Cum a ajuns Darwin „persona non grata“ în şcolile româneşti

0
Publicat:
Ultima actualizare:

De la scoaterea din programa şcolară obligatorie, în 2007, evoluţionismul apare accidental prin orele de biologie. Cu majoritatea şcolilor optând pentru cursuri de religie, fie ele şi opţionale, unii profesori se află în dilemă: să le explice elevilor că se trag din maimuţe sau să-i menajeze, protejându-le astfel educaţia religioasă?

Pe 10 iunie 2015, 19 ONG-uri trimiteau o scrisoare deschisă către miniştrii Educaţiei şi Sănătăţii. Semnatarii, printre care se numărau organizaţii non-guvernamentale ce militează pentru valorile creştine, grupuri pentru protejarea familiei tradiţionale şi asociaţii implicate în lupta anti-SIDA cereau autorităţilor să facă tot ce le stă în putinţă pentru a promova în şcoli abstinenţa până la căsătorie, ca fiind „cel mai bun lucru pentru sănătatea copiilor“.

Reacţia acestui grup de ONG-uri venea în condiţiile în care în mass-media apăruseră primele ştiri despre  posibila introducere obligatorie în şcoală a orelor de „Educaţie sanitară“, de la clasa I şi până la a XII-a.

Scrisoarea a divizat opinia publică în două categorii: pro şi contra orelor de religie în şcoală, cu o masă de oameni militând pentru impunerea valorilor tradiţionale, creştine, şi un alt grup militând pentru deschiderea către necesităţile vremurilor actuale. În vâltoarea dezbaterilor, ceva a scăpat abia pomenit.

Recitind textul trimis pe 10 iunie, descoperim o sintagmă care reapare periodic în conţinutul epistolei: „date ştiinţifice“. Semnatarii invocă ramuri generale, precum biologia şi medicina, dar şi discipline bine delimitate, „domeniul dezvoltării creierului la adolescenţi, biochimia ataşării, histologia“. Exemplele invocate nu sunt însoţite, din păcate, de nicio sursă bibliografică, dar numai apariţia unor astfel de referinţe critice în context este cel puţin neobişnuită. Stranie, chiar. Mai ales atunci când, în acelaşi text amintit, printre învălmăşeala referinţelor ştiinţifice de pretutindeni, semnatarii nu uită să tragă un picior în gură, aşa, în goana scriiturii, întregului concept de „ereditate“.

Reacţia nu este una de neînţeles. În discursul religios, unul construit în jurul conceptului de fiinţă atotputernică, atotştiutoare, existentă prin sine însăşi, ereditatea pare o erezie. Nu are sens, nu se potriveşte, nu explică nimic. Iar doctrina ce preia ereditatea ca o noţiune fundamentală, evoluţionismul, este văzut la graniţa cu ateismul. Intraţi, bunăoară, pe site-ul www.crestinortodox.ro, şi îndrăzniţi să daţi o căutare folosind acest concept: „evoluţionism“. Vă veţi convinge.

Două modele

Pornind din acest punct, scrisoarea amintită la început, indiferent de conţinutul ideilor amintite, deschide o dezbatere. Vrem, nu vrem, evoluţionismul este o doctrină ştiinţifică respectabilă, care, deşi nu lipsită de contradicţii şi neclarităţi, este considerată „principiul unificator al biologiei“. Mai mult, fiind o ramură ştiinţifică adoptată, operează cu triada specifică oricărui proces de cunoaştere: cauză, efect, experiment. Aceste trei caracteristici stau la baza oricărui proces de predare şi învăţare în şcoli a unei discipline ştiinţifice. Aşa ne sunt educaţi copiii. Să înţeleagă viaţa prin deducţii logice, pornind de la elemente pe care, în urma calculului şi a eliminărilor progresive, le consideră veridice.

image

Interzis în Marea Britanie

În iunie 2014, Regatul Unit interzicea predarea creaţionismului în toate şcolile cu finanţare publică. La acel moment, guvernul Marii Britanii lansa un nou set de acorduri de finanţare ce includeau clauze care interziceau, în mod specific, ceea ce era catalogat ca fiind „pseudo-ştiinţă“.

image
CUM ESTE VĂZUT EVOLUŢIONISMUL PE FORUMURILE CREŞTINE DE PE INTERNET: Vreţi cu orice preţ să spălaţi creierele copiilor! Tot o daţi cu demonstrarea ştiinţifică. E o teorie, frate! Americanii au mai «demonstat» şi alte aspecte, vor sa ne debaraseze de adevăr. Terminaţi cu tâmpeniile!!!   Adevăraţii ignoranţi sunt cei care îşi pun încrederea într-o teorie nedovedită şi nedovedibilă, care a devenit dogmă a ştiinţei moderne. Până şi populaţiile primitive din junglă cred într-un Dumnezeu al lor. Voi, verii maimuţelor, nu aţi supravieţui nici 48 de ore în junglă.   Copiii din ziua de azi au nevoie de educaţie, şi, în special, de educaţie spirituală. Nu văd de ce ne mai miră ştirile care conţin atâtea: crime, violuri, furturi. Tot timpul am fost preocupaţi de ştiinţă. I-am învăţat pe copii că ei sunt maimuţe evoluate şi că nu există o Judecată de Apoi.   Cine doreşte să se informeze despre teoria în cauză, o poate face şi prin intermediul altor instituţii. Dacă ar fi ca elevii să înveţe toate aberaţiile existente în lumea asta, atunci am face din ei niste retardaţi.

Când protestează împotriva înfiinţării unor cursuri şcolare obligatorii de „Educaţie sanitară“, semnatarii scrisorii deschise par a se delimita tocmai de acest model ştiinţific de predare. În locul procesului de deducţie, aleg o valoare morală dată, indiscutabilă, indiferent că aceasta face parte din doctrina creştină sau din orice altă sursă de acest fel.

Întâmplarea a făcut ca, la câteva zile de la citirea acelei scrisori, să mă reîntâlnesc, într-o scurtă vizită acasă, la Târgu-Mureş, la părinţi, cu o prietenă din copilărie. Ana Lungu (34 de ani) a urmat un profil pedagogic, devenind astăzi profesoară de chimie şi biologie la ciclul de învăţământ gimnazial. Ana mi-a povestit ce probleme are un dascăl pentru a le oferi elevilor fundaţiile oricărei discipline ştiinţifice, dacă tinerii au fost învăţaţi, anterior, că „totul vine de la Dumnezeu“.

Orice noţiune de bază a unei ştiinţe devenea imposibil de explicat, iar întregi discipline îşi pierdeau sensul, inclusiv însăşi noţiunea „de viaţă“. Acest text porneşte de la acea discuţie cu Ana. Şi de la o întrebare: cum pot înţelege elevii distincţia dintre ştiinţă şi credinţă religioasă, dacă nu au la îndemână cel mai de preţ instrument: îndoiala?

Un impas ignorat

Când băiatul meu avea 3 ani şi jumătate, un preot a făcut câteva vizite la grădiniţă. Discursurile acestuia, completate cu sfaturile şi cuvintele educatoarelor, au avut un impact aproape imediat. E haios să auzi un copil atât de mic spunându-şi rugăciunea în fiecare seară, înainte de culcare. O rosteşte cu intonaţie, ca pe o poezie, râzând la anumite cuvinte care i se par simpatice. Băiatul meu, bunăoară, se prăpădea de râs când ajungea la partea cu „de ispita celui rău“.

Problema este că doamnele de la grădiniţă nu aveau acelaşi simţ al umorului. I-au atras atenţia să zică rugăciunea „frumos“. Drept pentru care, din acea zi, rugăciunile erau rostite pe un ton grav, evident forţat.

Într-una dintre aceste seri, chiar după încheierea rugăciunii, am fost întrebat când a apărut planeta pe care locuieşte Dumnezeu. Întâmplarea face că fii-miu era pasionat de atlase de tot felul şi-mi cerea să-i citesc câteva pagini, în fiecare seară, înainte de culcare. Şi tot ce aflase de acolo se bătea cap în cap cu ceea ce îi spusese preotul chemat la grădiniţă.

Este uşor de intuit confuzia care macină procesul de înţelegere al unui copil, în astfel de cazuri. Problema apare atunci când o astfel de confuzie este subapreciată. Mai ales în cazul copiilor înscrişi la grădiniţă sau al şcolarilor din primul ciclu de învăţământ, ştiinţa şi religia sunt predate cu aceeaşi intensitate, respectând parcă un principiu nescris, foarte la modă astăzi, enunţat de omul de ştiinţă american Stephen Jay Gould: „Cele două sunt tradiţii de gândire independente, care nu au nevoie să se contrazică reciproc“.

Sună grozav, într-adevăr, dar nu întotdeauna e aşa. Există multe sentinţe religioase care nu numai că sunt „independente“ de principiile ştiinţifice, dar de-a dreptul incompatibilie. Dacă cineva mă întreabă cum a luat naştere Universul, sunt pus în faţa unei alegeri: fie adopt ideea unui Big Bang, fie reiau ideea creaţiei unei fiinţe atotputernice. Fie ignor o serie de valori ştiinţifice în care cred, fie îl pot face pe celălalt măcar să se îndoiască de propriile credinţe. Acum, mutaţi acest impas în mintea unui copil. 

<strong>Povestea berzei trimisă ca recompensă de Dumnezeu</strong> 

 

image

Copii la ora de religie, România, 2015 FOTO: ADEVĂRUL

Ana Lungu provine dintr-un mediu asemănător celui în care am crescut şi eu. Orăşele de provincie în care viaţa se învârte în jurul bisericii, părinţi din clasa muncitoare, credincioşi mai mult de ochii lumii, bunici care ne târau la slujbe în fiecare duminică şi ne citeau din Biblie înainte de culcare. Nu e neapărat necredincioasă, dar este dispusă să facă puţine concesii discursului religios, în faţa celui ştiinţific. Cu toate acestea, Ana crede că în viaţă există lucruri care ne scapă, indiferent că le aplicăm modele ştiinţifice bine consolidate. Numeşte aceste scăpări „misterul“. Uneori, îi spune şi Dumnezeu.

Când a început să le predea elevilor, nu i-a trebuit mult să înţeleagă că propriul concept de „Dumnezeu“ era total diferit faţă de cel al majorităţii tinerilor aflaţi în faţa ei. „În cazul multora, este vorba despre educaţia primită în familie. La unii, chiar, este vorba despre o combinaţie de religie şi profan. Am întâlnit un copil care îşi explica naşterea sa prin faptul că a fost adus de o barză trimisă părinţilor de către Dumnezeu, pentru că au fost oameni buni şi nu au păcătuit“, povesteşte Ana Lungu.

Câţi ani are Dumnezeu

Ana nu este vreo adeptă înfocată a evoluţionismului ca doctrină, în sine. Vede acest concept ca pe o formulă corectă, dar extrem de simplistă de a descrie istoria planetei. O foloseşte însă la ore, în discursurile din faţa elevilor, pentru simplul fapt că este o doctrină ştiinţifică, cu reguli clare şi capacitatea de a se
autocorecta.

„Mulţi copii pur şi simplu nu reuşeau să înţeleagă ceea ce le transmiteam. Modul în care le fusese explicată viaţa era în dezacord total cu orice formă ştiinţifică. Ştiau însă tot felul de alte detalii: câţi ani are Dumnezeu, ce vedere are de poate distinge când un om, aflat oriunde în lume, greşeşte, nu-şi puneau problema naşterii lui Isus. Îl vedeau pe acesta apărând pur şi simplu, în momentul în care Dumnezeu a hotărât că aşa trebuie“.

Probabil că nicio altă disciplină nu se află într-un conflict conceptual atât de puternic cu religia ca biologia. Una explică viaţa ca pe un proces, determinat de cauze clare şi cu consecinţe deductibile. Cealaltă, ca pe un act creaţionist pur: Dumnezeu a decis să facă lumea şi tot ceea ce vedem în jur. „Primeam telefoane de la părinţi şi mi se spunea să nu le mai bag prostii în cap copiilor. Că vin acasă şi-i iau la întrebări şi nu ştiu ce să le răspundă“, povesteşte Ana.

Până să săriţi şi să acuzaţi oamenii de înapoiere, ar fi bine de introdus o constatare. Situaţia este similară în mai toate colţurile lumii creştine. Un studiu realizat în 2012, de către AP-GfK (n.r. - Associated Press GfK Poll) arăta că mai puţin de o treime dintre americani credeau cu adevărat în concepte precum schimbările climatice, evoluţie, erele Pământului şi existenţa unui Big Bang.

Făcând corelaţiile necesare, realizatorii studiului concluzionau că există o relaţie directă între credinţele religioase şi refuzul de a accepta rezultatele unei cercetări ştiinţifice. Credinţele religioase diferă, evident. Nu toţi credincioşii sau toate credinţele religioase sunt la fel. Dar problema de ansamblu era aceeaşi.

O problemă globală

„Aici nu copiii respectivi, reacţiile părinţilor şi religia sunt o problemă“, explică Ana Lungu. „Problema e că elevii aceştia nu pot accepta nimic altceva, decât ceea ce au primit de acasă. Lumea lor este închisă. Nu se îndoiesc de nimic, pentru că dacă tu ai un principiu universal, creator a tot şi toate, nu mai e nevoie să te mai gândeşti la nimic. De acolo apare totul, nu?“, spune profesoara de biologie.

Ştiinţa nu este, desigur, singurul loc unde elevii pot învăţa scepticismul. Un roman bun, chiar şi o lecţie de istorie aplicată pot face acelaşi lucru. Însă ştiinţa, orice disciplină ştiinţifică, aduce cu sine confruntarea de idei, o face explicită şi accesibilă. Nu a fost nevoie decât de un experiment al lui Galilei, pentru a răsuci toate convingerile de până la acel moment, şi pentru a muta înţelepciunea lui Aristotel din domeniul ştiinţific, în cel al istoriei filosofiei.

„Dacă am învăţat ceva în toţi aceşti ani este să fiu mult mai atentă cum le explic elevilor viziunea ştiinţifică. Un profesor este pus într-o situaţie delicată. Putem să predăm materia în care credem şi să ne dăm seama că elevii nu înţeleg sau nu acceptă ideile de bază, cele pe care sunt construite disciplinele ştiinţifice. Sau, şi mai delicat, putem să-i facem pe elevi să-şi renege sau să-şi refuze credinţele religioase primite din familie“, explică Ana Lungu.

Şi poate că nu este nicio dovadă mai bună a acestei dileme, decât un studiu publicat în revista americană „Science“, în 2014, realizat prin intervievarea profesorilor de biologie de la 926 de licee din SUA. Rezultatele cercetării erau cam aşa: doar 17% dintre profesori predau evoluţionismul, ceilalţi fie acceptând ipoteza creaţionistă (Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea sa), fie spunându-le explicit elevilor că, atât timp cât contravine celor scrise în Biblie, orice ipoteză ştiinţifică este greşită şi nedemnă de a fi luată în
seamă.

<strong>Drumul de la Dumnezeu la maimuţă trece prin şcoală</strong>

image

Majoritatea elevilor din România sunt siguri că omul a fost creat de Dumnezeu FOTO: MEDIAFAX

În februarie 2015, Lawrence M. Krauss, editorialist al publicaţiei „The New Yorker“ îşi încheia textul despre problemele sistemului de învăţământ din America astfel: „Trebuie să le asigurăm copiilor noştri uneltele necesare ca să evite greşelile trecutului şi pentru a construi o lume mai bună pentru ei şi pentru generaţiile viitoare. Nu putem face asta prin evitarea problemelor fundamentale ce ţin de diferenţa dintre faptele ştiinţifice şi credinţă. Datorăm viitoarei generaţii capacitatea noastră de a sădi sămânţa îndoielii, de a face copiii de astăzi să nu primească nimic gata ambalat, de a-i face să gândească şi să-şi pună probleme în fiecare moment“.

Reacţia lui Krauss venea ca urmare a unor sondaje publicate în perioada respectivă, în care se arăta că sistemul de învăţământ din SUA înlocuia tot mai mult metodele de predare bazate pe ipoteze ştiinţifice, cu cele desprinse din Biblie sau din cărţi despre morala creştină.

O dezbatere asemănătoare a avut loc şi la noi, deşi „dezbatere“ e un cuvânt prea generos, în acest caz. Se întâmpla în februarie 2009, la Muzeul de Istorie al Bucureştiului, cu ocazia lansării „Anului Darwin“ în România. Participanţii la masa rotundă organizată atunci atrăgeau atenţia că evoluţionismul, ca şi doctrină ştiinţifică, fusese scos din programa şcolară, încă din 2007, după doar un an în care figurase ca obligatoriu în clasa a XII-a. România bătea astfel un nou record: devenea prima ţară din Europa în care evoluţionismul era total eliminat din învăţământul public.

La acelaşi moment, februarie 2009, participanţii de la dezbaterea organizată la Muzeul de Istorie prezentau rezultatele unui sondaj. Comandat de Agenţia pentru Strategii Guvernamentale şi realizat de Metro Media Transilvania în rândul elevilor din clasele a VII-a – a XII-a, în decembrie 2007, sondajul arăta, printre altele, că „60% dintre respondenţi cred că religia explică apariţia universului şi a omului, în timp ce 27% au ales ca răspuns ştiinţa“. De asemenea, 14% dintre participanţii la sondaj credeau că omul provine din maimuţă, faţă de 73% care puneau existenţa omului pe seama creaţiei divine.

„Masa ignoranţilor“

Reacţiile anti-evoluţionism, întâlnite atât pe forumurile de pe internet, cât şi în discursurile publice şi, iată, chiar şi în deciziile autorităţilor, au apărut în contextul în care acest curent ştiinţific nu a fost privit niciodată ca o disciplină de sine stătătoare, ci raportat permanent la antiteza sa: creaţionismul sau, prin extensie, religia. Aşa se face că, de fiecare dată când evoluţionismul apare în discursul public din România, argumentele pro şi contra sunt construite după sistemul: Ce alegem, Dumnezeu sau maimuţa? Alb sau negru?

Cristian Lascu a fost redactor-şef al publicaţiei „National Geographic“ România. Înainte de a deveni om de presă, Lascu era cunoscut drept unul dintre cei mai respectaţi fotografi de peşteri din lume. În 1986, Lascu descoperea, în Dobrogea, o peşteră în care exista un ecosistem complet rupt de exterior, de restul Pământului, unde erau identificate 33 de specii noi de animale. Una dintre părerile emise de cercetători, în legatură cu formele de viaţă din această peşteră a fost că, dacă un război nuclear ar distruge viaţa de pe Pământ, acest sistem ar fi un supravieţuitor.

Lascu este un critic aspru al metodelor de învăţământ folosite în prezent în România. „Mă tem că există o bază de masă pentru negarea evoluţionismului în România. Şi asta dă naştere unui model de învăţământ şi unei atitudini a instituţiilor statului ce creează o masă de ignoranţi“, crede Lascu.

Lascu mai crede că una dintre justificările situaţiei actuale ţine de faptul că, timp de generaţii întregi, evoluţionismul a fost predat în România în paralel cu materialismul dialectic în filozofie, doctrina favorită a comuniştilor. „Emil Racoviţă, de exemplu, este fondatorul unei ştiinţe – biospeologia, iar aceasta reprezintă evoluţie pură. Cu alte cuvinte, la 1920, când aceste lucruri se întâmplau, evoluţionismul era explicit în ştiinţa şi educaţia românească, nu implicit“, spune Cristian Lascu.

Morală şi cunoaştere

Pare straniu să vorbim despre anii 1920 ca fiind mai deschişi din punct de vedere ştiinţific decât perioada în care trăim. De fapt, lucrurile par că au mers invers decât ar fi trebuit, în realitate. Criteriile ştiinţifice au fost înmuiate şi disipate, mai întâi de doctrinele comuniste, apoi prin nesiguranţa şi haosul din activitatea autorităţilor ce s-au perindat pe la Ministerul Educaţiei începând cu 1990, ajungând astăzi, ocazional, la adevărate teorii la graniţa cu misticismul.

În 2010, un videoclip cu un preot din Arad, ţinând o cuvântare în faţa unei audienţe, ajungea în atenţia opiniei publice. În filmul de numai două minute, părintele numea „cea mai mare înşelătorie“ faptul că „lumea e convinsă că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui“, catalogând-o ca fiind „aproape o dogmă“.

Extrase din manualele de religie pentru ciclul primar au împânzit internetul, îngrozind părinţii. Într-una dintre aceste „povestiri cu tâlc“, devenită virală, se spune istoria lui Vasilică, un băieţel care se cocoţase în copac pentru a distruge cuibul unor rândunici. Vasilică se prăbuşeşte, petrecându-şi vacanţa în spital. Textul se termină apoteotic: „Rândunicile cântă voioase, mulţumindu-i lui Dumnezeu că le-au salvat de Vasilică“.

Cu ce putem rămâne în urma unui astfel de text? „Bine faci, bine găseşti“? „Astfel de texte, oricât de discutabile sunt, pot fi privite numai ca instrucţiuni morale. Aportul lor la cunoaştere este aproape de zero, copilului nu-i este oferit un sistem de a înţelege lumea, de a o putea analiza, ci un fel de sfat, sub forma unei ameninţări aparente“, crede sociologul clujean Sebastian Cristescu.

Acesta crede că, oricât de adevărată ar fi ideea potrivit căreia şcoala trebuie să le ofere, deopotrivă, elevilor morală şi cunoaştere, cu alte cuvinte atât reguli de a cunoaşte şi înţelege lumea, cât şi sfaturi de convieţuire socială, „un discurs despre ce înseamnă «binele» nu va putea fi substituit niciodată unuia ce răspunde la întrebări precum «de ce?», «cum?» sau «cu ce scop?»“.

La 1920, evoluţionismul era explicit în ştiinţa şi educaţia românească, nu implicit.

Cristian Lascu, speolog

<strong>Sfaturi pentru tineri: îndoiţi-vă, cercetaţi, puneţi întrebări</strong> 

image

Scriind până în acest punct, mi-am adus aminte de o oră de matematică din liceu. Profesor îmi era domnul Călin Vlas, care, înţeleg, mai predă şi astăzi la Colegiul „Alexandru Papiu Ilarian“ din Târgu-Mureş. Când nu avea chef de programă, domnul Vlas vorbea cu noi. Unul dintre acele discursuri mi-a rămas şi astăzi ca un etalon a ceea ce înseamnă o înţelegere ştiinţifică a lumii din jur.

Observaţi similitudini, ne spunea. Emiteţi ipoteze, apoi imaginaţi-vă experimente care să vă confirme ipotezele. Ţineţi întotdeauna cont de ipotezele rivale. Încercaţi să le demontaţi, chiar dacă asta poate însemna, în final, să recunoaşteţi că propriile ipoteze au fost unele greşite. Continuaţi să vă îndoiţi, chiar şi atunci când sunteţi convinşi că ipoteza voastră este cea mai bună. Şi, mai ales, niciodată nu vă opriţi din cercetare, indiferent cât de adevărat pare ceea ce aveţi în faţă. Niciodată nu ştiţi când un adevăr mai întemeiat vă va arăta că aţi greşit până atunci.

Cuvântul-cheie al întregului demers de mai sus este îndoiala. Capacitatea de a pune între paranteze tot ceea ce credeai că ştii până la acel moment, deschiderea minţii spre noi orizonturi. Toate aceste lucruri devin dificile, dacă nu imposibile de-a dreptul, în momentul în care modelul ştiinţific de analiză a lucrurilor, predat elevilor, neagă tocmai noţiunea fundamentală a unei cercetări: transformarea, evoluţia, etapele. În lipsa unui cadru legislativ clar, evoluţionismul apare, în prezent, în orele de biologie mai mult accidental.

„Nu poţi preda altfel!“

„Evoluţionismul trebuie studiat în şcoală. Este o teorie ştiinţifică şi, dacă vrei să o combaţi, poţi să combaţi doar ceea ce cunoşti“, spune Angela Putnic, inspector şcolar de biologie.

Potrivit acesteia, deşi nu există prevederi clare legate de subiect în programa şcolară, elevii din România au contact cu evoluţionismul în diverse capitole ale disciplinei: „Spre exemplu, la ciclul gimnazial, se studiază grupele de animale în ordinea lor firească, dictată de evoluţie, cu accent pe caracterele de superioritate apărute ca rezultat al adaptării la mediu şi pe verigile care explică evoluţia. La liceu, celula este explicată tot prin evoluţie. Iar «Genetica» se referă, printre altele, la populaţiile-rase şi la liniile de umanizare, deci, din nou, evoluţionism. În concluzie, nu se studiază explicit teoria darwinistă, şi nici toate teoriile asupra originii vieţii, dar întreaga structurare a disciplinei obligă apelul la teoria evoluţionistă. Pur şi simplu, nu poţi preda altfel!“, explică Putnic.

Potrivit acesteia, procesul de educare a unui elev nu trebuie să fie unul înverşunat, de nicio parte a baricadei. Esenţialul este să dai naştere unor întrebări, să obligi elevul să gândească cu mintea sa, să-şi pună întrebări şi să caute răspunsuri. „Celula, de exemplu. Copilul poate să afle că a fost creată de Dumnezeu, nu e nicio problemă dacă se întâmplă aşa. Sunt multe variante. Dar trebuie să accepte asta după ce şi-a pus întrebări, nu luând lucrurile habotnic“, spune Angela Putnic.

Glume preoţeşti

Dacă Biserica Catolică a „făcut pace“ cu Darwin, acceptând că există chiar şi sfinţi ale căror păreri nu sunt cu mult diferite faţă de cele ale celebrului biolog, situaţia stă complet diferit în cazul Bisericii Ortodoxe.

„Cea mai importantă teorie atee a lumii contemporane este cea evoluţionistă“, spune preot doctorand Alin Socoşan. Acesta cataloghează „dogma evoluţionistă“ ca fiind „cea mai periculoasă, cât timp interzice accesul la revelaţia biblică (n.r. – Universul a fost făcut în vederea creării ulterioare a omului pe planeta Pământ).

Şi încheie scurta conversaţie într-o notă ironică: „Înţelepciunea populară românească a anticipat evoluţionismul. De asta se zice: «Când o face plopul pere şi răchita micşunele»“. 

Copilul poate să afle că celula a fost creată de Dumnezeu. Dar trebuie să accepte asta după ce şi-a pus întrebări, nu luând lucrurile habotnic.

Angela Putnic, inspector şcolar

Înţelepciunea populară românească a anticipat evoluţionismul. De asta se zice: «Când o face plopul pere şi răchita micşunele».

Alin Socoşan, preot doctorand

Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite