Dialectica inflexibilă

Am fost profesor vreme de patru ani, între 1978 şi '82. Am predat română, franceză, latină, lucru manual, ba chiar şi muzică. Pe vremea aceea, şcoala românească avea un principiu de căpătâi: materialismul dialectic şi ateismul militant.

Prejudecăţi mai vechi decât veacul şi credinţe strămoşeşti erau ţinute deoparte, ca lumina sub oboroc. Combaterea religiei era, printre altele, una din componentele majore ale curriculei şcolare. Cu toate astea, niciodată nu le-am spus elevilor mei că nu există Dumnezeu. E drept, nu le-am spus nici că există. Mă distra, într-un fel, ateismul declarat al unor directori sau inspectori care îşi făceau cruce pe-ascuns. Ipocrizia era dictată de un regim politic fără mamă, fără tată şi ţinea de dialectica supravieţuirii. Dar acţiunea creează şi reacţiune. Odată prăbuşit sistemul comunist, cei care se ascunseseră (cu o doză de laşitate explicabilă şi salvatoare) au simţit că trebuie să compenseze cu o libertate nouă, intransigentă. Aşa am ajuns la conceptul acesta inflexibil şi implacabil: Religia în şcoală. De unde, la început, era doar un răspuns la o odioasă cenzură politică, iată că, după 25 de ani, a ajuns un soi de sperietoare, o menghină. Nu mai merge cum mergea. Copilul ai cărui părinţi îndrăznesc să refuze această disciplină sunt priviţi cu dispreţ şi ostracizaţi. Şcoala face tot ce e posibil pentru a le schimba decizia. A apărut o oaste (sau o haită) de propagandişti care depune un efort imens să aducă oiţele rătăcite pe calea cea bună.

Ne aflăm în faţa unei venerabile imposturi, un soi de lup îmbrăcat în piele de oaie. Titulatura de "Religie" acoperă Catehismul sau o activitate confesională. Copilul nu învaţă, de fapt, religie, ci dogmă, un set de norme aplicat unei credinţe comunitare. Părinţii nu-şi mai pun probleme. E bine că odrasla lor deprinde cutumele comunităţii şi basta. Nimeni nu are nimic de comentat. Dacă asta e dorinţa beneficiarului, asta furnizează şcoala. Problema (dar e cu adevărat o problemă?) vine de la cei doi-trei elevi dintr-o clasă care nu vor (şi au acest drept, întrucât materia de care vorbim e opţională) să studieze nicio religie. Ei, aici aici. Prin şcoală trece un cutremur. Diriginţii şi învăţătorii se ofilesc. Profii de religie se îngălbenesc. Ceilalţi părinţi murmură şi privesc chiorâş. Într-un efort comun, entuziast şi hei-rupist, toţi se dau peste cap să eludeze legile pentru binele general. Aceşti aberanţi reprezentanţi ai ateismului militant şi milog, aceşti rătăciţi, aceşti păgâni trebuie marcaţi şi integraţi.

În cele mai multe şcoli, hotărârea CCR e ignorată şi întoarsă pe dos. Clasele în care există ciudăţeniile de mai sus şi-au plasat orele de Religie la mijlocul programului. Pentru ei nu există activităţi convenabile, pentru că nu există resurse. Părinţii nu sunt lăsaţi să vină şi să aibă grijă de copii. În ghiozdane îşi fac loc fluturaşi sau iconiţe. Orice împotrivire sau întrebare e ocolită cu drăgălăşenii de tipul: "Lăsaţi, că nu strică, e bine, o să fie în rândul lumii, Dumnezeu o să-l ocrotească, îi vreţi răul?" ş.a.m.d. Ce e trist în ce povestesc e tocmai comportamentul celor care nu concep că poate exista un alt fel de gândire. Că libertatea de a-i lua celuilalt drepturile e nepreţuită. Că, în clipa în care libertatea credinţei a devenit politică de stat, libertatea necredinţei e pusă la stâlpul infamiei.