Bugetul Educaţiei. România şi capra vecinului

Şedinţa de Guvern de săptămâna aceasta s-a deschis cu o declaraţie neaşteptată din partea prim-ministrului Victor Ponta: „Luni încep şcolile, sper să înceapă în condiţii cât mai bune. Avem bani mai mulţi şi avem pretenţii mai mari şi de la Sănătate şi de la Educaţie“.

Poate că unii vor mustăci cu neîncredere, poate că alţii vor exclama că umorul involuntar intră în fişa postului la Guvern. De dragul unei discuţii serioase, cred că putem face apel la prezumţia de bună-credinţă.

(minutul 6:15)

Afirmaţia premierului readuce în dezbaterea publică finanţarea educaţiei. Suntem obişnuiţi deja cu prăpastia dintre vorbe şi fapte. În campaniile politice, tema educaţiei este asediată de cele mai deşănţate complimente – o prioritate „naţională”, de importanţă „strategică”, „o investiţie în viitor” etc, etc. Verbiajul şi cuvintele pompoase cu greu pot fi stăvilite. Corelaţia indicată de premierul Victor Ponta ţine de simţul comun şi o auzim frecvent – există o legătură între resurse şi calitatea educaţiei. Avem tendinţa să credem că mai multe resurse în sectorul educaţiei înseamnă automat şi un plus de calitate. Lucrurile nu stau aşa.

Banii, investiţiile, alocările bugetare nu sunt singurul factor care explică succesul sau eşecul unui sistem naţional de educaţie. Dar despre ce bani vorbim? Subfinanţarea educaţiei este şi va rămâne probabil o realitate apăsătoare. Ştim asta. Lipseşte însă o privire comparativă, un ochi aruncat peste gard la capra vecinului. Nu are sens să comparăm datele României cu indicatori ai ţărilor din nordul continentului. Este mai rezonabil să ne comparăm cu foşti colegi de bloc ex-comunist. O privire asupra unui singur indicator, anume procentul din PIB alocat educaţiei la toate nivelurile, este edificatoare.

Procent din PIB alocat educaţiei

(calcule proprii folosind date de la Banca mondială şi Raportul Comisiei Europene)

Concluzia sare în ochi, chiar şi în cazul unui indicator macro, adesea puţin semnificativ în politicile publice. Noi şi cehii alocăm educaţiei cele mai mici procente din zonă, cel puţin pe anul 2014. Bulgaria, cu un procent de 3,7 din PIB poate râde în nas celor 2,8 şi, respectiv, 3,1 procente din PIB alocate de Cehia şi România. Slovenia, cu 5,6 procente, se apropie de visul oricărui ministru al Educaţiei, de la profesorul Mircea Miclea încoace. 

Dar să nu ne pripim. Poate că anul 2014 a fost ceva mai prost pentru educaţie şi nu avem serii de date pe perioade mai lungi. Dacă ne uităm pe raportul întocmit al CNFIS (Consiliul Naţional pentru Finanţarea Învăţământului Superior), vedem că procentul alocat educaţiei din 2013 a atins un minim de neînvidiat: 2,5. Faţă de media europeană de 5,4% suntem la o distanţă considerabilă. Acelaşi document indică şi anul maximei huzureli financiare pentru sectorul educaţiei – în 2008, procentul s-a ridicat la 4,4. Astfel, multe proteste civice ar deveni mai simpatice dacă, în locul ţintei maximaliste de 6%, ar reveni cu picioarele pe pământ şi ar solicita să păstrăm finanţarea din 2008, să avem măcar un 4-5% din PIB pentru educaţie.

În mod paradoxal, premierul Victor Ponta nu greşeşte foarte mult când afirmă că sunt mai mulţi bani în sistem şi trebuie urmărită calitatea investiţiei. De la ruşinosul 2,5% din 2013 la un pricăjit de 3,1% în 2014, saltul este într-adevăr colosal.

În practică, situaţia de pe teren stă cu totul altfel. Este ca şi cum ai fi mers tot anul cu o maşină fără să îi schimbi uleiul, plăcuţele de frână şi, în general, mai nimic, iar acum o trimiţi la curse de viteză pe Transfăgărăşan.

Post-scriptum: celor interesaţi le recomand studiul CNFIS Starea finanţării învăţământului superior şi măsurile de optimizare ce se impun, accesibil aici