Şcoală

articolul anterior articolul urmator

Bianca, mama, tatăl şi Bogdan

5
17 Oct 2014 11:20:02
Dan Caragea
Desenul în care Bianca îşi ilustrează familia
Desenul în care Bianca îşi ilustrează familia

Dacă a arăta devine o altă faţetă a lui a ascunde, ne aflăm în faţa uneia din cele mai patologizante modalităţi de învăţare şi pe care o numim dezminţire. Dezminţirea este un mod de a arăta prin a ascunde, sau de a ascunde, deşi se arată. Să ne explicăm.

De la trei ani, Bianca îşi petrece vacanţa de vară cu un frate vitreg care i-a fost prezentat doar ca Bogdan. Bianca nu ştie cine este cu adevărat copilul cu care se joacă. Când l-am văzut într-o fotografie şi am întrebat-o pe Bianca cine este acel băiat, răspunsul ei a fost: „Bogdan”. La insistenţa mea, a adăugat: „Nu ştiu, Bogdan e Bogdan”.

În faţa atitudinii prin care se dezminte ceea ce se arată, Bianca răspunde cu o reacţie de oligotimizare. Răspunde ca şi cum nu ar gândi, ca şi cum ar fi incapabilă să gândească.

Bianca nu se oligotimizează cu adevărat pentru că mecanismul nu e constant – constantă este ascunderea. Fetiţa a construit o problemă de învăţare de tip simptom şi care constă în a face literele pe dos. Mama ei, de 31 de ani, ne spune că se simte ca o „femeie pe dos”. Soţul ei, de 34 de ani, i-a mărturisit, la puţin timp după căsătorie, că are un băiat din flori. Băiatul, cu doi ani mai mare ca Bianca, a locuit cu ei timp de doi ani, până ce s-a născut Bianca. Ambii părinţi, din motive diferite, se simt vinovaţi că nu-l pot creşte şi pe Bogdan, dar condiţiile materiale nu le permit. Bogdan locuieşte acum la mama lui adevărată care nu e căsătorită şi care, aparent, are o situaţie materială mai bună.

Adevărul despre Bogdan nu i-a fost revelat Biancăi. Ştim că adevărul poate să doară, dar nu îmbolnăveşte. În schimb, minciuna, tăinuirea şi dezminţirea îmbolnăvesc gândirea.

Am iniţiat tratamentul şi, la un moment dat, după ce a desenat perechea pedagogică, Bianca a vrut să o reprezinte pe învăţătoare, eu fiind elevul. I-am cerut să-mi explice ce e strabismul, pentru că ea spunea că învăţătoarea e strabică. Bianca mi-a răspuns: „Cineva care se uită cu un ochi într-o parte şi cu altul pe dos”. Am conchis: „Deci o persoană care nu se uită numai la ceea ce îi arătăm, dar caută şi altceva, o persoană care se uită în toate părţile”. „Aşa e”, a zis ea veselă.

După ce am terminat jocul, am început o poveste cu „lucrurile care se caută cu ochiul care priveşte pe dos”. S-a deschis astfel un moment de mare semnificaţie care a condus-o spre dorinţa de a-i fi revelat adevărul.

În alte împrejurări, când dezminţirea devine predominantă, este posibil să se structureze o modalitate de învăţare oligotimizată. Subiectul apare ca oligofren, fără să fie în realitate. Această modalitate de învăţare exercită o violenţă secundară patogenă: ceea ce altul îşi doreşte ca eu să gândesc, este ceea ce eu gândesc că gândesc sau, şi mai bine zis, ceea ce altul îşi doreşte ca eu să nu gândesc, eu gândesc că nu gândesc.

Astfel, în faţa unei propuneri de învăţare putem întâlni trei tipuri de răspuns: „nu pot” (simptom), „nu mă interesează” (inhibiţie cognitivă) sau „nu ştiu”, în sensul de „nu pot să ştiu, nu sunt inteligent, nu mă duce mintea” (oligotimie). În ceea ce priveşte adevărul, Bianca pare să-l fi ales pe cel din urmă.

O altă istorie, la fel de cutremurătoare, a dezminţirii este cea a lui Bogdan. Deşi cu doi ani mai mare, Bogdan nu face nimic la şcoală. Nu scrie, nu citeşte, iar caietele lui sunt practic neatinse. Mama lui a fost închisă, iar tatăl s-a simţit nevoit să-l integreze în noua sa familie. Când mama a reapărut, Bogdan s-a mutat la ea (ceea ce coincide cu anul naşterii Biancăi). În ultimii ani, mama lui Bogdan „a făcut mulţi bani”, dar nu e limpede de unde vin banii şi de ce pleacă noaptea de acasă. Bogdan o admiră şi a construit o istorie în care mama sa are diverse afaceri importante, iar vara lucrează în străinătate. Dezminţirea duce la crearea de fetişuri care împiedică gândirea, dar predispune la adorare şi venerare. Aşadar, când subiectul reneagă capacitatea sa de gândire, instalându-se într-un „nu ştiu” care îl filtrează pe „nu pot să ştiu” şi-l dezminte pe „ce ştiu eu?”, interzicând astfel formularea, problema de învăţare se structurează ca oligotimie. Aceasta „înţepenire” face ca învăţarea să devină rigidă sau chiar imposibilă.

Cum spuneam, Bianca a ajuns, după un număr de şedinţe, la dorinţa de a cunoaşte „lumea pe faţă”. Am sugerat atunci părinţilor că este momentul ca ei să se asume ca autoritate familială şi să-i reveleze Biancăi adevărul în privinţa lui Bogdan.

Revelarea a însemnat începutul deconstruirii, la Bianca, a armaturii oligotimice. Bianca şi-a schimbat vizibil atitudinea, s-a arătat dornică să înveţe şi a început să facă literele „cu ochiul care priveşte pe faţă”. Anularea aberaţiei ne-a condus spre soluţia cazului, poate unul din cele mai expresive şi mai de succes ale intervenţiei noastre.

N.B. Acest Jurnal psihopedagigic reţine poveşti exemplare, adaptate, numele personajelor fiind fictive.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

5 Comentarii

master of disaster
17.10.2014, 12:30:35

foarte interesant...totusi, interpretarile astea mi se par uneori exagerate, ceva de genul "unde dai si unde crapa"...copiii au nevoie de liniste, iubire si atentie...in plus e esential sa fie protejati de abuzuri....doar daca drepturile copilului ar fi mai strict respectate, s-ar schimba multe...cat despre consiliere si terapie, parintii si profesorii sunt cei care ar trebui consiliati in masa, iar copiii...trimisi la joaca..in primul rand, sunt o gramada de adulti care habar n-au cum sa creasca si educe un copil

+3 (5 voturi)
Tagetes
17.10.2014, 19:38:09

roxy....despre mediul nesanatos in care suntem obligati sa traim ce zici?...cine-l "consiliaza"...cand valurile de mizerie morala, dezgust decadenta si prostie se revarsa zilnic din toate sursele posibile numai si numai ca unii sa faca bani sa se imbogateasca cum pot eu sa-mi protejez nepotii ....cand ma viziteaza fiul meu cu nepoteii pun televizorul pe animal planet ... pe alte canale ar putea fi scene scarboase care m-ar face la anii mei sa ma simt jenant in fata lor.....eu cultiv flori si din experienta stiu ca daca nu asigur un mediu cu lumina , umiditate si caldura, obtin cel mult buruieni...copiii si nepotii si toti oamenii din lumea asta au nevoie de un mediu sanatos, bazat pe morala, pe etica si echitate....atunci nu va mai fi necesara consilierea...

+2 (2 voturi)
popescu alina
18.10.2014, 06:50:58

@roxy Din pacate, confundati CONCLUZIILE "interesantelor" aspecte analizate cu o aberatie("unde dai."..). Ceea ce afirmati in continuare despre parinti si copii este oarecum corect, dar foarte general.

+1 (1 vot)
gyll
17.10.2014, 14:24:34

Privite din alt unghi,registru,aceste cazuri ne relevă nu atăt problemele celor mici căt fuga de realitate a adulților,incapacitatea de a vedea realitatea așa cum este și a o pune în evidență . Aici intervine autoeducația adultului,ce vrea și dorește el,chiar dacă în anii de pregătire educațională nu a avut ocazia să perceapă psihologia educării copiilor,autodorința sa de a se iniția sau perfecționa în acest sens. Cănd această cerință nu exista sau este la un nivel minim apare minciuna,minciuna a c«ărei efecte sunt mai grave,în plan emotional,pentru cei mici decăt abuzul fizic. Aici se abuzează prin minciună,ascunderea realitătii,asupra unui psihic în formare,psihicul minorului. Crescut în minciună,ascunderea realități,copilul o va percepe ca și pe realitate și va ,ulterior,va fi foarte greu de al aduce în realitatea de zi cu zi,el își creează o realitate virtuală. Aducerea sa,ulterioară,în realitatea de zi cu zi va fi extrem de grea dacă nu imposibilă. Trauma psihică va fi greu de vindecat.

+2 (2 voturi)
Lica Mosu
18.10.2014, 11:51:10

Foarte corect, argumentat, logic si de bun-simtz !! PS Cine nu are batrani.... poate ramane...infantil !!!

+1 (1 vot)
Modifică Setările