Despre începutul şcolii, fără patimă şi doar cu puţină emoţie

Imagine

Am preferat să scriu acest post astazi, după ce festivităţile de început de an şcolar se vor fi încheiat şi emoţiile inerente se vor mai fi estompat. Pentru că discuţia despre educaţie este mult prea importantă ca să fie îngropată de emoţie.

Discuţia despre educaţie este atât o discuţie despre calitatea vieţii, dar este mai ales o discuţie despre viitor.

Spre finalul lunii iulie, România avea un indicator de circa 23,8% în ceea ce priveşte şomajul în rândul tinerilor, apropiindu-ne de pragul de alarmă de 25%. Ceea ce este un semnal de alarmă pentru România, este deja o realitate cruntă şi extrem de dură pentru alte state europene, unde şomajul în rândul tinerilor a depăşit de mult acest prag de alarmă.

În acest context, discuţia despre educaţie este o discuţie despre locuri de muncă şi despre cât de mult şi cât de bine sunt pregătiţi tinerii pentru un loc de muncă la momentul în care-şi termină studiile.

Cunosc mai bine decât mulţi alţii din România atât nevoile tinerilor studenţi, cât şi aşteptările lor în legătură cu viaţa profesională care-i aşteaptă după ce termină studiile. Realitatea este că, între aşteptările tinerilor şi ceea ce le oferă angajatorii, prăpastia este una mare. Nimeni nu este exclusiv de vină, aşa cum nimeni nu are, singur, cheia pentru rezolvarea acestei situaţii.

Nu sunt de acord cu cei care plasează vina pe seama instituţiilor de învăţământ. Tinerii români au parte de o educaţie de calitate, iar calitatea profesorilor din mediul universitar şi pre-universitar este una ridicată. Sigur că este obligaţia unui sistem de învăţământ să ţină pasul cu dezvoltările şi evoluţiile sociale. Însă mă uit la tinerii din Politehnică, instituţie pe care o cunosc bine şi sunt mândru că sunt la fel de buni, iar de multe ori mai buni decât studenţi din alte centre internaţionale de învăţământ. Dovadă şi numărul extrem de mare de antreprenori tineri care provin din cadrul Politehnicii.

Nu sunt de acord, însă, nici cu cei care plasează, exclusiv, vina pentru şomajul din rândul tinerilor chiar pe cei în cauză, adică pe tineri. Tinerii români învaţă şi se ţin de şcoală. Tinerii români vor să muncească şi se ţin de muncă. Sigur că există şi excepţii, aşa cum există peste tot în lume. Însă să dai vina pe tineri pentru că nu-şi găsesc un loc de muncă este o abordare greşită. Dimpotrivă, mulţi acceptă slujbe sub calificarea lor şi asta spune multe despre etica lor de muncă şi despre disciplina lor.

În fine, nu sunt de acord, nici cu cei care cred că singurii vinovaţi pentru acest şomaj sunt angajatorii. Companiile oferă doar ce au la dispoziţie. Sigur că multe slujbe sunt precare. Sigur că sunt mult mai slab plătite decât s-ar aştepta tinerii. Sigur că este absurd să ai aşteptări în legătură cu experienţa unui tânăr absolvent şi în acelaşi timp să ai şi pretenţia ca rezultatele lui la învăţătură să fie ieşite din comun. Sigur că tinerii sunt cei mai munciţi şi sunt adesea, din păcate, ultima verigă în lanţul trofic al unei companii. Dar trebuie să ne gândim că oferta locurilor de muncă este cea mai bună radiografie nu doar a economiei, ci şi a societăţii în care trăim.

Vestea bună este că există soluţii. Vestea bună este că sunt lucruri care se pot face de către fiecare dintre cele trei categorii descrise mai sus. Se pot elabora programe menite să reducă şomajul în rândul tinerilor. Se pot crea noi şi noi iniţiative pentru a se reduce posibilitatea ca tinerii care nu au astăzi un loc de muncă să devină şomeri de lungă durată. O astfel de soluţie este programul european „Garanţia pentru tineri”, ce se va aplica din ianuarie 2014, care are un buget de opt miliarde de euro, la nivelul întregii Uniuni Europene şi care prevede ca în termen de patru luni, după ce un tânăr a absolvit o formă de învăţământ, să i se găsească o formă de ocupare: fie să continue studiile, fie să participe la cursuri de recalificare, fie să fie angajaţi.

Tinerii pot fi stimulaţi şi încurajaţi să devină, imediat după terminarea facultăţii, antreprenori, cu condiţia ca şi finanţarea să le fie uşor accesibilă, pentru că, dacă este un lucru mai absurd decât să ai pretenţia unei vaste experienţe de muncă de la un proaspăt absolvent, atunci mai absurd este să te aştepţi că acel tânăr absolvent are şi fondurile necesare pentru a-şi deschide o afacere.

Însă poate cel mai important lucru care se poate face este o schimbare socială şi societală amplă. Sutele de mii de elevi care au început astăzi şcoala trebuie să fie conştienţi că nu există soluţii de ieşire individuală, ci doar soluţii colective. Solidaritatea nu este doar un concept, ci o realitate. Lumea în timpul crizei şi lumea secolului al XXI-lea ne-a învăţat că forţa unei societăţi şi măsura viitorului acelei societăţi este dată de către unitatea acelei societăţi. 

Şcoala nu trebuie să devină o cursă după note, apoi după diplome. Şcoala trebuie să fie locul unde copiii trebuie să înveţe că uniţi sunt mai puternici şi că doar uniţi pot face ca viaţa lor să fie mai bună, pentru că şcoala este locul care ne uneşte pe toţi, indiferent dacă suntem de dreapta sau de stânga, indiferent dacă suntem angajaţi la privat sau bugetari, indiferent de ce partid susţinem, cu ce echipă de fotbal ţinem, unde locuim sau ce maşină conducem. Şcoala este locul care ne uneşte pe toţi şi avem cu toţii obligaţia să ne asigurăm că pe viitor vom fi mai solidari şi mai uniţi unii cu alţii. Şi mai avem o obligaţie: să facem în aşa fel încât cât mai mulţi copii să fie înăuntrul şcolii şi nu în afara ei. Viitorul României nu se va schimba de pe o zi de pe alta, dar se va schimba, cu siguranţă, de la o generaţie la alta.