Despre educaţie şi tipuri de coroane, în 7 puncte

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pentru că mai toţi trăitorii acestui secol au trecut prin şcoală, înseamnă că se „pricep” la ceea ce este şi înseamnă educaţia. În realitate, puţini izbutesc să treacă dincolo de propriile frustrări – multe, din păcate, cu fundament real – sau de propria mândrie a coroniţelor, sute de postări din social media relevând că autorii nu pot gândi sistemic în acest areal deosebit de complex şi dificil al învăţării.

Abordarea educaţiei trebuie facută integrat, iar nu pe segmente. La noi este aproape inexistent acest tip de abordare, iar din considerente subiective – părinţii sunt interesaţi mai întâi de situaţia copiii lor, profesorii de aceea a normelor lor didactice etc. – este greu să îi faci pe toţi oamenii să dorească să înţeleagă întregul sistem de educaţie, precum şi profunzimea problemelor. De aceea, textul de azi este unul redus ca întindere, conţinând fundamentele problematicii educaţiei, oferind soluţii clare, fără a mai adăuga toată bibliografia – în mare măsură scrisă în limbaj de specialitate.

I. Două chestiuni sunt fundamentale în abordarea educaţiei:

A) Pot copiii sa studieze fără mari obstacole administrative/birocratice/financiare în străinătate?

Dacă răspunsul este pozitiv, atunci vei avea un grup destul de larg de oameni care vor studia peste graniţe, de regulă decizia şi costurile fiind luate/suportate de către părinti. Practic, asta înseamnă competiţie între şcoli şi universităţi, indiferent de locul de provenienţă, ceea ce ar trebui să reprezinte o motivare în plus pentru învaţământul românesc.

Victoria pare a fi mai degrabă a mediului internaţional: dacă în anul 2000 învăţau în universităţile din afara ţării 12.500 de studenţi români, în 2016 numărul acestora era mai mult decât dublu: 34.320, potrivit UNESCO. Prin comparaţie, numărul studenţilor din România a scăzut de la 900.000 în 2009 la doar 405.600 în anul universitar 2016 – 2017.

Efectle pe termen lung ale pandemiei Covid vor dezvolta în următorii ani această tendinţă. Unul dintre principalele temeiuri rezidă într-o acţiune a marilor universităţi vestice, care de câţiva ani postează pe diferite platformele educaţionale cursuri întregi, susţinute de către profesorii de valoare pe care îi au. De asemenea, astăzi se pot găsi uşor planurile de studii, precum şi conţinuturile cursurilor din orice universitate, astfel încât universităţile din ţările dezvoltate îşi extind şi mai mult influenţa, la nivel global chiar, recrutând astfel elite din orice colţ al lumii. Un părinte/elev preocupat de viitor va ajunge la un moment-dat şi pe aceste platforme şi va compara cu ceea ce are în propria ţară, iar de aici vom avea proiecţia sistemelor de educaţiei a următoarelor decenii.

B) Niciodata copiii/tinerii nu vor fi egali în şcoală şi universităţi.

Diferenţele încep de la numărul de cărti avute acasă, ajungând la tot ceea ce învaţă prin imitare de la parinţi în primii 6 – 8 ani de viaţă; de la calitatea hainelor pe care le au, până la mijlocul de transport pe care îl folosesc pentru a ajunge la şcoală/universitate; de la prestigiul localităţii de unde provin, la imaginea regiunii/judeţului de unde pleacă spre alte şcolile de vârf etc.

Aici statul, autorităţile administraţiei publice locale, bisericile, comunităţile locale, oamenii cu bani mai mulţi sau mai puţini se pot implica în diferite forme pentru a sprijini pe cei aflati în nevoie, dar fără a-i umili  – deoarece în această variantă copiii vor abandona şcoala. Multe comunităţi au reuşit să se dezvolte exact în acest sens – sprijinind copiii cei mai valoroşi pînă la nivelul universitar inclusiv, câştigând ulterior mult mai mult decât banii investiţi în pregătirea lor, deoarece acei copii nu au uitat de unde au plecat.

În acelaşi timp, aceste diferenţe de start pot oferi o determinare suplimnetară unor copii, care vor găsi în interiorul lor ambiţia de a reuşi, indiferent de obstacolele pe care viaţa le tot ridică.

II. Trebuie precizat că scopul general al sistemelor naţionale de învăţământ este ca la finalul parcurgerii ciclurilor de şcolarizare absolventul sa poată să câştige venituri cât mai mari din diferitele arii profesionale pe care şi le doreşte, într-un interval de timp cel puţin egal cu cel necesar atingerii vârstei pensionării cu stagiu complet de cotizare.

În acest scop general se include şi construcţia unui cetăţean moral şi cu simţul onoarei, chiar dacă societatea şi unele din practicile din şcoli/universităţi îi arată elevului/studentului că pentru a se impune aceste două valori supreme ale umanităţii este necesar un efort continuu. Să fim de acord să nu discutăm acum despre plagiatele diferiţilor şefi şi şefuleţi, lăsând acest subiect pentru un episod ulterior.   

Evident, există şi scopuri specifice, legate de pregătirea viitoarelor elite, dezvoltarea anumitor tehnologii, industrii, segmente ale economiei, dar în acest scurt text doar le-am menţionat, fără a duce analiza în profunzime.  

III. Clasele/grupele sunt inegale, profesorii sunt inegali, şcolile/facultăţile sunt inegale, manualele sunt inegale, modul de gândire al fiecarui copil/tânar este altul şi ceea ce funcţionează în 80% din elevi poate avea efecte negative pentru ceilalţi 20%.

Astfel, a avea clase/grupe mari – de peste 10 elevi/studenţi – este puţin folositor copiiilor/tinerilor. Costurile administrative se vor mări, vor fi necesare măriri de salarii de 3 – 5 ori faţă de ce este acum, mai ales la gradele didactice mici, dar calitatea educaţiei va creşte şi îmbunătăţirea va apare chiar din primul an.

În plus – aspect fundamental chiar – cantitatea de informaţie din secolul XXI este de zeci de ori mai mare decit aceea din deceniile trecute, ceea ce înseamnă ca scopul general presupune mult mai mult studiu pentru un copil cu mintea neformată pe deplin. Concret, CANTITATEA DE INFORMAŢIE STIINŢIFICĂ SE DUBLEAZĂ LA NIVEL GLOBAL LA FIECARE 3 ANI! Ceea ce trebuia să ştie un absolvent de studii superioare din anii 1920 nu se compara cu ceea ce trebuia învăţat în anii 1970, iar despre cât trebuie studiat în aceşti ani – relativ doar la anii 1970, de exemplu – nu avem cuvinte să descriem!

Mintea omului nu s-a schimbat fundamental în ultimul secol, iar unui copil nu îi poţi pretinde ceea ce i se cere unui adult, şi totuşi angajatorii vor să găsească un anumit tip de absolvenţi de studii. Costul psihic este foarte greu de suportat de copii, şi de aici se întrevăd mari probleme pentru următoarele decenii, pe care guvernele trebuie să le aibă în vedere încă de acum, oferind soluţii efective acestui stres în creştere.

Ca urmare a acestor aspecte cantitative, costurile pe care un profesor bun le are doar cu menţinerea la curent cu progresul ştiinţific în domeniul în care activează se apropie de multe ori de cuantumul salariului său. De aici, profesorul are de ales: performează, dar mănâncă mai multe conserve de ton, sau se deprofesionalizează încet, având un nivel de trai mai bun, eventual câştigând venituri suplimentare prin oferirea de meditaţii.

Cum în ţara noastră avem profesori cu probleme relativ la ceea ce scriu în manuale – a se citi neactualizate – şi/sau cât lucreaza cu elevii/studenţii, rezultatul este usor observabil, iar piaţa muncii o arată direct, pentru că ţine cont tot mai puţin de diplomele emise de instituţiile noastre de învăţământ.

Să mai adăugăm ca numărul absenţelor a crescut extraordinar în ultimul deceniu, atât ca efect al carenţelor societatii si scolii, dar şi a lipsei de preocupare din partea părinţilor faţă de comportamentul social al copiiilor lor. Avem judeţe în care numărul acestora este de 1,5 milioane pe an – sau chiar mai mult!!!

O ultimă precizare, la fel de importantă: inegalitatea se poate modifica în bună măsură dacă profesorii în actul predării şi examinării oferă un feed-back real şi constructiv, oferindu-le elevilor şi studenţilor analize asupra a ceea ce au greşit, alături de formularea unor direcţii de studiu. Însă dacă elevul/studentul nu le urmează, nu putem să considerăm asta ca fiind vina profesorului, ci doar un pas mai aproape de eşec al tânărului respectiv.

IV. Centrarea sistemului pre-liceal pe examenul de capacitate este o eroare, pentru ca nu ajută suficient absolvenţii pentru ciclul educaţional următor, care este adaptat altui tip de competiţie, mult mai extinsă – pentru că vârsta aduce alte „provocări” la liceu, iar mintea şi corpul încep să aibă şi alte perspective.

Este necesara reintroducerea examenului de admitere la liceu, elimând modul administrativ de astăzi de înscriere-admitere. Simpla alegere a unui liceu şi prezenţa într-o sală de examen din clădirea în care doreşti să studiezi înseamnă canalizarea substanţială a eforturilor într-o anumită direcţie, oferind o motivare mult superioară celei oferite de simpla bifare a unor opţiuni într-un document computerizat al ministerului educaţiei. În fond, dacă vrei liceul X, mergi acolo şi concureaza cu alţii care vor acelaşi lucru, pentru că clasele IX – XII sunt avanpremierea studiilor universitare, unde – din nou – vei fi nevoit sa concurezi cu alţi candidaţi. Să obişnuim din vreme copiii să gândească în stil competitiv, pentru că elitele reale sunt confirmate întotdeauna în urma unor competiţii cât mai largi.

V. Examenele grila sunt în realitate inutile, pentru că nu permit evaluarea reală a modului de a gândi al elevului/studentului, cultura/documentarea lui în domeniul respectiv, capacitatea de sinteză, de analiză, de a face corelaţii între situaţii şi date, pasiunile lui, adevăratele lui aptitudini.

Or, viaţa nu te aşteaptă cu situaţii în care va trebui să răspunzi dintr-o grilă (fie cu motivarea răspunsului), ci cu aplicarea la un context anume a ceea ce ai în cap (sau ar fi trebuit, dar nu ai învăţat la timp – sau nu ai auzit, pentru ca ai chiulit de la ora/cursul/seminarul în care s-a predat noţiunea respectivă).

Iar un examen real, profund – niciodată grilă – îţi poate dezvălui mai lesne inclusiv viitoarele elite dintr-un domeniu, pentru că examinatorul va vedea cine studiaza de plăcere şi cine o face din obligaţie. În final însă, cel care studiază cu hotărâre timp de ani va fi marele învingător. Tenacitatea profesională şi conştiinţa morală sunt cele care în final separă elitele de masa oamenilor obişnuiţi.

VI. Să fim conştienţi că în fiecare clasă/grupă elevii/studenţii se cunosc destul de bine şi ştiu cine performează – şi mai ales în ce domeniu (şcolar/universitar/artistic/practic/sportiv etc.). Este OBLIGAŢIA profesorilor să descopere aceste elite şi să le ofere sprijinul pentru îmbunătăţirea performanţelor. Premierea elitelor făcută altfel decât elevii/studenţii înşişi o înţeleg – în baza ierarhiilor mentale proprii – are ca efect dezamăgirea faţă de lumea adulţilor şi adoptarea în timp inclusiv a unor atitudini şi comportamente distructive, pentru că „lumea nu e dreaptă, iar eu ştiu asta din copilărie/studenţie”.

Trist este ca mulţi PĂRINŢI cred ca elita se obiectivează prin notele obţinute şi creează scandaluri publice dacă notele copiiilor lor nu sint de 10. Acei oameni nu înţeleg că aşa îşi COCOLOŞESC odrasla, fara a-i oferi cât mai devreme MOMENTUL CONFRUNTĂRII CU OBIECTIVITATEA, blocându-i astfel modalitatea de a se autoevalua corect, aspect fundamental al progresului în viaţă.

Răsfăţul copiiilor – întâlnit din păcate de multe ori astăzi, ca o formă de răzbunare asupra trecutului, sub formula: „să nu treacă şi ei/ele prin ce am trecut noi” – este primul pas prin care părinţii măresc posibilitatea eşecului viitorilor adulţi. Iubirea părintească este responsabilă, ea trebuind să îi dezvăluie copilului de foarte devreme că şi răul/necazul face parte din viaţa noastră, pregătindu-l pentru a-l înfrunta. Este obligaţia părinţilor să îi înveţe din timp pe copii că fuga din faţa răului nu îl elimină, ci de cele mai multe ori îl întăreşte, iar în final ... boala lungă înseamnă moartea sigură.

VII. Elitele adevărate nu apar decât din momentul în care se intră ÎN COMPETIŢIE cu TOŢI CEI RELEVANŢI din TARĂ şi STRĂINĂTATE!

Un sistem educaţional care uită acest aspect va fi condamnat pe termen lung la eşec, iar alături de el vor cădea şi absolvenţii săi. Părinţii care nu înţeleg această regulă de oţel a vieţii îşi condamnă din start copiii la eşec. Mediocrii sunt uşor de înlăturat – în profesie, în viaţa publică, în dragoste, în orice – pentru că omul are din copilărie în faţa imaginea eroului mereu învingător, cu coroană de rege şi o lungă listă de balauri răpuşi.

Marea problemă a vieţii – implicit şi a sistemelor de educaţie – este aceea de a nu demonetiza valoarea aprecierilor, pentru că ura nu îşi modifică semnificaţia. A demonetiza recompensele pentru munca îndârjită produce un efect direct şi negativ, demotivând o societate întreagaă, iar nu doar pe cei care sunt nedreptăţiti efectiv. Dar pentru că – după cum precizam mai sus – nu există egalitate deplină în educaţie, este necesar să nu egalizăm ceea ce nu este egal, indiferent cât de mult şi-ar dori mediocrii acest lucru. Da, e frustrant să vezi că al tău copil nu a reuşit în viaţă, dar te-ai gândit de câte ori l-ai lăsat la televizor, în loc să îi dai să citească o carte?  

Poate că e timpul să abandonăm sistemul de notare până la 10, şi să îl extindem până la 30, astfel încât diferenţierile să fie mai clare. A uita de curba lui Gauss – fie că eşti părinte, elev/student sau profesor – nu face decât să te decredibilizeze.

Şcoala este doar o etapă a vieţii, iar dacă nu înţelegi din timp – şi la timp –  faptul că nu poţi fi de nota maximă oricând şi la orice va conduce la un şoc major atunci când cineva îţi va releva acest lucru, fie în profesie, fie în relaţiile inter-umane.

Bine ar fi ca părinţii – cei care în primii ani de viaţă au control continuu de zeci de ore pe săptămână asupra copiiilor – să îşi înveţe vlăstarele acest lucru, pentru a nu-i transforma în timp în persoane care cred că li se cuvine totul. Aceasta, pentru că „momentele adevărurilor” de regulă costă mult pe cel care nu îl cunoaşte, iar uneori preţul va fi plătit prin priviri furioase înapoi, către cei care au protejat prea mult. Prea multă protecţie, prea multă egalizare, prea multă vânătoare de note de 10 echivalează în realitate cu diminuarea substanţială a capacităţii de maturizare a viitorului adult, iar asta va conduce întotdeauna şi la eşecul unor familii întregi.  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite