Şcoală

Cei mai buni dintre noi

6
1 Apr 2020 18:24:16
Daniela Vişoianu

Sistemul de educaţie de după pandemie poate fi mai ieftin, mai bun şi mai democratic decât toate modelele pe care le ştim acum.

În vremuri de restrişte toţi avem nevoie de oameni buni în jurul nostru, oameni aşa cum îi descria ”bunica”: ”om bun, maică, pâinea lui Dumnezeu”. Poate nu atât de ”oameni = fiinţe” avem nevoie de fapt, cât de umanitatea din noi. Ca şi cum am avea toţi o boală degenerativă, nu am mai şti cine suntem, dar, cu minute bune înainte de a ne rătăci definitiv, am vrea să ştim că cineva va avea grijă de noi, cu respect.

Personal, am acţionat perseverent pentru modificarea modului de acces în cariera didactică din România. Alături de colegii din Coaliţia pentru Educaţie am ales să milităm, prin Manifestul care ne guvernează activitatea, ca opţiunea pentru cariera didactică să fie în top trei opţiuni de carieră pentru absolvenţii de universităţi, de acum în cinci ani.

Dacă copiii sunt viitorul unei ţări, atunci se cuvine ca grija educaţiei lor să fie încredinţată celor mai buni dintre noi.

Bunătatea pe care o invoc este plină de calităţi. E în ea un fel de chibzuială: să aleg în fiecare zi să văd şi să apreciez ceva frumos, ceva bun în fiecare copil. E şi-un fel de cutezanţă: să aleg să fiu un model pentru elevii mei. Este şi multă smerenie: ce fascinantă e mintea aceea mică şi atât de plastică, ce miracol să îmi fie dată MIE în grijă ca să îi hrănesc visurile şi speranţele...

Vremurile acestea, oricât de dureroase, de triste şi de neînţelese ar fi, vor trece pentru mulţi dintre noi. Tot ce este în jur se va transforma într-un şantier de reconstrucţie, guvernat de bătălia între vechea şi noua arhitectură. Eu mă gândesc (şi sper) mai ales la arhitectura sistemelor de servicii publice dar ştiu că pachetul este complet – înseamnă un nou model de dezvoltare.

Îmi imaginez, zilele acestea, că până şi în timpul celor mai dure războaie, primăverile erau timpul în care se ara şi se semăna porumbul. Tot aşa şi eu, când prezentă şi când furată de frici, încerc să contribui la puţinul pe care îl putem construi acum, pentru vremurile care vor urma. Unul dintre grupurile de lucru înfiinţate în ultimele luni de Ministerul Educaţiei şi Cercetării are ca scop propunerea unei noi structuri de program pentru pilotarea masteratului didactic. Grupul de lucru s-a organizat în două subgrupuri, unul dedicat unei propuneri de structură, celălalt dedicat propunerii unui profil de competenţe ale cadrelor didactice.

Recent, subgrupul din care fac parte a propus un chestionar de testare a opiniei publice pe care vă invit, cu mulţumiri anticipate, să îl completaţi. Colectarea datelor este coordonată de dl. profesor Marian Ilie, de la Universitatea de Vest din Timişoara, membru al grupului de lucru.

Scriu acest text pentru a vă încuraja să vă gîndiţi la ce are nevoie să ştie şi să facă un profesor şi, mai ales, ”cum să se poarte”. Să acceptăm cu încredere că dacă cei mai buni dintre noi ar fi devenit profesori, lumea ar fi fost acum mai aproape de nevoile fiecăruia. Cred că este valoros să ne gândim ce comportamente ar fi fost necesar a fi practicate în anii din urmă şi în zilele acestea. Dacă profesorii nu au aceste comportamente, dacă nu practică valorile pe care le predică, ca asumarea responsabilităţii, onestitate, curaj, deschidere atunci nu este realist ca, peste ani, foştii lor elevi să le practice.

Chestionarul are trei părţi: una dedicată profesorilor – mai complicată, una pentru elevi şi una pentru alţi actori sociali. Rata de răspuns a celor trei categorii a variat iar în ultimele zile cei mai mulţi respondenţi au fost elevii – de aici şi această inivitaţie de distribuire/completare.

Dacă decizia asumată guvernamental este ca, începând din această toamnă, sistemul de formare iniţială să se modifice fundamental – atunci această perioadă se dovedeşte a fi o oportunitate de pregătire şi calibrare. Putem regândi nu doar cum arată şcoala de profesori, programele de pregătire ci şi ce roluri va avea profesorul în viitor, cum va putea susţine, cu ce competenţe, reorganizarea modului în care se va realiza învăţarea potrivită fiecărui elev.

Dacă ne uităm la nevoile copiilor din aceste ultime săptămâni, ne dăm seama că le ştiam de mult şi le ignoram temeinic: elevii vin la şcoală să fie văzuţi, să fie apreciaţi şi să socializeze cu colegii lor de generaţie, cu alţi copii. Şcoala românească nu este mai destructurată în vreme de criză, e doar mai vizibilă. Ce nu funcţionează bine este mai evident şi pare să ne ”pocnească” în faţă – decalajul de dezvoltare, de adaptare la nevoile viitorului nu mai poate fi ignorat atât de uşor.

Panica a îngroşat mizeria. Ceea ce era ascuns (raţionalizat) a devenit evident: în zilele lor bune, dacă ar putea alege exclusiv emoţional, profesorii care acum nu au dat niciun semn elevilor lor sunt profesorii care NU ar intra la ore, sau măcar ar întârzia. Criza accentuează diferenţele între profesori, la fel ca şi diferenţele dintre elevi. Şi da, este inechitabil.

Zilele acestea, binele şi răul se văd mai clar. Vedem cancelarii virtuale care colaborează – în altă formă de organizare decât cea clasică, arondate unei unităţi de învăţământ. Vedem profesori la ale căror ore participă şi elevi de la alte clase, Aşa cum constatăm că sunt elevi ”adoptaţi” de alte învăţătoare, pentru că ale lor ”au dat bir cu fugiţii”, din diverse motive, acceptabile sau nu.

La TVR, la orele de TeleŞcoală se uită elevi din toată ţara. Ba chiar se uită şi profesori – ca să înveţe sau ca să critice, desigur. (Câtă cercetare s-ar putea face în aceste contexte apărute peste noapte!). Până acum câteva zile intratul la ora unei colege de cancelarie era un tabu, acum avem săli de clasă deschise pentru orice elev, pentru orice profesor, în direct la televizor.

Brusc, dacă am avea o baghetă care să ducă internet de mare viteză în orice cătun, plus o tabletă, orice elev din România ar putea avea acces la orice profesor din orice oraş.

Imaginea aceasta nu înseamnă o pledoarie pentru învăţarea (doar) de acasă. Ci o oportunitate de creştere a nivelului de echitate din sistemul de educaţie, o oportunitate care înseamnă mai mult decât suma metodelor din toate sistemele publice, private şi alternative de educaţie pe care le cunoaştem cu mintea pe care o avem acum. Toţi am recunoscut că modul actual de organizare şi-a atins limitele, toţi am tolerat statu quo-ul ca fiind cea mai frumoasă utopie, inclusiv, sau mai ales, sindicatele.

Sistemul de educaţie de după pandemie poate fi mai ieftin, mai bun şi mai democratic decât toate modelele pe care le ştim acum.

Mă apropii de final şi provocarea pe care o lansez este: cum să fie, ce să ştie şi cum să acţioneze profesorul viitorului? Cel care îi va aduna pe copii împreună mai ales pentru activităţile lor de dezvoltare, de construire a identităţii, cel care va încerca să răspundă la marile lor întrebări, cel care va avea grijă de spaţiul lor de învăţare, de igiena relaţiilor dintre ei. Cel care îi va ghida prin învăţare – acea învăţare diferenţiată, investigativă. Cel care va fi antrenorul lor de autonomie în învăţare, antrenor cu care vor practica autodisciplina. Ce-i drept, dincolo de aceste interacţiuni consistente, faţă în faţă, câţiva profesori excepţionali de ştiinţă vor ”preda” online conţinuturile pentru toţi elevii de gimnaziu din România. (Şi aşa rezolvăm şi cu transdisciplinarul – sic!)

În încheiere precizez că acest text mă reprezintă şi mă defineşte pe mine, nu e o poziţie oficială – şi eu am nevoie ca zilele acestea să îmi imaginez un viitor cu lumină. În viitorul meu, cei mai buni dintre noi sunt profesori.

Doar cei buni, cei smeriţi, cei care îngăduie fricile altora şi ştiu să şi le conţină pe ale lor, oamenii care au întotdeauna cuvintele cele blânde la îndemână, oamenii aceştia pot fi gardienii visurilor celor mici. 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

6 Comentarii

Go West
1.04.2020, 22:54:00

Frumoase vise, dar realitatea este alta. Romania nu aloca ce-a promis si semnat pentru educatie. Cel mai mic procent din PIB alocat pentru educatie, in conditiile in care se stie ca numarul analfabetilor e in continua crestere. Deci asta e trendul. asta e tara in care vrei sa-ti cresti copilul? sa-l inveti de mic cu furtul si cu spaga? ma indoiesc. Asa ca nu mai filosofati in van ca de 30 asta se face cu rezultatele care se vad. Si Androneasca , daca o intrebi, va recita aceeasi poezie, desi ce patroneaza...ce patrona e, e de mult o ruina.

Efrem Sbirul
2.04.2020, 01:03:20

Cu cinism: Daca s-ar investi ceea ce s-a promis in ce credeti ca se vor duce banii? In Scoala sau in Salarii? Nu ma intelegeti gresit, profesorii trebuie sa aiba salarii bune, ei ne educa copii. Dar trebuie investit mult in dotari si mult mai mult in mentalitate. In invtamant promovarea pe criterii de competenta e o poveste frumoasa - in fapt e pe baza de relatii si dosare stufoase pline de hartii fara valoare si activitati sterile facute doar sa umple dosarele. Educatia actuala e total lipsita de substanta iar profesorii de daruire. Stacheta trebuie ridicata mai sus.

andreea pastae
2.04.2020, 01:48:46

Am citit cu plăcere și interes articolul, am vrut să văd poziția cuiva care face parte din cei care au lansat chestionarul pentru consultarea celor interesați pe pagina ministerului. Vă mărturisesc că, atunci când am văzut chestionarul pe pagina oficială, am reacționat inițial destul de puternic și nu neapărat într-un sens pozitiv; și nu din cauza subiectului demersului, cât din pricina demersului în sine, despre care cred că nu are suficientă consistență în scheletul sistemului actual. Da, aveți dreptate, masterul didactic și/sau orice altă modalitate de formare inițială a profesorilor sunt vitale. Pentru că, dincolo de cum arată sau ar trebui să arate și să fie profesorul viitorului, trebuie să admitem și să recunoaștem, poate cu mândrie, poate cu frică, dar, în orice caz, cu responsabilitate, cu asumare și luciditate că educația viitorului se întâmplă. Acum! Avem în clase și în case adulții de mâine, copiii care vor trebui să aibă abilități, cunoștințe, atitudini care să le permită să-și construiască viața, atât ca oameni activi și competenți în piața muncii, în comunitate, cât și ca indivizi echilibrați, raționali, independenți, inventivi, empatici, cooperanți și fericiți. Nu știu cât face școala acum din toate astea, știu doar că ar trebui să lucreze la ele sistematic, structurat, iar resursa umană -profesorii- este esențială. Bun, ce facem cu profesorii? În sistem sunt oameni de toate felurile, ați atins în articol aspectul acesta, în rest, strategia pentru formare continuă este minunată pe hârtie, pe site-urile CCD-urilor, furnizorilor de formare continuă diverși, dar nesemnificativă în realitate. Bugetul pentru formare continuă este distribuit preferențial în multe unități școlare și, în general, pe cursuri de vacanță… În sfârșit, vorbim despre asta la următoarea consultare publică, atunci când o fi ea și dacă o fi… Ce vrem de-acum încolo? Oameni de un anumit fel, pasionați de educație, care să vrea, să știe, să poată și să simtă cum se face și ce înseamnă a educa, să treacă dincolo de rutinele simplei instruiri și să contribuie la formarea de oameni. Haideți să presupunem că peste 2 ani este momentul 0 și oamenii aceștia încep să vină în sistem, după ce finalizează masterul didactic, poate optimistă ipoteza asta, dar ne-o dorim. Ce se va întâmpla atunci? Cum va arăta demersul didactic de atunci încolo? Filmul ar putea fi așa: tânărul profesor X, animat de entuziasm, cu competențe reale și certificate în disciplina lui, în psihopedagogie, metodică, interesat de creșterea și progresul elevilor din bănci, va intra în școală, în cancelarie, în clasă. Iar entuziasmul lui va scădea progresiv, dar constant, exact ca pădurea din care nu tai doar un copac o dată, ci un braț de crengi zilnic; și va scădea, pentru că: -toți, dar absolut toți din jur, se pricep la educație (ca și la sănătate, dealtfel), -regulamentele de organizare și funcționare ale unităților școlare sunt pe hârtie, nimeni nu le aplică sau le respectă integral, -resursele materiale, mijloacele de învățământ lipsesc, frecvent, dacă nu cu desăvârșire, atunci în foarte mare măsură, -mentoratul este inexistent (cadrul de sprijin care să-l îndrume pe debutant), -comunitatea, familia transferă în mare măsură responsabilitatea educării copiilor asupra școlii, -sprijinul de specialitate pentru copiii cu cerințe educative speciale este insuficient sau inexistent, -la sfârșitul lunii, debutantul primește o compensație financiară indecent de mică pentru munca la clasă și cea de pregătire a lecțiilor, activităților, proiectelor etc., ceea ce duce în timp la scăderea motivației lui interne și a calității vieții proprii. Enumerarea aceasta poate continua și cu alte aspecte, mai generale sau mai specifice, dar cred ca deja v-ati făcut o idee despre ce încerc să explic. Liniuțele de mai sus nu sunt ca să arăt cât e de precar sistemul, ci ca să demonstrez că un tânăr care ajunge în situația de a preda undeva se va confrunta cu multe piedici a căror înlăturare nu stă în puterea lui. Situația asta este exact ca un puzzle al fetiței mele, un puzzle stratificat al corpului uman; ca sa-l faci în întregime, trebuie să începi cu stratul de schelet, deasupra lui stratul de organe și sistem circulator, apoi stratul de sistem muscular, apoi stratul de piele, și, în sfârșit, stratul de îmbrăcăminte. Dacă plasezi greșit o bucățică sau un strat din puzzle, evident că nu-l vei finaliza și va deveni haotic, pierzând ceea ce este bun, ce știai deja, lucrurile pe care ești sigur; de aceea copilul care-l lucrează trebuie să aibă o strategie, o viziune de ansamblu, să acționeze coordonat, pe etape, să coroboreze cunoștințe, să se informeze din surse corecte, să folosească sprijinul necesar din partea celor de-o vârstă cu el sau a adulților etc. Nu cumva demersul acesta pentru masterul didactic este stratul de mușchi? Ce se întâmplă cu stratul de schelet și de organe interne? Nu ar trebui mai întâi reparate și actualizate acestea, mai întâi? Adică, pe ce așezăm mușchii formării inițiale?!

+1 (1 vot)
Daniela Vişoianu
2.04.2020, 11:39:15

Buna ziua, multumesc pentru comentariu. Sunt multe nuante si multa valoare in ceea ce ati scris. Eu am mai abordat subiectul si sunt multe decizii care pot fi luate si pot ajuta. De exemplu, ajustarea, in timp, a raportului dintre cel mai mic si cel mai mare salariu din sistem. O scadere a acesti raport aduce echitate si solidaritate profesionala. In fond, care este diferenta, in termeni de responsabilitate si finalitati ale educatiei, intre o invatoare care a terminat pedagogicul si are 1 an vechime si una cu facultate si 20 de ani vechime. Nu cumva absolventii lor trebuie sa fie apropiati ca nivel de dobandire a competentelor?

+1 (1 vot)
Mike Ross
2.04.2020, 07:08:05

Cred ca medicii ar trebui sa dea statul in judecata. Un fel de class-A action. Cei care s-au imbolnavit pentru ca au fost trimisi fara echipamente ar trebui sa ceara compensatii. Dati statul in judecata. A class action lawsuit is filed on behalf of a group of people who have been in some way injured by the actions of a company.

Vezi toate comentariile (6)