Dorin sau falsul bolnav de ADHD

Dorin are 7 ani şi jumătate şi are o serie de probleme legate de învăţare, de interacţiunea cu colegii de clasă, cu învăţătoarea, dar şi cu părinţii. Aparent, l-am putea include, printre copiii hiperactivi. Mama povesteşte că situaţia familiei este mai deosebită.

 Înainte de a se naşte Dorin, ea a divorţat de tatăl acestuia şi s-a recăsătorit la scurt timp, tatăl vitreg fiind prezent în viaţa copilului încă de la naştere. La ora actuală, familia lui Dorin este formată din mamă (de 31 de ani), tatăl vitreg (de 36 de ani) şi doi fraţi mai mici, respectiv de cinci şi trei ani şi jumătate, rezultaţi din cea de a doua căsătorie a mamei. „Acasă, relaţiile între noi sunt bune...“, afirmă mama.

Încă de la începutul şcolii, povestesc părinţii, Dorin „obişnuieşte să vorbească foarte tare în timpul orelor, nu este atent la discuţiile din clasă, supărând-o pe doamna învăţătoare şi deranjându-i pe colegi”.

De câţiva ani, Dorin merge o dată sau de două ori pe an la tatăl său natural care locuieşte în alt oraş. Ultima dată, de Crăciun, copilul a fost adus acasă de tatăl său natural după numai o săptămâna. Acesta i-a relatat fostei soţii că Dorin a avut un comportament „aproape monstruos” pe parcursul perioadei petrecute împreună: a fost foarte agitat, a prezentat enurezis nocturn, a avut momente în care s-a tăvălit pe jos, momente care au alternat cu crize de plâns.

Mama relatează că, de multe ori, are senzaţia că în fiul său trăiesc două persoane: o persoană drăguţă, amabilă, care se poartă cu blândeţe cu fraţii mai mici şi cu ea, acasă şi pe stradă, iar alteori apare un mic monstru, nemulţumit şi agitat, care nu se poate concentra în clasă şi care are o relaţie foarte încordată cu tatăl natural.

Am încercat să vedem dacă Dorin cunoaşte motivul şedinţei familiale. La început, Dorin adoptă o atitudine defensivă, negativistă, susţinând că nu ştie de ce a venit şi pentru ce, moment în care tatăl vitreg intervine, reamintindu-i că a primit o explicaţie acasă în legătură cu vizita pe care urmau să o facă. Alin, fratele lui de cinci ani, intervine: „Ba ne-a zis, ba ne-a zis...”. Atunci Dorin spune: „Mama zice că vorbesc tare” şi ne explică că el face aceste lucruri de la începutul şcolii şi nu crede că deranjează pe cineva. L-am întrebat: „Cum crezi că se simt colegii tăi şi doamna învăţătoare când tu vorbeşti tare?”, la care Dorin a răspuns simplu „Nu ştiu”.

Ulterior, am dorit să aflăm de la Dorin ce s-a întâmplat în vacanţa de Crăciun şi care este motivul pentru care tatăl său natural l-a adus acasă mai devreme. Dorin nu a răspuns, s-a închis vizibil în sine şi a insistat pe lângă mamă să plece imediat acasă.

Într-una din şedinţele terapeutice care au urmat, Dorin s-a arătat deschis şi bine dispus. A făcut un desen pe care l-a comentat:

„Asta este casa lui tata Sergiu (tatăl natural) unde eu ajung cu maşina. Am desenat şi maşina aici jos şi i-am desenat pe 1 şi 2 care sunt fraţii mei mai mici. Nu îmi place deloc casa asta pentru că nu pot să mă uit pe geam, are o grămadă de gratii şi eu nu pot să văd cum se joacă copiii afară, pe stradă. Seamănă cu clasa în care stăm la şcoală”. Apoi a făcut un semn înăuntru şi un altul deasupra casei. Ne explică: „Am scris aşa pentru că o casă ca asta ar trebui să fie a lui tata Mihai, el în mod sigur ar scoate gratiile şi eu aş putea să mă joc cu fraţii mei, chiar şi pe stradă, şi tata Mihai şi mami ar putea să ne vadă”.

Este limpede că Dorin dovedeşte o afecţiune specială pentru actuala familie şi, în special, pentru tatăl vitreg (convertit în tatăl cel bun), simţind relaţia cu tatăl natural ca pe o pedeapsă, o închisoare din care nu poate să scape. Ca şi şcoală. El povesteşte cu o mină tristă că nu mai vrea să-şi aducă aminte de vacanţa de Crăciun pe care a petrecut-o la „tata Sergiu”.

Acest scenariu atinge dimensiunea mitică a reprezentărilor unei pseudo-rătăciri. Într-o altă şedinţă, Dorin a inventat o poveste despre un băiat care merge la munte însoţit de fraţii lui (are doi fraţi). La un moment dat, începe să ningă şi băiatul vrea să se adăpostească în cabană, dar uşa nu se deschide. El intră pe geam, dar îşi dă seama că fraţii săi nu vor putea intra pe acest geam fiindcă acesta este aşezat prea sus. Atunci el iese din cabană şi întinde o pătură peste ei pentru a-i încălzi. Uşa se deschide însă la un moment dat şi fraţii intră înăuntru, la căldură. „Se vede ieşind şi fumul pe coş”, comentează Dorin.

Aşadar, el intră pe geam, singur, dar iese imediat pentru că înţelege că fraţii săi mai mici nu pot intra în cabană. El doreşte să-i protejeze, să-i „încălzească”. Simbolul uşii care se deschide reprezintă pasul înainte pe care îl putem da în înţelegerea acestui caz la care groaza de întemniţare „înţepeneşte” dorinţă şi plăcerea de a învăţa. Vorbitul tare echivalează cu un strigăt continuu. Dorin protestează şi, în acelaşi timp, strigă după salvare. Prognosticul este favorabil, întrucât Dorin reacţionează bine la propunerile eliberatoare. Şcoala s-a aliniat şi ea reflecţiilor privind libertatea de care au nevoie unii copii, la care „hiperactivitatea” nu este altceva decât un epifenomen înşelător.