Cei mai buni dintre noi

Sistemul de educaţie de după pandemie poate fi mai ieftin, mai bun şi mai democratic decât toate modelele pe care le ştim acum.

În vremuri de restrişte toţi avem nevoie de oameni buni în jurul nostru, oameni aşa cum îi descria ”bunica”: ”om bun, maică, pâinea lui Dumnezeu”. Poate nu atât de ”oameni = fiinţe” avem nevoie de fapt, cât de umanitatea din noi. Ca şi cum am avea toţi o boală degenerativă, nu am mai şti cine suntem, dar, cu minute bune înainte de a ne rătăci definitiv, am vrea să ştim că cineva va avea grijă de noi, cu respect.

Personal, am acţionat perseverent pentru modificarea modului de acces în cariera didactică din România. Alături de colegii din Coaliţia pentru Educaţie am ales să milităm, prin Manifestul care ne guvernează activitatea, ca opţiunea pentru cariera didactică să fie în top trei opţiuni de carieră pentru absolvenţii de universităţi, de acum în cinci ani.

Dacă copiii sunt viitorul unei ţări, atunci se cuvine ca grija educaţiei lor să fie încredinţată celor mai buni dintre noi.

Bunătatea pe care o invoc este plină de calităţi. E în ea un fel de chibzuială: să aleg în fiecare zi să văd şi să apreciez ceva frumos, ceva bun în fiecare copil. E şi-un fel de cutezanţă: să aleg să fiu un model pentru elevii mei. Este şi multă smerenie: ce fascinantă e mintea aceea mică şi atât de plastică, ce miracol să îmi fie dată MIE în grijă ca să îi hrănesc visurile şi speranţele...

Vremurile acestea, oricât de dureroase, de triste şi de neînţelese ar fi, vor trece pentru mulţi dintre noi. Tot ce este în jur se va transforma într-un şantier de reconstrucţie, guvernat de bătălia între vechea şi noua arhitectură. Eu mă gândesc (şi sper) mai ales la arhitectura sistemelor de servicii publice dar ştiu că pachetul este complet – înseamnă un nou model de dezvoltare.

Îmi imaginez, zilele acestea, că până şi în timpul celor mai dure războaie, primăverile erau timpul în care se ara şi se semăna porumbul. Tot aşa şi eu, când prezentă şi când furată de frici, încerc să contribui la puţinul pe care îl putem construi acum, pentru vremurile care vor urma. Unul dintre grupurile de lucru înfiinţate în ultimele luni de Ministerul Educaţiei şi Cercetării are ca scop propunerea unei noi structuri de program pentru pilotarea masteratului didactic. Grupul de lucru s-a organizat în două subgrupuri, unul dedicat unei propuneri de structură, celălalt dedicat propunerii unui profil de competenţe ale cadrelor didactice.

Recent, subgrupul din care fac parte a propus un chestionar de testare a opiniei publice pe care vă invit, cu mulţumiri anticipate, să îl completaţi. Colectarea datelor este coordonată de dl. profesor Marian Ilie, de la Universitatea de Vest din Timişoara, membru al grupului de lucru.

Scriu acest text pentru a vă încuraja să vă gîndiţi la ce are nevoie să ştie şi să facă un profesor şi, mai ales, ”cum să se poarte”. Să acceptăm cu încredere că dacă cei mai buni dintre noi ar fi devenit profesori, lumea ar fi fost acum mai aproape de nevoile fiecăruia. Cred că este valoros să ne gândim ce comportamente ar fi fost necesar a fi practicate în anii din urmă şi în zilele acestea. Dacă profesorii nu au aceste comportamente, dacă nu practică valorile pe care le predică, ca asumarea responsabilităţii, onestitate, curaj, deschidere atunci nu este realist ca, peste ani, foştii lor elevi să le practice.

Chestionarul are trei părţi: una dedicată profesorilor – mai complicată, una pentru elevi şi una pentru alţi actori sociali. Rata de răspuns a celor trei categorii a variat iar în ultimele zile cei mai mulţi respondenţi au fost elevii – de aici şi această inivitaţie de distribuire/completare.

Dacă decizia asumată guvernamental este ca, începând din această toamnă, sistemul de formare iniţială să se modifice fundamental – atunci această perioadă se dovedeşte a fi o oportunitate de pregătire şi calibrare. Putem regândi nu doar cum arată şcoala de profesori, programele de pregătire ci şi ce roluri va avea profesorul în viitor, cum va putea susţine, cu ce competenţe, reorganizarea modului în care se va realiza învăţarea potrivită fiecărui elev.

Dacă ne uităm la nevoile copiilor din aceste ultime săptămâni, ne dăm seama că le ştiam de mult şi le ignoram temeinic: elevii vin la şcoală să fie văzuţi, să fie apreciaţi şi să socializeze cu colegii lor de generaţie, cu alţi copii. Şcoala românească nu este mai destructurată în vreme de criză, e doar mai vizibilă. Ce nu funcţionează bine este mai evident şi pare să ne ”pocnească” în faţă – decalajul de dezvoltare, de adaptare la nevoile viitorului nu mai poate fi ignorat atât de uşor.

Panica a îngroşat mizeria. Ceea ce era ascuns (raţionalizat) a devenit evident: în zilele lor bune, dacă ar putea alege exclusiv emoţional, profesorii care acum nu au dat niciun semn elevilor lor sunt profesorii care NU ar intra la ore, sau măcar ar întârzia. Criza accentuează diferenţele între profesori, la fel ca şi diferenţele dintre elevi. Şi da, este inechitabil.

Zilele acestea, binele şi răul se văd mai clar. Vedem cancelarii virtuale care colaborează – în altă formă de organizare decât cea clasică, arondate unei unităţi de învăţământ. Vedem profesori la ale căror ore participă şi elevi de la alte clase, Aşa cum constatăm că sunt elevi ”adoptaţi” de alte învăţătoare, pentru că ale lor ”au dat bir cu fugiţii”, din diverse motive, acceptabile sau nu.

La TVR, la orele de TeleŞcoală se uită elevi din toată ţara. Ba chiar se uită şi profesori – ca să înveţe sau ca să critice, desigur. (Câtă cercetare s-ar putea face în aceste contexte apărute peste noapte!). Până acum câteva zile intratul la ora unei colege de cancelarie era un tabu, acum avem săli de clasă deschise pentru orice elev, pentru orice profesor, în direct la televizor.

Brusc, dacă am avea o baghetă care să ducă internet de mare viteză în orice cătun, plus o tabletă, orice elev din România ar putea avea acces la orice profesor din orice oraş.

Imaginea aceasta nu înseamnă o pledoarie pentru învăţarea (doar) de acasă. Ci o oportunitate de creştere a nivelului de echitate din sistemul de educaţie, o oportunitate care înseamnă mai mult decât suma metodelor din toate sistemele publice, private şi alternative de educaţie pe care le cunoaştem cu mintea pe care o avem acum. Toţi am recunoscut că modul actual de organizare şi-a atins limitele, toţi am tolerat statu quo-ul ca fiind cea mai frumoasă utopie, inclusiv, sau mai ales, sindicatele.

Sistemul de educaţie de după pandemie poate fi mai ieftin, mai bun şi mai democratic decât toate modelele pe care le ştim acum.

Mă apropii de final şi provocarea pe care o lansez este: cum să fie, ce să ştie şi cum să acţioneze profesorul viitorului? Cel care îi va aduna pe copii împreună mai ales pentru activităţile lor de dezvoltare, de construire a identităţii, cel care va încerca să răspundă la marile lor întrebări, cel care va avea grijă de spaţiul lor de învăţare, de igiena relaţiilor dintre ei. Cel care îi va ghida prin învăţare – acea învăţare diferenţiată, investigativă. Cel care va fi antrenorul lor de autonomie în învăţare, antrenor cu care vor practica autodisciplina. Ce-i drept, dincolo de aceste interacţiuni consistente, faţă în faţă, câţiva profesori excepţionali de ştiinţă vor ”preda” online conţinuturile pentru toţi elevii de gimnaziu din România. (Şi aşa rezolvăm şi cu transdisciplinarul – sic!)

În încheiere precizez că acest text mă reprezintă şi mă defineşte pe mine, nu e o poziţie oficială – şi eu am nevoie ca zilele acestea să îmi imaginez un viitor cu lumină. În viitorul meu, cei mai buni dintre noi sunt profesori.

Doar cei buni, cei smeriţi, cei care îngăduie fricile altora şi ştiu să şi le conţină pe ale lor, oamenii care au întotdeauna cuvintele cele blânde la îndemână, oamenii aceştia pot fi gardienii visurilor celor mici.