Despre insuccesul şcolar

„Din primii ani de şcoală, copiii sunt supuşi unui exces informaţional în dauna acelei cunoaşteri cu adevărat fundamentale şi formatoare.”

Mă gândesc tot mai mult, în ultima vreme, la insuccesul şcolar. Deşi este vorba de un fenomen universal, la o analiză mai atentă, eşecul este local, relativ şi ambiguu, o „afacere internă”, am zice. Am dedicat mulţi ani studiului acestei probleme şi cu cât fenomenul devine mai critic, cu atât mi se pare mai urgentă o intervenţie amplă şi susţinută.

Într-un interviu recent, doamna Aurora Liiceanu spunea: „Adolescenţii nu iubesc şcoala pentru că este plicticoasă. Realmente, plicticoasă. Poate că şi profesorii nu îi animă, nu trăiesc lecţia astfel încât să-i facă pe elevi să-i urmeze într-un univers minunat. Ei, copiii mai mari şi adolescenţii, se duc la şcoala pentru că trebuie, deci este o obligaţie, şi pentru socializare. Şcoala nu stimulează ceea ce ei au şi nu prea mai au adulţii: curiozitatea. De aceea, curiozitatea lor se îndreaptă către banal, efemer, superficialitate. Şcoala mută motivaţia în domenii triviale, în loc s-o direcţioneze spre dezvoltarea personalităţii.”

Înaintea unei abordări sistematice, aş prefera să reflectăm împreună asupra acestor înţelesuri:

SEMNALUL DE ALARMĂ. Simptomul, adică nereuşita şcolară, se înscrie într-o reţea particulară de legături familiale şi instituţionale (reale sau simbolice) care se încrucişează cu o structură individuală unică. Copilul suportă dificultatea, ceilalţi îi dau sensul. Manifestările reperabile cele mai frecvente ale insuccesului şcolar sunt: evitarea, inhibiţia, ascunderea cunoaşterii, «înţepenirea» inteligenţei.

DOMENIILE CUNOAŞTERII. Profesorul spaniol Fernando Sáez Vacas numea aceste teritorii ale cunoaşterii nootropi. Marea eroare a învăţământului actual constă, în opinia acestuia, în faptul că şcoala încearcă să le predea elevilor toţi nootropii, în loc să se concentreze asupra celor esenţiali.

Cu alte cuvinte, din primii ani de şcoală, copiii sunt supuşi unui exces informaţional în dauna acelei cunoaşteri cu adevărat fundamentale şi formatoare.

Ludicul, esenţial la şcolarii mici, pare ignorat şi substituit de rutine. Mai mult, şcoala contemporană nu abordează o „materie” absolută: lumea şi viaţa. Astfel, şcoala nu răspunde la niciuna din întrebările fireşti ale elevilor, anulând componenta educativă. Fiecare copil, în funcţie de vârstă, doreşte să cunoască lumea din jur, să-şi arate capacităţile şi, mai ales, să se înţeleagă pe sine în procesul firesc al maturizării.

MAESTRUL ŞI CUNOAŞTEREA. Alicia spune că unul din motivele majore pentru care elevii devin brusc plictisiţi tocmai la vârsta la care curiozitatea este în floare ţine de faptul că profesorii comit greşeala de neiertat de a se substitui cunoaşterii. Asta vrea să spună că dumnealor, conştient sau inconştient, ridică arătătorul şi apoi îl îndreaptă spre pieptul umflat: „Eu ştiu totul, iar voi habar nu aveţi!”, „Va trebui să reţineţi tot ce vă spun eu!”, „Dacă învăţaţi ca pe apă ce v-am spus la curs, o să luaţi nota maximă!”. Domnul profesor Păun crede că doar dânsul ştie ce trebuie şi cum trebuie să înveţe elevii sau studenţii lui. Prin urmare, Alicia ne atrage atenţia că în clasă sau în amfiteatru trebuie să declaram pe propria conştiinţă că: „Eu nu sunt cunoaşterea de care ai tu nevoie acum şi în viaţă!”. Pentru cei mici, ca să fie limpede, eu aş aşeza un scaun în plus la catedră, pe care să nu se aşeze nimeni niciodată, pentru că este scaunul cunoaşterii. Dacă aşa stau lucrurile, atunci ce este profesorul? Alicia răspunde simplu: un ghid, o călăuză, un mediator între cunoaştere şi ceea ce orice elev ştie deja despre lume şi viaţa. El nu va face altceva decât să-şi iubească elevii sau studenţii aşa cum aceştia sunt, adică în individualitatea lor, să-i recunoască ca atare şi să-i încurajeze să deschidă, împreună, ferestre spre cunoaştere. Altfel spus, să-i îndemne să fie autorii propriei lor învăţări, pentru că nu putem cunoaşte decât ceea ce ştim deja. Interesant, nu? Aduceţi-vă aminte, domnilor profesorii, de marii dumneavoastră dascăli. Nu cred că mai ţineţi minte conţinuturile despre care aceştia vă vorbeau la ore, ci doar faptul că, în mod misterios, v-au făcut să vă placă materia pe care ei o predau ca astăzi să puteţi vorbi despre multe chestiuni importante cu propriile dumneavoastră învăţări.

Alicia Fernández, este psihopedagogă şi locuieşte la Buenos Aires.

EROTICA CUNOAŞTERII. Cunoaşterea se obţine printr-o angajare psihică deplină (cognitiv şi afectiv), mânată de curiozitate şi trăită corporal.

Mai simplu spus, actul de cunoaştere este simţit trupeşte, inducând o stare de plăcere prin internalizarea obiectului.

Învăţarea depinde de articularea între inteligenţă şi dorinţă, precum şi de echilibrul dintre asimilare şi acomodare. Dimensiunea socială nu este nici ea absentă, pentru că atunci când cunoaşterea se produce sub „bagheta” maestrului, relaţia noastră cu acesta şi a acestui cu noi devine încărcată erotic. Aş zice că, în absenţa iubirii de semeni, nu se naşte discipolul, tot aşa cum, fără a fi investit de discipoli, nu există maestru. Plăcerea de cunoaştere, deşi trăită individual, atinge preaplinul în relaţie, când ne împărtăşim reciproc.

BIBLIOTECA. Plimbarea mea preferată a fost mereu prin această gradină a deliciilor pe care o numim bibliotecă. Cu mulţi ani în urmă, în bibliotecă ţineam prima şi ultima oră de curs studenţilor mei din anii întâi şi patru. Întotdeauna în labirintul cunoaşterii. Ne naştem ignoranţi şi murim ceva mai puţin ignoranţi. Dar este greu să-ţi saturi, de-a lungul vieţii, foamea şi setea de cunoaştere, să refuzi mărul pe care Eva, prototipul umanului, i l-a oferit, pe furiş, lui Adam.

Fiecare fiinţă umană are o Carte în Biblioteca pe care Borges o mai numeşte şi Univers. Şi toate cărţile mele, cele pe care le-am citit şi cele pe care nu le-am citit, sunt şi ele pagini din Cartea vieţii mele.

Întotdeauna am gândit cunoaşterea ca pe ceva „virtual”, adică, singura certitudine este că ea se află acolo, în mare parte ignorată. În Biblioteca de care vorbesc, unde tu şi cu mine suntem Cărţi, poate chiar pe acelaşi raft, încape întreaga umanitate pentru că Biblioteca este infinită. Cred că Dumnezeu trebuie să fie paznicul, şi asta pentru că nu reuşesc să imaginez o altă formă de a se putea citi toată această memorie adunată. Revenind la cunoaştere, ea îmi apare că hiperlegături, uneori chiar pe aceeaşi pagină, şi lucrul acesta se întâmplă pentru că „trăiesc în noi nenumăraţi”, cum spunea Pessoa.