Ada Solomon: „Am luat nota 9,91 la Bacalaureat, fără copiat“
0
Ada Solomon îşi aminteşte cât de rare erau notele mari acum 25 de ani şi că până şi liceele mari te făceau „prelucrător prin aşchiere“, aşa cum scrie pe diploma ei de Bacalaureat.
Când râde, râde toată camera cu ea. Este o fiinţă solară şi elegantă, căreia îi face plăcere conversaţia şi care nu se fereşte de întrebări. Mărturiseşte că se poate abţine să-şi cumpere o rochie, dar nu să cumpere cărţi. Citeşte „Dilema Veche“, în continuare, pe hârtie, restul presei – pe internet. În liceu a vrut să fie actriţă, prin facultate a devenit inginer, iar azi e producătorul de film cu cel mai mai mare succes de la noi, numele ei având legătură cu mai toate producţiile premiate care au devenit „noul val“. Ultimul succes al Adei Solomon: „Poziţia copilului“, laureat cu Ursul de Aur astă-iarnă.
„Weekend Adevărul“: Sunteţi născută pe 3 iunie 1968... Unde?
Ada Solomon: La Bucureşti (râde), iar formula clasică pentru locul în care m-am născut eu este „la Budapesta“. Restaurantul Budapesta era la baza blocului în care m-am născut şi toată lumea spunea despre intersecţia asta dintre bulevardul Dimitrie Cantemir şi bulevardul Mărăşeşti că e „la Budapesta“. Şi încă i se spune aşa, deşi restaurantul Budapesta nu mai e de mai bine de 20 de ani.
Cum a fost copilăria în zona aceea, de centru şi de cartier de Bucureşti, în acelaşi timp? Mulţi copii?
Mulţi copii, sigur că da, erau şi sunt acolo şi blocuri, şi case, iar amestecul era foarte interesant. Ţin minte că mă jucam în spatele blocului meu, unde era un părculeţ în care veneau şi copii din blocul turn şi din blocurile 9 şi 10, din apropiere, dar şi prietenii noştri din Poteraşi-Mărăşeşti, care stăteau la casă. Am crescut, deci, într-un mediu destul de amestecat şi foarte colorat... Găseai acolo şi familii de tradiţie din Bucureşti, care încă stăteau în casa părinţilor, bunicilor, cu mica lor curte... Nu sunt vile, sunt case cu grădină şi cu poveşti. Probabil că cei care stăteau acolo erau mici comercianţi, mică burghezie, intelectualitate de nivel mediu, nu rămăşiţe de aristocraţie, dar o burghezie corectă, cu tradiţie şi cu educaţie. În blocuri, populaţia era de asemenea foarte amestecată, pentru că erau oameni aflaţi la prima sau la a doua generaţie în Bucureşti, iar copiii aveau încă „ţara“ părinţilor, unde mergeau în vacanţe, rămânând totuşi copii de oraş, copii de Bucureşti. Pentru mine, tot perimetrul respectiv e special, iar Parcul Tineretului, care era la cinci minute de casă, e parcul în care eu am crescut. Grădiniţa mea era chiar lângă parcul care, la vremea aceea, nu era foarte dezvoltat şi se chema „Cocioc“. Iar şcoala şi liceul le-am făcut la „Creangă“, care era, de asemenea, la numai cinci minute de locul în care stăteam.
Aveţi amintiri din grădiniţă?
O, da, ţin minte şi băiatul de care eram îndrăgostită la grădiniţă! Îl chema Radu, iar episodul cel mai puternic a fost... Existau atunci nişte camioane de jucărie, un fel de maşini care se construiau. Ceva între „Mecano“ şi „Lego“, cu piese mai mari, dar care se îmbinau... Şi erau destul de rare, nu le găseai chiar pe toate drumurile. Radu adusese un camion din ăsta la grădiniţă şi i-am rupt un şurub încercând să-l montez şi i-am stricat maşina. Şi mi-a fost o ruşine... că tocmai ăluia, căruia era de presupus că o să-i placă de mine, tocmai lui i-am stricat maşina. L-am rugat pe tata să facă cum o şti să-i aducă o maşină înapoi, să nu mă fac de băcănie complet.
Lovită peste mână pentru că scria cu stânga
Micuţa Ada Solomon (dreapta), mâncându-şi sandviciul în pauza de masă, la grădiniţă
Intrarea la şcoală?
A fost OK, cu o rezervă. Eu eram un copil foarte timid la grădiniţă, dar şi serios, cum sunt fetiţele, fără să încerc să ies în faţă. Fiind decreţei, şi la şcoală, şi la grădiniţă eram foarte mulţi. În anul meu, la şcoală erau clase până la litera H, opt clase. Iar eu m-am dus la şcoală cu mare plăcere şi foarte hotărâtă să învăţ. Am avut o singură mare problemă. Vin dintr-o familie foarte stabilă şi în care relaţiile sunt foarte calde, n-am primit niciodată o palmă de la părinţii mei, nu ştiu nici acum ce înseamnă o atitudine agresivă şi cu atât mai puţin ştiam la 6 ani şi trei luni, când m-am dus la şcoală. Scriam cu mâna stângă, la grădiniţă m-au lăsat să scriu cu mâna stângă, dar într-una din primele ore de scriere de la şcoală ne dăduse învăţătoarea să facem liniuţe, eram foarte concentrată, eram într-o bancă de la marginea culoarului şi scriam de zor. Numai că învăţătoarea a venit din spate şi mi-a tras o palmă peste mână. Sigur că nu mi-a mai trebuit vreodată să pun creion în mâna stângă, dar a fost şi un şoc! Mai ales că învăţătoarea m-a luat prin surprindere, se presupunea că ea va fi noua prietenă, „mama din şcoală“... Cu toate acestea, până la urmă mi-a fost foarte dragă învăţătoarea, am fost premiantă toată şcoala, nu doar în clasele primare... La finalul clasei I (n.r. – la serbare)am fost „Abecedarul“, ceea ce era pe atunci recompensa supremă... Cert e că acum scriu foarte urât, dar cu mâna dreaptă.
Ce materii vă plăceau?
Învăţam la toate. Nu eram grozavă la desen, dar eram bună la română, foarte bună la matematică (am fost olimpică până la facultate), la fizică – pentru că aveam profesori foarte buni... Iar la română am şi avut norocul să mă întâlnesc cu profesori extraordinari, cu care mi-a fost foarte bine, m-au făcut să citesc, să descopăr literatura, dramaturgia, şi universale, nu doar din literatura română.
Autorii copilăriei: Mark Twain, Nina Cassian
Primeaţi cărţi ca premiu?
Da, dar erau ce se putea, chiar dacă profesorii chiar se străduiau să găsească nişte cărţi care să ne facă plăcere şi să ne deschidă orizontul. Părinţii mei erau însă cei care aveau grijă să cumpere, să găsească, deşi cărţile bune erau în ediţii destul de limitate. Făceau eforturi să am în casă, să nu-mi lipsească nimic din ce ar fi putut fi interesant pentru mine. În plus, am avut în şcoala generală o profesoară de română care m-a marcat, Oana Murăruş, astăzi, profesor la universitate, la Catedra de Limbă Română.
Care dintre autorii copilăriei vă plăcea?
Chiar vorbeam zilele trecute cu o seamă de prieteni de vârste asemănătoare că unul din personajele-emblemă pentru noi era piticul Cipi, un pitic uriaş, creat de un scriitor maghiar. Erau nişte poveşti foarte frumoase, plasate într-o pădure, între animale, cu oameni şi spiriduşi, foarte frumos ilustrate... Mark Twain mi-a plăcut dintotdeauna, de când l-am descoperit, Jack London, Dickens, dar şi „Cuore“ şi „Morcoveaţă“ şi toate nenorocirile de copii necăjiţi... Îmi plăcea foarte mult Mircea Sântimbreanu cu „Recreaţia“ lui „mare“, mă amuza copios, există o carte de poezii care în continuare este cartea mea de suflet, volumul Ninei Cassian „Între noi, copiii“, ironia şi umorul de acolo îmi sunt foarte aproape. ;
Olimpică la Matematică, din clasele primare până la facultate
Cum era cu matematica?
Se găseau culegeri, „Gazeta Matematică“ nu lipsea din casa niciunui elev cu oarecari înclinaţii, iar selecţia din şcoală te îndruma către studiu: din cele opt clase care începuserăm acolo, la liceu au rămas doar două clase de matematică-fizică, restul... Fostele clase de filologie deveneau clase de industrie uşoară, pregăteau copiii pentru industria textilă, iar restul erau clase de mecanică. Şi eu sunt „prelucrător prin aşchiere“ pe diploma de Bacalaureat, deşi am luat Bacul cu 9,91, cu 10 la română şi 10 la matematică.
Până la Bacalaureat, cum a fost admiterea în liceu?
Admiterea la liceu era deja un pas foarte important. Spre deosebire de cum se face acum, că ai o serie de opţiuni, şi în funcţie de nota pe care o ai eşti colo sau dincolo, atunci dădeai examen la un anumit liceu, iar dacă nu intrai erai redistribuit la ce a rămas. Or, riscul era foarte mare să fii primul sub linie. La noi, la treapta I (pentru că dădeam două examene în liceu, aşa-numitele trepte, la intrarea într-a IX-a şi a XI-a), cred că ultima medie a fost în jur de 9 pentru clasele de matematică-fizică. Şi era un 9 mult mai exigent decât azi, adică nu existau, pur şi simplu, note de 10, de 9,90 sau mai ştiu eu... Eu am fost a 13-a din cei 60 de copii care au intrat la clasele de matematică-fizică, cu 9,35. Cam 9,50 a fost nota maximă la admitere. La treapta a II-a, rămânea o singură clasă de mate-fizică, deci numărul de copii care puteau rămâne la acest profil scădea la jumătate. Asta era destul de dureros şi pentru colectiv, iar unii pur şi simplu renunţau dinainte. La treapta a II-a am fost unul şi jumătate pe loc la matematică-fizică, nu toţi colegii au mai dat acolo, unii spuneau că nu le trebuie chiar matematică de tipul ăsta, atât de avansat, alţii voiau să devină medici şi voiau să se concentreze pe materiile care le trebuiau la admiterea acolo, aşa că au renunţat şi s-au dus direct la profilul mecanic, ca să fie siguri că rămân în liceu.
La cor, la Carmina Tenera
Viaţa de licean?
Foarte frumoasă, nu mă pot plânge, mai ales că mergeam şi la cor. Aveam un cor oarecum celebru în şcoală, Carmina Tenera, între primele la nivel naţional, după Corul Radio, care era maximum, Voces Primavera, care era al ansamblului UTC, Song şamd. Mergeam împreună în tabere, în turneu, era foarte frumos, mai ales că eram de mai multe vârste. În plus, părinţii mei mă trimiteau şi în altfel de tabere, mai ales că eram foarte răsfăţată la mâncare şi sperau ca în felul ăsta să mă facă să mănânc. Ceea ce nu s-a întâmplat (râde) pentru că oriunde mă duceam, găseam o bucată de pâine şi altceva nu-mi mai trebuia. Dar au fost experienţe foarte bune de socializare şi de viaţă în grup, pe picioarele mele. În acelaşi timp aveam deasupra noastră o presiune importantă, pentru că la 14 ani şi la 16 ani să ai parte de două examene care puteau să îţi schimbe viaţa era enorm. Riscai, dacă picai la treapta a II-a, să ajungi la şcoala profesională, ceea ce era dureros, de acolo nu prea mai puteai să te întorci în liceu, puteai să iei Bacalaureatul la seral, dar nu era deloc acelaşi lucru, iar şansele de a intra la facultate cu un liceu făcut aşa erau aproape nule.
În afară de cor, aveaţi şi alte înclinaţii artistice?
În liceu mi-am dorit foarte tare să fiu actriţă. Nu aveam niciun fel de şansă să intru la Actorie, erau trei locuri pe an, pe care candidau câte trei sute de oameni. Nu aveam în familie niciun fel de legături artistice, părinţii mei nu erau nici măcar membri de partid, aşa că nu aveau sub nicio formă o poziţie din care să mă ajute, pentru că sigur că exista o întreagă mafie de tipul ăsta... Aşa că am renunţat la idee, dar m-am dus la Şcoala Populară de Artă, şi pe urmă – la teatrul Podul, în studenţie. A fost o experienţă minunată şi de o libertate absolută, incredibilă, pentru că lucrurile se întâmplau înainte de ’89, cu o emoţie şi o încărcătură ... tot ce poate fi mai bun din actul artistic. Teatrul Podul era o oază de pace şi de libertate. Sigur că nici nu forţa nimeni, mergeam pe texte clasice, iar scopul era de formare, lucrul în echipă, capacitatea de sensibilizare şi de a transmite, inovaţia ca formă de expresie artistică... Şi a fost foarte bine că a fost aşa.
Cum a fost examenul de Bacalaureat? Se putea copia?
Îţi trecea prin minte, iar examenul nu era atât de... strict, cumva. Sigur că nu existau camere de supraveghere. Dar nu se prea copia, cel puţin în liceele bune, pentru că, oricum, dădeai Bacalaureatul la materiile pe care le dădeai apoi la admitere la facultate, ceea ce însemna că erai super-pregătit pentru el. Eu ţin minte că l-am dat la română, la matematică şi la fizică, cu 10 la primele două. Era o primă verificare pentru marele examen, căci la facultate nu se intra pe bază de dosar, cum se întâmplă acum, era o admitere foarte zdravănă. Eu m-am pregătit pentru Bac, instituţia meditaţiilor exista şi atunci, dar am avut şi parte de profesori minunaţi, care făceau ore de pregătire cu noi la şcoală, fără niciun fel de obligaţie sau de pretenţie pecuniară. Eu mă pregăteam în plus la matematică, pentru că mergeam şi la Olimpiade, dar la română profesoara stătea cu noi pur şi simplu pentru că îi făcea plăcere să stea cu noi şi să facă schimb de idei. ;
„Am avut examen la facultate chiar pe 13 iunie 1990“
Ada Solomon ţine aproape premiile primite de-a lungul timpului FOTO: EDUARD ENEA
„Weekend Adevărul“: Facultatea? A existat şi o altă opţiune decât filiera tehnică?
Ada Solomon: Am fost, într-adevăr, la Institutul de Construcţii, pentru că Filologia era o opţiune mai complicată. Ştiai de la bun început că ai primi o catedră undeva, într-o comună. Ori, ca inginer, aveai mai multe şanse să ajungi într-un oraş mai mare, deşi tot pe şantier ajungeai, mai ales în primii ani. Era, totuşi, altceva: am colegi care s-au dus la centrală, la Cernavodă, erau o seamă de oportunităţi. Iar alte variante... ASE nu mă interesa în acel moment, nu ştiu de ce, şi nu din cauza economiei politice... Nici nu era ceva care să ne preocupe, era ceva de la sine înţeles, noi eram, totuşi, nişte copii şi lucrurile erau cumva de la sine-înţelese că „trebuie“, că sunt şi adunări de nu ştiu ce fel, dar nimeni nu le lua în serios, erau nişte chestiuni mai curând de formă şi care nu aveau de fapt nicio legătură cu viaţa noastră. Sigur că acasă era cu totul altceva, ce discutau părinţii noştri în casă era altceva, tata asculta Radio Europa Liberă seara, iar lucrurile astea îmi treceau pe la urechi...
La Mineriadă avea predare de proiect
Schimbarea de regim v-a prins în plină studenţie şi, cum aţi povestit, cu poftă de independenţă... Ce a însemnat asta, de fapt?
Am luat primul anunţ de la radio, se ofereau joburi pentru tineri în domeniul publicitar, la Târgul Internaţional Bucureşti. Era în toamna lui ’90, după mineriade, după tot ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii... Şi ţin minte că am avut examen chiar pe 13 iunie, iar drumul meu spre facultate trecea pe la Universitate. Mijloacele de transport nu circulau, iar eu trebuia să o iau pe bulevardul fost al Republicii, actualul Carol... Am trecut prin faţa PNŢCD, avea sediul în apropiere de Piaţa Rosetti, şi eram cu un sul, aveam predare de proiect, aveam un tub dintr-ăla de ţinut foile mari... Iar acolo era o revoltă din asta populară, muncitori şi cetăţeni indignaţi care pur şi simplu devastau sediul, era ceva oribil... Aruncau hârtie de xerox, topuri întregi... Norocul meu cel mare era că aveam o fustă până la gleznă, altfel n-aş fi ieşit bine din toată povestea asta, pentru că m-am oprit şi am spus, înarmată cu tubul meu (râde), că „e păcat de hârtia aia, şi că nu mai bine o dau la universitate...“. „Nuu, asta e bună de împachetat «senvişuri»!“ mi-au răspuns câţiva... Era totuşi hârtie de copiator, de calitate, atunci nu se putea găsi pe toate drumurile, în orice papetărie, ca acum... Era preţioasă, era scumpă, era rară... Copiatoarele, tot aşa, erau rare în ’90, şi erau două copiatoare acolo, care au fost distruse, le smulseseră tonerul... Şi încercam să le spun că dacă nu le convine că sunt lucrurile alea acolo, mai bine le duc la o facultate, nu trebuie distruse... S-au uitat atât de urât... Şi pentru că aveam sulul ăla rezulta clar că sunt studentă... „Tu eşti una de-aia din Piaţă! Tu eşti una de-aia de stă pe străzi... Dar du-te la şcoală dacă ai treabă, ce cauţi aicea?“ Am fost complet bulversată, pentru că la Revoluţie am fost pe stradă, înconjurată de acelaşi fel de oameni, numai că atunci eram de aceeaşi parte. Acum eram pentru prima dată faţă în faţă cu experienţa că eram pe poziţii opuse cu nişte oameni pe care i-aş fi considerat „de-ai
mei“, oameni ca mine, care şi-au dorit schimbarea, nu forţe de ordine... Şi le-am văzut pentru prima dată încrâncenarea...
V-aţi speriat?
M-am speriat destul de tare şi cred că a fost pentru prima dată că am înţeles că nu toţi gândim la fel şi că este destul de uşor să manipulezi şi că din câteva vorbe se poate construi o poziţie şi o opoziţie. Tata fusese membru al tineretului ţărănist, am aflat abia după Revoluţie pentru că încerca să ne protejeze pe mine, pe sora mea, pe mama. I-am văzut dosarul de la Securitate mult mai târziu, când tata nici nu mai era... Şi am înţeles atunci că el fusese un fel de mic erou, numai că el n-a făcut caz niciodată... Şi, în orice caz, a renunţat la orice fel de activitate în momentul în care şi-a întemeiat familia. Ultima filă din dosar este de la sfârşitul lui ’59, sora mea fiind născută în ’60, în primăvara lui ’60. Mie mi-e limpede că asta a fost decizia lui, să iasă din povestea asta pentru a-şi proteja familia.
Revenind la povestea primei angajări...
M-am dus la anunţul ăsta, m-au primit cu plăcere, vorbeam totuşi două limbi străine, engleza şi franceza... Am făcut două sau trei târguri, adică am vândut, pe perioada desfăşurării lor, spaţiu publicitar – adică panouri, spoturi la radioul din incinta târgului, ba-nnere, tipărituri... Sigur că era o poveste cu capu-n jos, pentru că în momentul în care începea târgul, nu prea mai aveai ce să faci, lucrurile astea trebuiau contractate dinainte... Era destul de empiric. Dar e o perioadă la care eu ţin foarte mult, pentru că atunci am învăţat făcând. Şi şansa pe care a avut-o generaţia mea este că nu era nimeni care să ştie mai bine decât noi şi care să te dea la o parte. Te loveai tu cu capul de pragul de sus, învăţai din greşeli şi data viitoare făceai mai bine.
Şcoala negocierilor
Cum v-aţi apropiat de filme?
După această experienţă cu această mică agenţie care se ocupa de Târgul Internaţional Bucureşti, am plecat spre o agenţie de publicitate, care era un hibrid de tip anii ’90, era şi agenţie imobiliară. Am stat foarte puţin aici, dar în cadrul acestei struţo-cămile am primit o ofertă de minute „în barter“, minute de publicitate la televiziunea publică pe care, de fapt, le avea de vânzare compania Expresiv, care era compania de publicitate a trustului Expres, care deţinea „Evenimentul zilei“. Am avut o întâlnire cu Cornel Nistorescu, unde a trebuit să negociez preluarea acestui contract. A fost o discuţie foarte plăcută, am obţinut minutele de publicitate aproape în condiţiile pe care le doream, dar numai dacă în două săptămâni îmi dădeam demisia şi mergeam să lucrez la Expresiv. Evident că mi-am dat demisia a doua zi! Când m-am dus eu acolo erau doar trei oameni... Am plecat de acolo un an şi un pic mai târziu, lăsând în urmă o agenţie de 30 de oameni, cu Departament de Creaţie, cu Departament Media, cu Departament de Vânzări... Iar la puţină vreme după ce am plecat eu de acolo, această agenţie a fost vândută către o multinaţională. Dar viaţa în publicitate mi s-a părut prea mult: prea stresantă şi prea în viteză pentru ce mă interesa pe mine.
Şi ce aţi făcut?
Am anunţat că vreau să plec. Nu ştiam încă dacă voiam să lucrez în altă parte sau dacă iau o perioadă de pauză, ca să caut ceva care să mi se potrivească mai bine. Era prin ’93, am primit două oferte: una de la furnizorii noştri de conţinut audiovizual şi cealaltă de la domnul care se ocupa de una din primele multinaţionale de publicitate care veniseră în România, Grey International. Şi e evident ce am ales. Şi am ales aşa pentru că mi se părea mai aproape de ce simt eu şi ce voiam eu să fac.
Prima producţie...?
Un film documentar, o producţie germană executată în România, despre femeile aflate de o parte şi de cealaltă a Prutului, despre familii despărţite şi cum s-au împăcat oamenii cu aceste situaţii. Era un documentar de Dan Aranga şi Bose Paştina, filmat de Constantin Chelba şi care a fost una din primele experienţe ale mele de lucru pe teren, foarte puternică.
V-a plăcut?
Mi-au plăcut toate! Nu cred că e vreun film la care am lucrat şi care să nu-mi fi plăcut. Fiecare experienţă este diferită: uneori trebuie să lucrezi în decor construit, alteori în teren, dacă e ficţiune e într-un fel, dacă e documentar e în alt fel, că e un documentar care se întâmplă în Bucureşti şi are o parte de investigaţie foarte puternică – e una, dacă e un documentar care se-ntâmplă între oameni, cu oameni, descoperind locuri şi vieţi, şi destine, e cu totul altceva. E o meserie în care nu te plictiseşti niciodată, pentru că n-ai două lucrări la fel.
„Facultatea m-a ajutat în producţia de film“
Cum aţi reuşit să terminaţi facultatea printre atâtea evenimente?
Am terminat-o chiar OK, în ’91, că mi-am dat examenele fără probleme, chiar dacă în anul V m-am dus mult mai puţin la şcoală, începusem să şi lucrez... Dar am terminat OK, cu 9 şi ceva. Mi-a fost foarte teamă de examenul de diplomă, nu pentru că n-aş fi fost pregătită, ci pentru că ţineam foarte mult la profesorii mei şi nu voiam să mă fac de râs.
Aţi apucat să şi profesaţi, ca inginer?
Nu, ca inginer n-am lucrat nicio zi.
Dar v-a ajutat formarea tehnică la ce aţi făcut?
M-a ajutat enorm! Şi facultatea, şi profesorii mei, care m-au învăţat să gândesc. Aveam un profesor extraordinar la catedra de Hidraulică, profesorul Iamandi, care predase la Berkeley, în perioada comunistă, ceea ce era ceva, şi care ne învăţase că „important nu e să ştii, ci să ştii unde să cauţi“. Important e să ştii unde să-ţi cauţi informaţia, să ai acces, să-ţi cunoşti sursele... Pe urmă, toată partea de organizare de şantier seamănă foarte mult cu organizarea din cinematografie. Partea de bugetare, de vizare, construcţia economică – toate astea sunt similare. Aşa că nu-mi pare rău deloc că am făcut această facultate, dar, acum, trebuie să recunosc că meserie-meserie nu mai ştiu nimic.
Cum se face că numele dumneavoastră se leagă atât de strâns de noul val al cinematografiei româneşti?
Am avut noroc! Am avut noroc să mă poarte paşii la Fundaţia Arte Vizuale, care a fost cumva şcoala alternativă, locul în care s-au format cineaştii care azi înseamnă „Noul Val“ şi cred că nu o să ştim niciodată să-i mulţumim destul lui Vivi Drăgan Vasile pentru ideea pe care a avut-o, de a crea spaţiul ăsta. Era un studio non-profit, făcut iniţial cu fonduri de la Fundaţia Soros, unde s-a achiziţionat echipament şi au fost poftiţi tinerii cineaşti să se exprime, să facă ce ştiu ei, cu resursele pe care le aveau acolo. Li se punea în mână o cameră, un grup de montaj, şi porneau cu ideile lor şi cu îndrumarea care exista acolo. Al doilea lucru: producţiile de la „Domino“ şi întâlnirile pe care le-am avut cu aceste ocazii. Aşa i-am întâlnit pe Bose Paştina, Nae Caranfil, Constantin Chelba, care e o enciclopedie mobilă de istorie a cinematografiei, am avut onoarea să lucrez cu Mircea Veroiu acolo... Aşa i-am întâlnit pe mulţi dintre cei cu care lucrez acum: pe Radu Jude l-am cunoscut, de pildă, la o filmare la „Domino“. El era al treilea asistent de regie, eu eram director de producţie. Şi pe Adrian Sitaru l-am întâlnit tot la producţia asta, un musical american, foarte interesant şi creativ. Ne-am împrietenit, am făcut schimb de idei, eu am fost foarte tuşată de faptul că Radu Jude citise cartea de teorie a artei a soacrei mele şi că un cineast e preocupat de aşa ceva. Şi din acel moment am căscat ochii mai mari la cine e băiatul ăsta şi la ce face...
N-a mai deschis televizorul de trei ani
Tânăra Ada, în vacanţă la Olimp
Cum vă uitaţi la televizor? Puteţi fi, împreună cu soţul dumneavoastră, realizatorul de documentare Alexandru Solomon, nişte telespectatori normali, sau vedeţi cadre, amplasamente de filmare şi tot aşa?
În primul rând, nu ne uităm la televizor. Sigur că îl mai deschidem, de alegeri, să vedem rezultatele. Dar de vreo trei ani, informaţia o luăm în primul rând de pe internet. Iar dacă ne uităm la un film împreună, dacă vedem lucrurile tehnice, înseamnă că partida e pierdută, că filmul ăla e prost. Dacă nu te fură, nu e bine. Eu vreau să văd povestea, să mă emoţionez... După aia, la a doua sau a treia vizionare, e altceva.
Cum încercaţi să vă educaţi copiii? Câtă libertate le lăsaţi?
Eu nu cred că trebuie canalizaţi copiii, dar cred că trebuie să fim foarte atenţi la aptitudinile pe care le au şi să le ţinem spătarul scaunului. Copiii mei sunt foarte diferiţi, deşi sunt băieţi, amândoi. Primul e mult mai înclinat către latura umanistă, e absolut pasionat de cinema, are 16 ani şi studiază, citeşte, scrie deja despre film la revista „Sub 25“ şi are şi un blog. Cel mic, în schimb, la 7 ani, e foarte mobil, sportiv, vrea să încerce tot ce se poate, nu e bucurie mai mare decât să primească o minge, o bicicletă, să se caţere pe munte... Intră acum în clasa a II-a. Îi place foarte mult la şcoală, avem noroc de o învăţătoare extraordinară, care îi iubeşte şi îi munceşte în egală măsură. Nu pune presiune pe ei, ci îi împinge tot aşa, uşurel, de la spate, le suflă în pânze... E mult mai bun la matematică decât la limbi străine. El face şi şah, şi înot, şi karate un pic. Îi lăsăm destul de liberi şi pentru că ne petrecem destul de puţin timp cu ei. Ce ne dorim şi ce încercăm să construim la ei, din familie, e să aibă simţul umorului şi capacitatea de autoironie (e ceva la care ţin enorm şi care îi poate ajuta să treacă peste răutăţi), respectul pentru cei din jur, ca să fie la rândul lor, respectaţi, încrederea în puterile lor, pe ceea ce ştiu ei să facă. Şi îi mai încurajez să fie cât mai mult în colectivitate, să participe la tot felul de acţiuni, să se exprime, să facă voluntariat, să facă parte dintr-o comunitate.
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.
Se încarcă comentariile...
