Alternativa la chiul: sârma ghimpată şi gardurile unse cu vaselină?

Avem aici o imagine ruptă dintr-un film de groază: pentru a opri chiulul, directorul unui liceu din Lugoj (judeţul Timiş) a uns zidurile cu vaselină, după ce sârma ghimpată şi bucăţile de sticlă nu au dat rezultate. Cu toţii pare că avem o părere despre tema educaţiei, însă mai nimeni nu e conştient de ceea ce se întâmplă cu adevărat în teritoriu, la „firul ierbii”.

Articolul integral îl găsiţi aici. Şi un alt exemplu, aici. În acelaşi timp, 10% dintre români sunt analfabeţi. Sunt oamenii de lângă noi, pe care îi ţinem totuşi la distanţă, undeva la marginea societăţii, acolo unde muncile cu ziua nu se fac prin interviu, iar plata la negru şi accidentele nu revoltă pe nimeni. Dacă nu eşti acoperit de un contract de muncă, eşti practic neputincios în faţa angajatorului tău, iar mica înţelegere cu el nu îţi acoperă nevoi precum asigurarea medicală ori pensia. Ei bine, educaţia nu înseamnă doar să ai o diplomă şi să te poţi angaja, înseamnă să-ţi ştii drepturile şi responsabilităţile în societate, să fii un om independent şi să nu accepţi doar ceea ce ţi se oferă.

Iar educaţia nu se face cu parul, într-o şcoală ca o închisoare, înconjurată de sârmă ghimpată şi unsă cu vaselină. 

Este vinovat directorul?

Într-o oarecare măsură, poate că da. Poate că nu controlează aşa cum trebuie modul în care se desfăşoară cursurile în şcoala sa, performanţele pedagogice ale profesorilor ori relaţia cu părinţii. Gestul său, totuşi, trebuie văzut pentru simbolistica sa, pentru modul în care educaţia a scăpat complet de sub control.

E vina elevilor şi a părinţilor?

Nu putem presupune că toţi au avut parte de o educaţie proastă acasă şi că sunt lipsiţi de speranţă. Oamenii sunt diverşi, nu sunt o masă de plătitori de taxe care aleg să sară gardul către un trai în afara sistemului. Totuşi, un absent cronic probabil nu va ajunge să termine studiile, ceea ce îl califică pentru abandon şcolar. Abandonul şcolar în România este, la momentul actual, de aproximativ 17%, în timp ce mult mai mulţi sunt cei care abandonează moral şcoala. Obiectivul pentru 2020 al Uniunii Europene este ca 40% dintre tineri să aibă educaţie superioară. Un salt atât de mare, pentru noi, înseamnă câteva garduri bune, puse unul peste altul.

Ce soluţii avem?

În primul rând, trebuie să revenim cu picioarele pe pământ şi să începem să vorbim despre reformă după ce i-am consultat şi pe directorii care nu mai ştiu cum să-şi ţină elevii în şcoală ori pe părinţii care habar nu au ce se întâmplă şi în ce direcţie merg copiii lor.

În al doilea rând, avem la îndemână un Consiliu al Elevilor, cu ceva rol consultativ la nivelul Ministerului Educaţiei, pe care nimeni nu-l bagă în seamă, pe bună dreptate, când din partea lor nu vine niciun semn de îngrijorare.

Dacă elevii sunt prea necopţi ca să conştientizeze în ce situaţie se află, există numeroase alte entităţi care pot da o mână de ajutor. De exemplu, practica obligatorie pe care o fac studenţii ar putea să se desfăşoare în şcoli şi licee, alături de colegii lor mai mici, pe care să-i înveţe lucruri ceva mai interesante decât matematica şi istoria de zi cu zi.

Avem nevoie de mai mulţi bani şi de mai multă responsabilitate, de mai puţine dosare şi mai puţin scandal, dar avem nevoie şi de viziune pe termen lung, pentru că e evident pentru oricine că sârma ghimpată rugineşte într-o zi, iar vaselina se duce şi ea.