Doamnelor manuale, domnilor profesori, ne-aţi răpit plăcerea de a învăţa!

În prefaţa uneia din cărţile sale prin care îşi propunea să familiarizeze lumea cu teoria relativităţii, Einstein ne spune că el va urma povaţa lui L. Boltzmann, anume aceea de a lasă eleganţa stilului pe seama croitorilor şi cizmarilor şi de a urma doar firul logic al ideilor. Probabil că aşa gândesc şi astăzi mulţi oameni de ştiinţă.

În ceea ce mă priveşte, fără ca vreun răuvoitor să mă acuze că m-aş compara cu Einstein, cred că reuşita unei cărţi de divulgare a cunoaşterii este, mai întâi de toate, o chestiune de stil. Altfel spus, dacă dorim să ne facem un costum de haine pe care să îl simţim ca „turnat”, nu este suficient să alegem stofa şi modelul dintr-un excelent catalog ci, mai degrabă, să-l croim, să-l coasem şi să-l finisăm ca un veritabil croitor. Cam aşa privesc eu scrierea şi înţelegerea acestui gen de cărţi de învăţătură.

Spun asta pentru că am băgat de seamă, după ce am răsfoit serile, înainte de culcare, timp de mai multe luni, zeci de manuale şi tratate, că niciunul, din cele publicate de autori români contemporani, nu mi-a plăcut ca scriitură. Mai mult, pe majoritatea le-am găsit de-a dreptul repulsive, mai ales în domeniile la care mă pricep cât de cât şi, cu riscul de a-mi pune în cap comunitatea acestor oameni docţi şi diligenţi, care publică rafturi de introduceri şi sinteze, mă bucur din inimă că nu mai sunt student şi că nu sunt silit să tocesc după cărţuliile lor.

Ce să ne mai sucim şi răsucim de jena impoliteţii? Profesorii români nu mai ştiu să scrie astfel încât să te facă să nu mai laşi cartea din mână, iar povestea asta se tot lungeşte cam de prin anii cinzeci ai secolului trecut până în zilele noastre. Cum nu aş vrea însă să se creadă că sunt din fire unul din acei moftangii care strâmbă balcanic din nas, doar pentru plăcerea de a da cu tifla în munca sârguincioasă a atâtor profesori stimabili, am invitat pe cineva, pe o doamnă, mult mai subtilă ca mine, să ne spună unde e hiba.

Pe această doamnă o cheamă Alicia Fernández, este psihopedagogă şi locuieşte la Buenos Aires. Alicia este de părere că unul din motivele majore pentru care elevii devin brusc plictisiţi tocmai la vârsta la care curiozitatea este în floare ţine de faptul că profesorii comit greşeala de neiertat de a se substitui cunoaşterii. Asta vrea să spună că dumnealor, conştient sau inconştient, ridică arătătorul şi apoi îl îndreaptă spre pieptul umflat: „Eu ştiu totul, iar voi habar nu aveţi!”, „Va trebui să reţineţi tot ce vă spun eu!”, „Dacă învăţaţi ca pe apă ce v-am spus la curs, o să luaţi nota maximă!”. Domnul profesor Păun, să zicem, crede că doar dânsul ştie ce trebuie şi cum trebuie să înveţe elevii sau studenţii lui.

Contrar domnilor profesori români, Alicia ne atrage atenţia că în clasă sau în amfiteatru trebuie să declaram pe propria conştiinţă că: „Eu nu sunt cunoaşterea de care ai tu nevoie acum şi în viaţă!”. Pentru cei mici, ca să fie limpede, eu aş sugera să aşezăm un scaun în plus, la catedră, pe care să nu se aşeze nimeni niciodată, pentru ca elevii să înţeleagă că acela este scaunul cunoaşterii.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci ce este profesorul? Alicia răspunde simplu: un ghid, o călăuză, un mediator între cunoaştere şi ceea ce orice elev ştie deja despre lume şi viaţa. El nu va face altceva decât să-şi iubească elevii sau studenţii aşa cum aceştia sunt, adică în individualitatea lor, să-i recunoască ca atare şi să-i încurajeze să deschidă, împreună, ferestre spre cunoaştere. Altfel spus, să-i îndemne să fie autorii propriei lor învăţări pentru că nu putem cunoaşte decât ceea ce ştim deja. Interesant, nu?

Aduceţi-vă aminte, domnilor profesorii, de marii dumneavoastră dascăli. Nu cred că mai ţineţi minte conţinuturile despre care aceştia vă vorbeau la ore, ci doar faptul că, în mod misterios, v-au făcut să vă placă materia pe care ei o predau pentru ca astăzi să puteţi vorbi despre multe chestiuni importante cu propriile dumneavoastră învăţări.