De la public la privat sau despre cum dreptul universal şi gratuit la educaţie se poate transforma într-un privilegiu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

După cum deja bine ştiţi Guvernul tehnocrat a decis: „Şcolile particulare vor primi finanţare de bază alocată de la bugetul de stat“. Neoliberalii au juisat de plăcere şi au constatat că în sfârşit s-a făcut dreptate: cum adică „noi“ plătim şi „ei“ se educă şi se tratează pe banii „noştri“.

Înţelegem cine sunt „noi“ şi „ei“, aceste două Românii care nu se mai pot nicicum solidariza. O nedreptate a fost rezolvată. Celor câţiva „stângişti” rătăciţi prin România care au  comentat negativ li s-a spus clar: vreţi egalitate de şanse, atunci să lăsăm  „banii să urmeze copilul”.  Aşa e. Am fost recent pe la faimosul liceu francez privat pe care scrie mare „Liberté, Egalité, Fraternité”, dar pe a cărui ofertă educativă scria însă o cifră care m-a speriat: spre 12.000 euro pe  an! E clar că trebuie să împărţim cheltuielile.

Am reacţionat pentru că mi se pare ceva putred în această lege. Oare chiar asta să fie prioritatea în sistemul educativ românesc subfinanţat? Dar grupul foarte activ şi vocal al mainstreamului neoliberal a sărit şi mi-a atras atenţia: să fim principiali. Corect. Însă e foarte interesantă această principialitate a lor: piaţa liberă e bună, dar nu pentru toţi. Am observat că în România establishmentul cu cât e mai cuplat la resursele statului şi are mai multe sinecuri de stat cu atât e mai procapitalist. Dar cum facem  în acest caz cu piaţa liberă şi cu competiţia capitalistă? Cum se rezolvă aceste principii când şcolile private vor avea o dublă finanţare şi de la stat, si privată iar şcolile de stat vor continua să fie subfinanţate cronic? Ce vom face când acest nivel de subfinanţare va afecta drastic salariile profesorilor în aşa măsură încât niciun absolvent decent din învăţământul superior nu-şi va permite să se angajeze la o şcoală de stat pentru că nu va putea să trăiască din salariu? Asta se întâmplă deja.

Dar să revenim la principiile atât de dragi establishmentului nostru. Hai să povestim ca pentru copiii noştri. Pentru ce se strâng taxele în cazul dat? Taxele merg la stat pentru ca statul să poată asigura o educaţie Universală, Obligatorie şi Gratuită. E un principiu de solidaritate socială foarte simplu, care ar trebui respectat şi care devine un drept acoperit legal. Dacă nu-l respectăm, se rupe echilibrul. Tu cetăţeanul X plăteşti ACEA educaţie: Universală, Obligatorie şi Gratuită (UOG) care este un drept  pentru TOŢI. Cetăţeanul X nu plăteşte taxe ca să beneficieze doar PROPRIUL copil la educaţie ci TOŢI copiii, inclusiv al LUI.

Principiul particular „banii urmează copilul” vrea să spună de fapt că „banii MEI urmează copilul MEU”: pentru educaţia ACEASTA concretă plătesc EU taxe. Este un principiu particularist. Repet, principiul solidarităţii prin care s-a construit statul social spune aşa: NOI plătim  taxe ca să beneficieze în mod egal TOŢI copiii noştri la educaţie (UOG). Acest principiu este unul universal şi devine un drept legal. Şi să nu uităm: educaţia este un drept, nu o marfă; e mult prea valoroasă pentru a o măsura în bani şi este un bun public.

Dacă noi vrem să renunţăm la acest drept, este dreptul nostru. Faptul că părintele X alege să nu beneficieze de acest drept este o chestiune pur individuală, asumată. Statul nu poate să particularizeze fiecare caz, ci trebuie să găsească principii universale care să garanteze  drepturi şi şanse egale tuturor.

Tu, părintele X, în momentul în care ai decis să mergi în sistemul privat, nu-ţi pierzi dreptul de avea acces la sistemul public gratuit. E alegerea ta şi asumarea ta. Nimeni nu te obligă să mergi la o şcoală publică de stat sau la o şcoală privată, însă, indiferent de ce alegi, niciodată nu-ţi pierzi acest drept de a-l utiliza. E greu de înţeles? Nu. Pentru asta a fost scrisă şi declaraţia Universală a Drepturilor Omului pe care s-a întemeiat în bună măsură statul social european. Dacă vom renunţa la drepturi precum educaţia, sănătatea şi munca, ele se vor transforma în privilegii. Şi acum vedem cum educaţia încet, încet, din drept, devine un privilegiu.

Şi încă o chestiune foarte importantă pe care ar trebui să o înţelegem: de ce e nevoie de acest principiu fundamental universal al solidarităţii? Îi dăm şanse copilului sărac, care nu are cum să ajungă la un sistem privat, să se educe în sistemul public; nu din milă creştinească sau caritate, care fac bine unei „conştiinţe superioare”, ci pentru un raţionament mult mai simplu: un copil rămas în afara sistemului educativ (de cel de sănătate nu mai vorbesc) devine o problemă socială care se va răsfrânge şi asupra vieţii tale şi a copilului tău. E un principiu universal care priveşte nu doar copilul MEU şi al TĂU, ci ORICE copil din această lume care rămâne în afara sistemului de drepturi şi şanse la educaţie.

Da, şcoala publică românească nu este în cea mai bună formă. Are probleme foarte mari şi complicate. Nu mi se pare de loc întâmplătoare campania aceasta care se duce împotriva şcolii publice, dublată de nivelul foarte slab de finanţare. Oare este întâmplătoare această lege sau e o nouă formă de căpuşare a sistemului public şi direcţionare a banilor publici spre sectorul privat? Aşa vom rezolva problemele sistemului educaţional din România? Nu. Dacă în acest moment taxele cetăţenilor, banii comuni dedicaţi binelui comun, nu garantează  servicii publice decente, o şcoală publică decentă, atunci de ce să luăm şi din acest puţin şi să direcţionăm într-o zonă privată care este o alegere benevolă a unor oameni care de altfel au ales să renunţe la acest drept de a accede la educaţia publică. Probabil au refuzat de mult şi să participe la lupta pentru îmbunătăţirea lui. Unii îşi permit financiar să refuze acest drept.

Dar hai să gândim puţin mai departe. Hai să medităm la următoarea observaţie făcută de amicul Călin Goina: „Guvernul României spune ca e normal ca statul să le plătească (din banii publici) o parte din cheltuielile şcolilor private. Părinţii copiilor de la şcolile private refuză şcoala publică pentru că e de proastă calitate. E la fel de normal ca statul să plătească pentru agenţii de securitate care păzesc anumite vile, pentru ca posesorii vilelor găsesc protecţia oferită de poliţistul de cartier de slabă calitate.“

Lista e lungă. Dar pentru că zilele acestea discuţiile pe acest subiect au fost multiple şi aprinse şi chiar dacă ele deja nu mai pot schimba nimic, căci guvernul tehnocrat a decis, o să-l invit totuşi pe unul dintre oamenii pe care i-am citit cu plăcere să ne spună cum vede el această problemă. Să-l citim pe invitatul meu, Florentin Iancu, absolvent de economie-politică  al şcolii masterale din cadrul Universităţii Pierre-Mendès din Franţa.

„Oare chiar îşi închipuie cineva că ideea asta va înlocui cele aproape 3000 de şcoli închise in ultimii ani?”

Primele măsuri „anti-sărăcie” ale guvernului tehnocrat: subvenţionarea şcolilor privilegiaţilor din banii săracilor. Problema nu era atât de costuri, că doar cine şi-a permis ieri sute sau chiar mii de euro pe lună pe şcoli de „fiţe” nu va simţi un mare avantaj. Dar cum să meargă la şcoală copiii sărăntocilor pe banii „lor”? Asta este marea lor frustrare. E greu de înţeles cum o decizie pur voluntară de a muta un elev de la o şcoală publică la una privată e discriminare, dar, iată, cât trăim, învăţăm. Mă îndoiesc totuşi că decizia asta va produce efecte peste noapte. Astăzi dintr-un venit mediu pe gospodărie în jurul a 2.600 RON, românii alocă sub 5%, pentru educaţie. În mare parte pentru că au un sistem public, dar iată se pare că nu e bine. Cu aşa „clienţi”, chiar şi subvenţionată de stat, firma cu obiect de activitate educativ nu prea are piaţă. Aşadar, pe lângă subvenţia de la stat, trebuie să crească şi acel procent. Cum? Cine ştie? Mâncăm mai puţin, ne îndatorăm, trimitem la şcoala doar un copil din trei şamd. Dar în primul rând să dispară varianta publică gratuită, sau să o facem complet indezirabilă.

Să revenim însă la sistemul public atât de hulit. De zeci de ani educaţia este sugrumată de subfinanţare. Profesorii şi o bună parte din personalul medical (măcar acolo s-a intervenit în 2015) sunt angajaţi cu un grad extrem de ridicat de sărăcie. O spun statisticile. Bani de navetă pentru elevi nu prea există. O spune consiliul elevilor care a identificat-o ca una din principalele cauze pentru abandonul şcolar. Există bani de orice, în afară de educaţie şi sănătate. Asta vedem bine cu toţii. Iar rezultatele se văd cu ochiul liber: analfabetism şi abandon şcolar la cele mai înalte cote, promovabilitate dezastruoasă la BAC şi dezechilibre majore în piaţa muncii. Am inundat şcolile cu manuale alternative „private” de cea mai proastă calitate, şi am creat alt robinet de bani publici către privaţi. O spun cei din sistem. Şi unii se mai plâng de risipă în sistem. Asta e culmea ipocriziei. Dar nu ne mai miră nimic. Sunt curios dacă viitorii bolizi ai patronilor de şcoli private cumpăraţi din bani publici vor fi consideraţi tot risipă.

Şi cu toate asta sistemul ăsta "bolnav", cum îl descriu unii, încă pune România pe harta lumii cu premii la mai toate concursurile internaţionale. Încă mii de români sunt admişi la universităţi din toata lumea. Încă ne mândrim cu elevii noştri de top. Culmea, anual creşte numărul de străini care vin să înveţe în România. Cu toate astea încă sunt mii de profesori, educatori şi învăţători care îşi fac meseria exemplar în cele mai dure condiţii. Lor ar trebui să le ridicăm statui. Şi totuşi nimeni nu are ochi să vadă problemele reale. Oare chiar îşi închipuie cineva că ideea asta va înlocui cele aproape 3000 de şcoli închise in ultimii ani? Că va scădea rata abandonului şcolar? Că va creşte accesul persoanelor sărace la educaţie? Că amputarea bugetului educaţiei şi aşa complet insuficient va rezolva ceva? Că mâine va apărea câte un Harvard la tot pasul? Evident că nu. Dar probabil va mai apărea cate un milionar din bani publici, ici şi colo care mai apoi ne va ţine lecţii despre educaţia de calitate.

Trăim iată vremuri de neoliberalism în toată splendoarea sa. A judeca această problema într-o logică economică ar însemna să vedem educaţia ca pe o marfă făcută pentru profit. Fals! Educaţia de calitate este un drept al fiecărui cetăţean şi un instrument prin care fiecare individ poate aduce un plus valoare comunităţii şi societăţii în care trăieşte. „Profitul” nu vine din bilanţul contabil, ci din numărul de indivizi care ulterior contribuie prin taxele plătite la civilizaţia care ne înconjoară şi care ne permite să fim ceea ce suntem şi să creştem constant nivelul de trai. Progresul tehnologic nu a venit doar din banii investiţi în cercetare, ci mai ales de la oamenii bine educaţi. Educaţia, nu banii, transformă societăţile! Tocmai de aceea această problemă trebuie judecată în cheie ideologică. Iar acum am adoptat o ideologie care va transforma educaţia de calitate din drept, în privilegiu. Şi vor mai urma probabil şi alte drepturi.

Un lucru să fie clar! Banii „lor”, banii „mei”, banii „tai” s-au făcut şi se fac cu banii tuturor! Nimeni nu a ajuns potent financiar doar pe spatele lui! Zi de zi foloseşte instrumente şi bunuri publice care îi facilitează această bunăstare. Iar educaţia publică e unul dintre ele.

Articolul a apărut şi pe criticatac.ro.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite