Domnul Trandafir

Domnul Trandafir, un dascăl adevărat.

Cine nu-şi aduce aminte de Domnul Trandafir? Nefericiţi aceia dintre noi care n-au întâlnit în copilăria lor de şcolari un Domnul Trandafir. Cu alte cuvinte, un dascăl adevărat.

Meseria Domnului Trandafir presupune vocaţie ca puţine altele. Din această cauză, dar şi din altele, despre care am scris data trecută, Domnul Trandafir a devenit o specie pe cale de dispariţie în şcoala românească (şi nu numai). Dar ce înseamnă, în definitiv, pentru un dascăl să aibă vocaţie?

Două lucruri foarte simple: să-i facă pe elevii săi să pună învăţătura mai presus de orice şi să treacă în ochii lor drept un model demn de a fi urmat.

Dacă învăţătură nu e, nimic nu e. Dar această banală constatare nu ne vine în minte de la sine: dascălii noştri sunt cei care, dând şcolii prestigiu, ne conving de rostul învăţăturii în viaţă.

Dascăli sunt mulţi, pedagogi sunt puţini.

Ştiinţa, căci ştiinţă este, pe care trebuie s-o posede dascălul ca să-şi atingă scopul se numeşte pedagogie. Din păcate, dascăli sunt mulţi, pedagogi sunt puţini. Nu vorbesc de cunoştinţe teoretice, ci de aplicarea lor. Simţul pedagogic este cel care îi permite dascălului să se facă înţeles de elevii săi.

A preda pare un lucru uşor. În realitate, ca să se facă înţeles, dascălul trebuie să se exprime limpede şi, ceea ce se uită de la o vreme, să-şi impună autoritatea în faţa elevilor. Mereu mai des avem ocazia să constatăm că dascălii nu ştiu să explice pe înţelesul elevilor tema lecţiei.

Cât priveşte autoritatea, ea a fost sistematic săpată de proclamarea urbi et orbi a dreptului elevului de a contesta autoritatea dascălului.

Dacă adăugăm faptul că părinţii le dau adesea odraslelor lor o mână de ajutor în contestaţie, nu mai e cazul să căutăm motivele declinului şcolii într-o societate care are, ca niciuna alta în trecut, nevoie de oameni învăţaţi şi pricepuţi. 

Profesorii mei din liceu

Îmi amintesc de doi dintre profesorii mei din ultima clasă de liceu. Profesorul de fizică, un bărbat între două vârste, era un savant în felul lui, dar lipsit cu totul de simţ pedagogic.

Deşi eram conştienţi de ştiinţa lui de carte, îi transformam lecţiile într-un balamuc: îi făceam dispărută creta, îi puneam pioneze pe scaunul de la catedră, schimbam etichetele de pe diferitele recipiente din laborator, iar când comitea imprudenţa să stea cu spatele la clasă, imitam urletele tuturor animalelor de la Grădina Zoologică din oraş, pe care o vizitam periodic tocmai pentru a le învăţa. Profesorul ne îndura cu stoicism măgăriile. Ştia, probabil, că nu e chip să-şi impună autoritatea.

La chimie, aveam o profesoară tânără, aţoasă la trup şi anguloasă la obraz, nici pe departe atât de învăţată ca profesorul de fizică, dar la lecţiile căreia nimeni nu mişca. Doi dintre colegii noştri erau pasionaţi de chimie şi avea fiecare acasă un mic laborator.

Ei erau singurii care îndrăzneau să-i pună întrebări-încuietoare, la care de obicei răspundea cu calm, iar când se afla în încurcătură, spunea cât se poate de firesc: „Mă duc să-l întreb pe M. (era profesorul de fizică)“. Cât lipsea, în clasă se putea auzi musca. Autoritatea ei era desăvârşită. 

Ce mai înseamnă autoritatea?

Aş vrea să-mi explice cineva în ce consta autoritatea profesoarei noastre de chimie. În onestitatea cu care recunoştea că nu ştie? În faptul că nu ridica niciodată vocea? Sau că ne dădea note fără severitate excesivă şi fără indulgenţă?  S-ar zice că aproape ne ispitea s-o provocăm.

Nu îndrăzneam însă, ca şi cum am fi fost fermecaţi. Şi de ce profesorul de fizică de faima căruia auzise întreg oraşul nu reuşea acest lucru? Şi el era onest, ne trata ca pe nişte adulţi, deşi ne comportam ca nişte copii, nu ne întorcea lipsa de respect, nu se plângea şi nu cerea să fim sancţionaţi.

Cu toate astea, nu izbutea să ne determine să renunţăm la jocul nostru dispreţuitor şi sadic.

Mi-am dat seama mai târziu că autoritatea e cea mai misterioasă însuşire a dascălului, dacă nu cumva şi a altor categorii de profesionişti. Nu pot încheia fără să remarc că ea nu ţine exclusiv de persoană, cum s-ar putea înţelege din exemplele mele.

Şcoala ca instituţie se cade să fie respectată în autoritatea ei care este mai presus de persoane. Vedem acest lucru astăzi, când dascăli lipsiţi de autoritate, precum profesorul nostru de fizică de acum o jumătate de secol, sunt câtă frunză, câtă iarbă.

Mă întreb însă câţi dintre dascălii care au autoritate, precum profesoara noastră de chimie, mai există într-o şcoală lipsită ea însăşi de autoritate şi în care Domnul Trandafir îşi găseşte din ce în ce mai greu locul.

Domnul Trandafir a devenit o specie pe cale de dispariţie în şcoala românească.

A preda pare un lucru uşor. În realitate, ca să se facă înţeles, dascălul trebuie să se exprime limpede şi să-şi impună autoritatea.