Adela, copilul care „acasă se comportă într-un fel, iar la şcoală altfel“

Adela este mezina familiei. Familia este formată din tată, de 39 de ani, mamă, de 37, şi patru copii: Marta, Gabriela, Adela şi Valeriu. Cu excepţia fratelui, toate cele trei surori au probleme mai mari sau mai mici cu şcoala. Marta, sora cea mare, bunăoară, de 17 ani, a repetat clasa a III-a şi a V-a.

Includerea familiei în diagnostic se dovedeşte, în asemenea situaţii, fundamentală. Dacă nu vom descoperi sensul simptomului în şi pentru familie, nu putem interveni terapeutic. Pentru a o vindeca, trebuie să descifrăm şi să elucidăm mesajul închistat în simptom, făcând în aşa fel ca resursele intelectuale să poată fi utilizate ca instrumente pentru comunicarea acestui mesaj. Am invitat, aşadar, întreaga familie, dar am creat şi momente independente: cu părinţii, cu fraţii şi clientul, cu clientul.

Dificultatea specifică a Adelei faţă de învăţarea sistematică (şcolară) se manifestă prin uşoare perturbări de unire a cuvintelor. Ea manifestă, de asemenea, o anumită rigiditate corporală, precum şi dificultatea de a se integra în clasă.

Mama şi tatăl descriu problema Adelei în felul următor: „Nu are ţinere de minte”, „Acasă se comportă într-un fel, iar la şcoală altfel”.

Acasă, Adela se joacă, râde, întreabă mereu câte ceva. „Nu că m-ar deranja, spune tatăl, dar parcă are un neastâmpăr în ea”. „Când e la şcoală, parcă casa e pustie”, adaugă mama. „Mie-mi place să mă joc cu ea”, spune Valeriu, fratele mai mare, de 11 ani.

Tatăl o compară pe Adela cu Gabriela: „Pe cât e Adela de zvăpăiată, pe atât de cuminte e Gabriela. Adela mă întreabă de una de alta, Gabriela aproape că nu scoate o vorbă neîntrebată.” Mama adaugă: „Gabriela m-a întrebat odată de ce Valeriu e inteligent şi ea (Gabriela) nu”.

Tatăl se confesează:

„Nici eu nu vorbesc prea mult. Vin acasă obosit, mă uit la televizor... Când eram mic, nu-mi plăcea să merg la şcoală.”

Mama se arată însă intrigată de neputinţa şcolii: „Dacă îi explic ceva Adelei, ea înţelege. Nu ştiu de ce la şcoală nu înţelege...”

Din anamneză reţinem că mama a avut complicaţii severe după naştere, trebuind să rămână internată aproape două luni, timp în care copiii s-au aflat în grija bunicii materne. Nu s-au semnalat, la client, antecedente patologice importante.

Analiza atentă a probelor administrate arată că maturitatea psihomotoare se află în limite acceptabile. A fost remarcată însă o anume rigiditate în desenarea figurilor în testul Bender-Santucci, indicând o modestă disponibilitate corporală.

Din câte se pare, a nu învăţa are pentru Adela o funcţie specială: Adela vrea să rămână acasă pentru a menţine familia unită. Rolul ei e al unui măscărici (aşa cum se autoreprezintă, la ora de joacă, cu fraţii) care menţine coeziunea familiei. Acasă se arată vioaie, mobilă, iar la şcoală corpul său exprimă rigiditate. Cunoaşterea e înţeleasă ca periculoasă, un teren pe care nu vrea să se aventureze. Adela a dislocat în spaţiul şcolar un mesaj pe care nu poate să îl înţeleagă.

Adela prezintă caracteristicile multor copii la care e dificil să se ajungă la un diagnostic concret, mai ales la primele contacte. Părinţii spun că la şcoală copilul nu reţine. În familia Adelei, cunoaşterea (bună) e obţinută prin mamă, în timp ce cunoaşterea obţinută în afară poate fi periculoasă (tatăl critică aspru familiile vecinilor şi şcoala, unde copiii folosesc „cuvinte urâte”). Putem vorbi, aşadar, de o dificultate a copilului de a ieşi din spaţiul familial protector.

Ni s-a părut că un spaţiu psihopedagogic ludic s-ar putea constitui într-un spaţiu mediator între familie şi şcoală. Sesiunile de tratament care au urmat ne-au arătat dificultăţile pe care Adela le resimte, la început, într-un alt spaţiu care nu este cel familial (anxietate depresivă şi rigiditate), dar şi încrederea treptată pe care acest spaţiu tranziţional i-o poate aduce. Ne-am concentrat, de asemenea, asupra unei observaţii a mamei care se încadrează în cele trei forme de bază prin care părinţii se referă la o problemă de învăţare: „nu îi rămâne”, „nu îi intră”, „nu îi iese” în/din cap. Prima din aceste expresii (în variantă „nu are ţinere de minte”) o întâlnim de obicei legată de dorinţa mamei (sau a tatălui) ca fiica (fiul) să nu se separe de ea, asociată, în cazul nostru, cu faptul că în interiorul familiei şi prin mamă cunoaşterea e „bună”, iar în afară e „periculoasă”. Această formă de a exprima problemele de învăţare apare mai ales la mamele care au avut probleme serioase la naştere.

În plus, Marta care urmează un liceu tehnic stă la bunică pentru că e mai aproape de şcoală. În desenul prin care Adela a reprezentat familia, ea se află în centru, în dreapta l-a aşezat pe tată şi pe Valeriu, iar în stânga pe mamă şi pe Gabriela. Toţi (puţin diferenţiaţi) se ţin de mâini. Am întrebat-o „Dar unde e Marta?”, iar ea a răspuns: „Nu e cu noi”. Această situaţie confirmă rolul de liant familial pe care Adela şi-l atribuie. Cum Marta nu stă cu ei, s-a creat ideea că şcoala poate duce la o îndepărtare, la pierderea legăturii cu familia.

După mai multe şedinţe, rigiditatea a dispărut şi, astfel, ne-am putut concentra mai repede asupra unui joc prin care Adela făcea desene sau figuri de plastilină pentru a le face cadou fraţilor şi părinţilor. Am botezat aceste producţii „mesaje”. Le puneam în plicuri pentru ca Adela să le ofere familiei. Într-o zi, Adela a spus că ar dori să trimită un „mesaj” Martei. A fost de acord ca să-l trimitem prin poştă. I-am arătat cum arată plicurile trimise prin poştă. Adela le-a privit şi a decis că vrea să înveţe să scrie. Trebuia să scrie adresa Martei.

Acest moment terapeutic, care reprezintă dezunirea şi diferenţierea, ne-a permis virajul de la situaţii ludice libere la situaţii programate care să faciliteze asimilarea scris-cititului. După atingerea unei anumite permanenţe (circa 3 luni), clientul a acceptat să continue să înveţe cu „doamna învăţătoare”, tranzitând astfel spre spaţiul şcolar.

N.B. Acest Jurnal psihopedagigic reţine poveşti exemplare, adaptate, numele personajelor fiind fictive.