Copiii şi internetul

În decembrie 2012 o fată de 11 ani din Giurgiu s-a sinucis, după ce tatăl ei a aflat că postase nişte poze pe Facebook. Tatăl i-a cerut telefonul pentru a căuta pozele, fata i l-a dat şi a plecat, supărată, în dormitor. Când părintele a intrat în cameră, geamul era larg deschis, iar fetiţa zăcea în faţa blocului, pe asfalt.

Nu cred că putem acuza tatăl de această tragedie - el şi-a dorit doar ca fata să fie în siguranţă, să nu publice pe reţele sociale lucruri pe care mai târziu le-ar putea regreta. Fetiţa s-a simţit probabil rănită, neînţeleasă, iar un impuls de moment a făcut-o să ia o decizie cu consecinţe tragice.. La vârsta asta copiii nu înţeleg pe deplin ireversibilitatea morţii.

Chiar dacă nu este vorba despre vinovaţi aici, totuşi sunt câteva lucruri pe care ar fi bine să le învăţăm din povestea asta.

Un studiu publicat recent arată că în România, peste 40% din copii au reclamat că au fost hărţuiţi sau agresaţi pe internet, faţă de 27% în alte state europene. Studiul a scos la iveală şi celelalte riscuri şi probleme la care se expun copiii, accesând mediul online de pe dispozitive din ce în ce mai diverse (51% din copii deţin un smartphone, în timp ce 20% deţin o tabletă, conectate la internet). Pe primul loc se află conţinuturile negative generate de utilizatori, mesajele instigatoare la ură, consum de droguri sau sinucidere, urmate de riscul contactului şi al comunicării cu persoane necunoscute, imaginile sexuale şi hărţuirea în mediul online şi offline, inclusiv prin telefonul mobil.

Cred că cea mai greşită concluzie pe care o putem trage, ca părinţi, este că "mie nu mi se poate întâmpla". De multe ori părinţii sunt complet luaţi prin surprindere atunci când descoperă ceea ce fac sau la ce sunt expuşi cu adevărat copiii pe internet DACĂ nimeni nu a vorbit cu ei despre aceste lucruri.

Problema cea mai importanta nu este accesul la internet al copiilor, ci ceea ce fac concret pe net aceştia. Activităţile preponderente sunt legate de jocuri online şi reţele sociale (copii de doar 7, 8 ani au deja conturi pe reţele sociale, chiar dacă limita minimă ar fi 13 ani). Doar în mică măsură, în acest moment, copiii români folosesc internetul pentru a se informa, pentru a accesa programe sau aplicaţii educaţionale sau chiar pentru a fi ei înşişi creatori de tehnologie.

Unii părinţi aleg să interzică copiilor accesul la internet... fără succes aş spune eu, pentru că tehnologia este omniprezentă, iar dacă acasă nu au voie, copiii vor intra pe net la prieteni sau la şcoală. Atunci când le interzicem accesul la internet, creăm o prăpastie între noi şi copiii noştri pentru că ei văd tehnologia peste tot şi ştiu că doar lor le este interzisă. Pe de altă parte îi privăm de o abilitate foarte importantă pentru viaţa lor profesională ulterioară (împreună cu limbile străine şi antreprenoriatul, abilităţile digitale sunt cele mai importante pentru piaţa muncii de acum şi din viitor).

Alţii aleg să îşi pedepsească dur copiii atunci cand află despre poze nepotrivite publicate sau despre limbaj neacceptabil folosit. Complet nerecomandat şi chiar destructiv. În momentul în care ne pedepsim copilul pentru ceea ce face pe internet, fără a vorbi despre cauze, soluţii, fără a afla versiunea lui, ne putem asigura că atunci când o să aibă cu adevărat o problemă, nu o să vină să ne ceară ajutorul. Rezultatul? Depresie, anxietate, scăderea rezultatelor la şcoală, violenţă şi înstrăinarea copilului de părinţii săi.

O altă greşeală este să evaluăm greşit situaţia: să fim mult prea îngăduitori şi să trecem cu vederea atunci când copilul nostru agresează virtual un altul sau să pedepsim drastic şi să facem o mare dramă din descoperirea unor poze compromiţătoare găsite pe internet.

Cei mai înţelepţi părinţi (să-mi fie iertată judecata de valoare) sunt cei care înţeleg ceea ce se poate întâmpla şi aleg să vorbească cu copiii lor... fără mânie, fără critică, amical şi deschis. Sunt cei care le transmit (nu doar verbal) copiilor lor că, dacă ceva rău se va întâmpla, el, părintele va fi acolo şi îşi va susţine copilul. Sunt cei care le spun clar copiilor lor ce trebuie să facă dacă primesc mesaje nepotrivite (şi anume, să nu închidă fereastra respectivă şi să cheme imediat un adult care să evalueze situaţia) sunt cei care reuşesc să îşi păstreze calmul şi umorul şi nu fac o tragedie din orice. Sunt cei care reuşesc să comunice eficient cu copiii lor şi se abţin de la certuri, agresiune fizică, critici sau judecăţi care să submineze încrederea copilului. Sunt cei care vorbesc copiilor despre responsabilitate personală şi asumarea consecinţelor propriilor greşeli. În final sunt cei care, deşi nu se pricep la computere sau IT încearcă măcar să afle care sunt instrumentele şi metodele concrete prin care pot bloca (cu ajutorul filtrelor) conţinuturile neadecvate pentru ca ai lor copii să nu rişte să dea peste astfel de conţinuturi pe internet.

Internetul nu este bun sau rău, nu este benefic sau nociv. Este doar un instrument, precum un baros pe care îl poţi folosi fie pentru a dărâma o casă, fie pentru a o construi. Internetul ne-a dat acces la o multitudine de informaţii şi a democratizat profund educaţia. Datorită lui, orice tânăr sărac dintr-un sat poate să urmeze cursurile unei universităţi de top. Internetul ne dă acces la o cantitate imensă de informaţie şi utilizat cum trebuie ne poate cu adevărat ajuta, atât la şcoală, facultate, cât şi în viaţa personală şi profesională.

Internetul ne-a adus însă şi o escaladare la limbajului instigator la ură (este de ajuns să urmăriţi comentariile la majoritatea articolelor publicate online), a extremismului, discriminării, marginalizării şi chiar şantajului. Utilizat fără măsuri de protecţie, mai ales de către minori, internetul poate răni, poate mânia, dezinforma, poate chiar genera tragedii.

Până la urmă, rădăcina problemei stă în comunicarea dintre părinţi şi copii, sau mai degrabă în lipsa acesteia. Atunci când alegem să nu vorbim cu copilul nostru despre lucrurile care îl preocupă, care îl dor sau care îl fac fericit, atunci când singurele lucrurile pe care i le spunem sunt ordine pe care trebuie să le execute (spală-te! încalţă-te! fă-ţi temele! etc), nu construim o bază de încredere care să îi permită acestuia să vină prima dată la noi atunci când se confruntă cu o problemă. Asta face ca, atunci când copiii noştri primesc mesaje nepotrivite pe internet, să prefere să nu ne spună pentru a nu da de necaz. Păstrează pentru ei şi suferă în tăcere pentru că nu au încredere că îi putem ajuta fără să îi criticăm. 

Dacă este un singur lucru pe care îmi propun să îl transmit prin acest articol, acela este: vorbiţi mai mult cu copiii voştri despre lucrurile care îi preocupa şi nu fiţi trişti şi nu renunţaţi dacă nu merge din prima. Perseveraţi cu calm şi dragoste şi fiţi alături de copilul vostru în orice încercare, inclusiv una "virtuală".