a venit pentru ea la o vârstă la care alţii încep să se gândească la retragere, iar mai toate filmele în care a apărut au luat premii internaţionale. Numele ei este indisolubil legat de regizorii „noului val“ din cinematografia românească, de la care aşteaptă nici mai mult, nici mai puţin decât un Oscar, aşa cum noi îl sperăm şi-l aşteptăm de la ea.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi născută la 1 septembrie 1949, în Bucureşti. În ce cartier?

Luminiţa Gheorghiu: Pe Bulevardul 1 Mai, la numărul 66. Stăteam într-un bloc de trei etaje, iar în faţa blocului era un părculeţ, de care îmi aduc aminte cu plăcere. Nu era prea aranjat, prea dichisit, avea doar câteva bănci, dar era o insulă de verdeaţă în zona aceea, cel puţin aşa se vedea, ţin minte, de la nivelul geamului de la bucătărie. Iar acolo ne jucam cu
toţii, copiii din cartier. Am plecat din zona aia destul de repede, pe când aveam 7 ani şi ceva. Ne-am mutat în cartierul Dorobanţi, pe strada Şcoala Floreasca. Acolo am şi intrat la şcoală, Şcoala numărul 15, dacă îmi aduc eu aminte bine. Era chiar vizavi de
casa în care stăteam.

Intrarea în şcoală a avut loc în anii ’50. A fost un moment important pentru dumneavoastră?

Nu cred că am luat-o la fel de „în serios“ ca alţi colegi de clasă ori ca alţi copii din cartier. Mi-aduc aminte de prietena mea de atunci, Celestina, care tot timpul voia să fie înconjurată de colegii de şcoală, ea mă trăgea în tot felul de activităţi cu clasa. Oricum, ne vizitam, eu mergeam la ea, ea venea la mine, ea scria poezii, amândouă făceam pian... Dar eu nu eram aşa iubitoare de colectivitate, cum era ea... De aceea nu pot să spun că am iubit extraordinar anii aceia, dar probabil că eram mai retrasă... Nu probabil, sigur eram mai retrasă! După aceea am scăpat de chestia asta, din clasa a V-a am început să particip la tot felul de concursuri interşcolare. Dar să mă duc peste tot cu ceilalţi colegi, la plimbare, oriunde, cum îi plăcea Celestinei... Asta nu era pentru mine.

Cursuri de pian şi franceză, acasă

image

În rolul mamei posesive din „Poziţia copilului“, care i-a adus „Ursul de aur“

Cum aţi început cursurile de pian?

Părinţii au fost cei care m-au îndrumat. Au adus o profesoară de pian la noi acasă, cu care m-am pregătit timp de doi ani, după care am dat examen la Şcoala de Muzică. Apoi am făcut patru ani de pian la Şcoala de Muzică. Dar şi eu, şi fratele meu am făcut şi acasă pian, de la 5 la 7 ani, dacă îmi aduc bine aminte, cu doamna Mirchirovici, aşa o chema pe profesoară. Era o doamnă mică de înălţime, plinuţă, blondă-blondă-blondă, cu breton... Era foarte îngăduitoare, un om calm şi tandru... Dar noi nu prea eram conştiincioşi. Şi, cu toate astea, am învăţat de la ea, am intrat după aceea la Şcoala de Muzică, am dat examen pentru asta. Dar pianul presupune foarte multă dedicaţie... Să înveţi un instrument şi să faci balet sunt probabil cele mai dificile activităţi. E o muncă foarte grea aici, ori eu cred că eram cam puturoasă. Sigur aşa eram.

Ce necruţătoare sunteţi! Dar limba franceză, cum aţi învăţat-o? Tot aşa, cu profesor, acasă?

Eu eram, la şcoală, la clasa de limbă germană. Dar, nu ştiu de ce, doamna Darie mă învăţa franceză. Ea era rusoaică de felul ei, dar vorbea foarte bine franceză. Era şi translator, şi traducător din franceză şi învăţam cu mult drag cu ea. Şi, cât timp am avut exerciţiu, a fost bine. După aceea, au trecut anii şi... mă rog. Ştiţi cum e: o limbă străină, ca să nu te părăsească, trebuie să nu o părăseşti mai întâi tu pe ea! Trebuie să citeşti, să mai conversezi...

A vrut să facă teatru de la 10 ani

La şcoală, între timp, ce materii vă plăceau?

Îmi plăcea foarte mult româna, şi-mi plăcea să fac compuneri, să scriu. Vă daţi seama că probabil mă fandoseam, aşterneam pe hârtie nişte gânduri. Dar eu ziceam la un moment dat că o să dau la Filologie, de asta tot frecventam şi o profesoară care mă ajuta, aveam în gând să dau la Filologie. Asta, mai ales după ce în primul an picasem admiterea la Institutul de Teatru. Dar, până la urmă, tot la Teatru m-am dus (râde).

Între timp era cât pe ce să intraţi, după cum aţi povestit mai demult, la Liceul de Muzică. Ce v-a făcut, până la urmă, să vă răzgândiţi?

Tata a fost cel care mi-a spus: „Dacă tu vrei să mergi să mergi la Teatru, ce rost să te complici...?“. Între timp, nu mai eram nici la Şcoala de Muzică, întrerupsesem nişte ani. „Ca să fii bună, trebuie să ţii de pian“, mi-a atras tata atenţia. „Ca să faci un lucru ca lumea trebuie să te ţii tare-tare-tare. Or, tu vrei să faci Teatru. Şi-atunci, nu are rost să te duci“, mi-a zis.

Deci începuserăţi deja să vă gândiţi la teatru ca la o soluţie pentru viitorul dumneavoastră.

Încă de la-nceput, din clasa a V-a.

Foarte devreme!

Da, da, da! Erau, pe vremea aceea, multe concursuri între şcolile din acelaşi „raion“, cum erau împărţite oraşele pe vremea aceea... Şi eram pasio-nată, ajungeam până la etapele pe ţară! Aşa erau organizate aceste concursuri. Şi erau foarte multe: de teatru, de recitări, de brigadă artistică... Iar eu eram şi la Brigada Artistică de la Liceul „Caragiale“... Că foarte aproape de casa noastră era Liceul „Caragiale“, aşa că acolo m-am dus să dau examenul de admitere. Şi acolo am şi terminat liceul. 

„Picată“ la prima admitere

image

Luminiţa spune că filmul premiat la „Berlinală“ a fost „cea mai de întindere partitură“ a sa

Dar viaţă de licean aţi avut? Sau eraţi deja foarte pătrunsă de misiunea pe care v-o asumaserăţi, de a intra la Teatru?

Îmi făceam prieteni şi ieşeam... Dar ce ţin minte este că toţi cei din jurul meu aşa erau, să iasă cu clasa şi la plimbare... Şi ţin minte că ne adunam destul de mulţi, era prietena asta a mea, de care v-am povestit, Celestina, care-i aduna pe toţi în jurul ei... Şi ţin minte nesfârşitele plimbări din Parcul Herăstrău. Sau drumurile la cofetărie... Eu, una, trebuie să mărturisesc. Nu le-am iubit niciodată, nici plimbările, nici prăjiturile din cofetărie. Eram aşa, cu cârdul... Eu fiind un om foarte cald, totuşi... Poate eram eu, la momentul acela, mai închisă.

Ce s-a întâmplat când aţi încercat prima dată admiterea la Teatru? Cum aţi picat?

Eu m-am dus cu Ileana Cârstea, cu care făcusem actorie şi pe urmă făcusem regie... Ea pregătea mulţi tineri, viitori studenţi pentru admiterea la Institutul de Teatru... Ea m-a pregătit şi pe mine, dar eu n-am intrat.

Şi ce aţi făcut?

A doua oară, înainte de al doilea examen de admitere, m-am reîntâlnit cu ea cu puţin timp înainte de a se da examen, cred că erau două-trei luni... Şi ea mi-a spus: „Te rog mult, mai încearcă o dată, pentru mine, pentru că eu am mare încredere în tine. Mai dă o dată! Aşa, de dragul meu, eu sunt sigură că ai să intri şi ai să faci profesia asta bine!“. Şi uite, a avut dreptate, am intrat (râde) în al doilea an.

Ce vă amintiţi de la această a doua admitere? Mai ştiţi ce poezie aţi spus şi cine era în comisie?

„Lamentaţia Ioanei D’Arc pe Rug“, de Radu Stanca. Am recitat şi ceva din Sorescu; o fabulă, probă obligatorie, dar nu mai ştiu ce fabulă am spus; iar la monolog am avut Lady Anne, din „Richard al III-lea“ (n.r.  –  de W. Shakespeare). L-am auzit deunăzi şi pe Ivanov (n.r. – actorul Vlad Ivanov), eu fiind în admiraţia lui totală, deplină şi necondiţionată, că a dat de nu ştiu câte ori, până a intrat la Teatru. Mi-am zis: „Deci eu, de fapt, nu am trăit niciun chin, cu examenul meu, raportat la toate încercările pe care el le-a avut“.

Proaspătă studentă, repartizată la clasa profesorului Ion Cojar, sfârşitul anilor ’60. Cum a fost?

Cojar era un profesor care mă iubea şi mă aprecia foarte mult. Dar sigur că nu era numai el în comisii, când aveau loc examene. Şi atunci, şi el trebuia să ia act de ce spuneau ceilalţi profesori, colegii dumnealui. Traseul meu, în facultate, nu a fost unul uşor. Am avut o singură notă de 10 în anul III, la Actorie de Film, şi încă o notă de 10 la Actorie de Teatru, în anul IV. Cojar era forţat să ţină cont de părerea unor profesori care aveau alte criterii apropo de viitorul actor. Îşi doreau nişte studenţi ... cum să spun, mai făţoşi, mai aşa, să aibă un aspect fizic exterior mai deosebit... Profesorul Cojar ştia foarte bine ce îşi dorea de la studenţi, dar nu punea note doar după capul lui. Ţin minte că prima notă pe care mi-a dat-o în facultate a fost un 7, „pentru fizic neconcludent“ (râde).

Vă amintiţi de vreunul din profesorii de la Institut cu vreun pic de amărăciune?

Nu cu amărăciune, şi să vă spun de ce. Era vorba de marele actor, regizor şi profesor Moni Ghelerter, care avea tot dreptul să aibă propria opinie despre cum trebuia să fie un actor. El mă critica deşi, în anul II, la un anumit pe examen, pe care l-am susţinut la actorie, mi-a spus că l-am cucerit. Dar nu am rămas cu niciun fel de amărăciune, pentru că în acelaşi timp exista Elena Negreanu, care spunea public: „Ori Luminiţa Gheorghiu va ajunge foarte departe, ori se va pierde pe parcurs. Eu cred că va ajunge departe“. Şi uite că, până la urmă, am reuşit în profesia asta.

Profesorii îşi doreau nişte studenţi mai făţoşi, să aibă un aspect fizic deosebit. Prima notă pe care mi-a dat-o profesorul Cojar a fost un 7, «pentru fizic neconcludent».

„Am fost îndrăgostită, pe rând, de toţi regizorii cu care am lucrat“

image

Luminiţa Gheorghiu a jucat şi în producţia care a constituit examenul de diplomă al mezinei sale

„Weekend Adevărul“: Aşa cum era sistemul pe atunci, odată ce aţi absolvit, cu toate că eraţi bucureşteancă get-beget, aţi fost repartizată la Botoşani. V-a fost greu?

Luminiţa Gheorghiu: Era, pentru mine, cea mai bună alegere, pentru că acolo era profesoara Marietta
Sadova. Şi am debutat jucând cu ea în „Profesiunea doamnei Warren“. Era o actriţă ex-tra-or-di-nară! Spectacolele cu ea erau, cum să vă spun: o plăcere, o plăcere! Aşa că am fost în largul meu şi am lucrat cu ea, acolo, vreo doi ani şi cinci luni. După care am colaborat cu Teatrul din Piatra-Neamţ, la un spectacol al Cătălinei
Buzoianu, şi pe urmă am dat concurs în Bucureşti, la „Bulandra“, pe 3 noiembrie 1975.

Ce memorie exactă! Cu cine aţi dat concursul, cine era atunci la „Bulandra“, Liviu Ciulei?

O, Doamne! Dar cine nu era acolo! Toată crema, spuma, teatrului românesc: Toma Caragiu, Clody Bertola, Rebengiuc, Ciulei, ce artişti erau! Cele mai importante nume ale teatrului românesc! Parcă le adunase însăşi Bulandra!

În lunga şi frumoasa dumneavoastră carieră, aţi jucat pentru unii dintre cei mai buni regizori români (Ciulei, Cristi Puiu, iată – Netzer!), dar şi pentru unii dintre cei mai buni la nivel mondial (mă gândesc la Michael  Haneke) şi alături de unii din cei mai buni actori. Se poate vorbi de diferenţe esenţiale de şcoli de actorie şi regie, sau de sensibilităţi diferite ale artiştilor?

Să nu uitaţi să-l menţionaţi pe Radu Mihăileanu, alt mare regizor cu care am lucrat şi pe care, nu ştiu de ce, am uitat să-l pomenesc în ultimele interviuri. Şi e un regizor pe care-l iubesc foarte mult şi cred că şi spectatorii-l iubesc, şi actorii cu care lucrează. Apropo de cum sunt şcolile care formează viitorii actori, nu ştiu ce să zic. Dar am avut parte să lucrez cu partenere de talia Juliettei Binoche şi Isabellei Huppert. Vă pot spune că atunci când omul are talent, talent pe care nu poate să ţi-l dea vreo şcoală din lume, are o şansă de a răzbi... Eu am avut un mare noroc în facultate, mă şi mir că am uitat să  vi-l spun: foarte repede, studenţii de la Regie şi cei de la Operatorie m-au luat să lucrez cu ei. Şi aveam toată libertatea din lume, iar asta mi-a prins extraordinar de bine... Toţi aveam încredere în puterile noastre, şi-atunci lucrurile mergeau. Am făcut tot felul de roluri, filme statice, am avut ocazia să exersez foarte mult. Important este, până la urmă, ca fiecare să fie foarte atent la bucăţica lui. În străinătate, toţi sunt foarte atenţi, pentru că sunt nişte amenzi de te ustură sufletul când bagi mâna în buzunar. E valabil proverbul: „Frica păzeşte bostănăria“.

„Dragoste cu năbădăi“ la fiecare proiect

Poate nu e prea corect din partea mea, dar o să vă rog să faceţi o ierarhie a regizorilor de calibru cu care aţi lucrat în carieră: Liviu Ciulei, Stere Gulea, Radu Mihăileanu, Michael Haneke, Cristi Puiu, Călin Netzer... Sunt nume foarte mari...

Mă credeţi sau nu, am fost îndrăgostită, pe rând, de toţi. Nu pot să fac nicio ierarhie, şi nu pentru că sunt diplomată. Pur şi simplu nu pot lucra cu cineva dacă nu investesc sentimental. Nu este o exagerare, fiecare întreprindere artistică e precum o barcă în care ne suim şi este obligatoriu să ne iubim. Se leagă un fel de dragoste cu năbădăi la fiecare proiect, da! Spun „cu năbădăi“ pentru că, uneori, tu ai zice câte ceva, mai crede celălalt că are dreptate, dar dragoste nu se poate să nu existe. Cel puţin de la mine. Cu năbădăi, fără năbădăi, dar există. N-am cum să nu iubesc proiectul pe care îl fac şi oamenii cu care lucrez. De multe ori, după ce termin un film, mi se face dor de oamenii cu care am lucrat. Eu nu l-am crezut pe Haneke atunci când îmi spunea: „Sunt trist că se termină filmul şi parcă mi se ia ceva drag“. „Lasă, că-ţi trece imediat, faci imediat alt film“ – îmi ziceam eu. „Voi aveţi o ritmicitate, ceva de invidiat! Nu mai fi aşa de trist“, ziceam în capul meu. Ei, dar între timp lucrurile s-au mai schimbat. Mă simt, acum, legată de toţi. N-am cum să fac o ierarhie, dar, întrebată de-a lungul anilor cu cine prefer să lucrez, am ajuns la concluzia că prefer să lucrez cu regizorul care mă face să greşesc cel mai puţin. Sunt momente în care un regizor foarte priceput te poate ajuta. Aşa cum şi tu poţi să-l ajuţi pe regizor. Nu se întâmplă, şi nici nu se poate întâmpla, ca un regizor să îţi expună în amănunt ce ai de făcut.

Dintre toate filmele pe care le-aţi făcut, care v-a consumat cel mai mult, ca artist şi ca om?

Nu m-am gândit niciodată la asta.... Dar ce pot să vă spun e că la „Poziţia copilului“ a fost cea mai de întindere partitură a mea. Şi, filmând zi după zi, trebuie să fii tot timpul atent (bine, trebuie să fii foarte atent şi când filmezi un rol de trei zile)... Din afară pare un lucru foarte dificil, dar eu ştiam foarte bine ce am de făcut. Am lucrat mult, eu cu mine, şi a fost timp de discuţii şi cu regizorul, mai ales că Netzer a dat foarte multe probe până şi-a ales toată distribuţia. Aşa am avut timp să discutăm, să repetăm, să ne punem de acord, să ne contrazicem, să apară şi năbădăile... Dar aveam o siguranţă. Scenariul era foarte bun, iar eu, ca la fiecare rol, de
altfel, mai ales dacă am timp, îmi caut multe variante, mai multe soluţii pentru o scenă sau alta.

Suntem aproape de Oscar

image

În dialog cu Cristian Mungiu, un alt nume cu rezonanţă internaţională din cinematografia românească

„Moartea domnului Lăzărescu“ v-a adus multe premii, inclusiv intrarea în competiţia de Oscar. Ce speraţi acum pentru „Poziţia copilului“?

Nu îmi fac gânduri, cum nu mi-am făcut nici pentru Berlin, şi uite ce bucurie am avut cu toţii! Dar cred că are şanse. Depinde de ce filme mai sunt, ce filme mai apar... În orice caz, vedeţi că drumul nostru este foarte aproape. România vine cu premii de ani de zile, pe la festivaluri a cam început lumea să se teamă de România şi uitaţi ce aproape suntem! Sunt aşa de bucuroasă când un român mai vine cu câte un premiu, să se audă de România şi cu lucruri bune... Şi nu pot să vă spun cum se purtau cu noi la Berlin, după ce au văzut filmul... Cu o căldură extraordinară, nu pot să vă spun ce aplauze am primit la conferinţa de presă! Nu ştiu de ce mi s-a părut mie aşa de ciudat. Mă întrebam: dar cine e în sală? Şi să ştiţi că nu m-am dus acolo „programată“ pe Urs. Dar mai bine, că a fost surpriza mai mare şi mai plăcută.

Şi-a dus fetele la tot felul de „activităţi“

Revenind la educaţie, fetele dumneavoastră au mers – una către Medicină, cealaltă către Regie de film. Cât a fost alegerea lor şi cât le-aţi îndrumat dumneavoastră?

Tatăl lor, medic stomatolog, a pus la un moment dat întrebarea: „Face vreuna din voi Stomatologia?“. Maria a zis: „Fac eu“. Dar în timpul facultăţii, Maria ne spunea că ea iubeşte designul vestimentar, eu i-am spus: „Trebuie să faci în viaţă ce-ţi doreşti, viaţa e dificilă şi scurtă, măcar să ţi-o faci tu cât de plăcută poţi“. Şi i-am cumpărat imediat o maşină de cusut. Numai că pe maşina de cusut s-a adunat praful, pentru că Maria avea multe examene de dat şi avea mult de învăţat, avea note foarte mari. Dar acum lucrează împreună cu tatăl ei la cabinet, are rezultate concrete şi foarte plăcute şi pe partea cealaltă. Şi-a urmat pasiunea, are succese şi cu designul, are un site... Iar dacă ea e mulţumită şi fericită cu această a doua profesie, eu nu pot fi, la rândul meu, decât fericită.

Aţi jucat până la urmă şi într-o producţie a fiicei celei mici, cum spuneaţi mai demult?

Am jucat în examenul ei de diplomă. Ea şi-a ales profesia asta, o iubeşte, n-am ce să-i fac. Am întrebat-o: „O să poţi să le dai explicaţii tuturor? Pentru că toţi or să vină la tine să te întrebe «Da’ de ce?, Da’ de ce?»“. Ea mi-a răspuns că iubeşte profesia asta şi are forţă de conducător. Bine, aşa să-i ajute Dumnezeu! Dar trebuie să ai şi puţin noroc. Eu am avut şi noroc, până la urmă.

Bazele unei bune educaţii se pun acasă. Cum aţi procedat dumneavoastră?

Le-am ocupat puţin cam mult timpul. N-am făcut rău, dar nu ştiu dacă am făcut foarte bine. Fetele au mers la înot, patinaj, cu rolele, cu bicicleta, dans sportiv, balet, limbi străini, lectura era obligatorie, Maria a făcut 10 ani de chitară clasică, Alexandra a făcut mandolină şi pian. Le-am cam chinuit. Dar şi noi, părinţii, alergam după ele. Unul se ducea la patinaj, celălaltă la chitară... (râde) Am intrat toţi, la grămadă, în aceste activităţi. Dar trebuie să-i oferi copilului aceste lucruri, altfel rişti să vină o vârstă la care să spună: „Nu m-ai dat şi pe mine la aia sau la ailaltă“. ;

România vine cu premii de ani de zile, pe la festivaluri a cam început lumea să se teamă de România. Sunt aşa de bucuroasă când un român mai vine cu câte un premiu...

Prezentă în toate filmele care-au contat în ultimii ani

Data şi locul naşterii: 1 septembrie 1949, Bucureşti

Starea civilă: căsătorită, doi copii

Studiile şi cariera:

1972: Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, clasa profesorului Ion Cojar

1972-1974: Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoşani

1974-1975: Teatrul „Tineretului“ din Piatra-Neamţ

1975-2003: Teatrul „Bulandra“ din Bucureşti

2013: singurul spectacol de teatru în care joacă în acest moment – „Baba care ascultă ABBA“, Teatrul „Metropolis“ din Bucureşti

Filmografie şi premii:

1987: „Moromeţii“, regia Stere Gulea

1993: „Trahir“, regia Radu Mihăileanu

1998: „Train de vie“ („Trenul vieţii“), regia Radu Mihăileanu (premiul Publicului, Sundance Film Festival)

2000: „Code inconnu“ („Cod necunoscut“), regia Michael Haneke (nominalizat pentru Palme d’Or, Cannes)

2001: „Marfa şi banii“, regia Cristi Puiu (nominalizat pentru Palme d’Or, Cannes)

2006: „Moartea domnului Lăzărescu“, regia Cristi Puiu (premiul Un Certain Regard, Cannes)

2007: „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, regia Cristian Mungiu (premiile Palme D’Or şi FIPRESCI, Cannes)

2010: „Aurora“, regia Cristi Puiu (participare Cannes)

2012: „După dealuri“, regia Cristian Mungiu (premiul pentru Scenariu, Cannes; participare la Oscar)

2013: „Poziţia copilului“, regia Călin Netzer (Ursul de Aur, Berlin)

Locuieşte în: Bucureşti

Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite