Educaţie şi securitate naţională. Raport de stare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La invitaţia Colegiului Naţional de Apărare, recent am susţinut o prelegere despre raporturile dintre educaţie, în termeni de „putere soft” (J. Nye) şi securitate naţională. Am reţinut interesul nedisimulat al interlocutorilor mei faţă de implicaţiile strategice deosebit de complexe ale politicilor publice din Educaţie asupra viitorului României. Dacă ne-ar păsa tuturor, pe bune, lucrurile ar sta cu totul altfel. Deocamdată, nu pare să ne pese.

Motivul formal al invitării mele se regăseşte în noua ediţie a revistei FP Romania, care a reţinut argumentul strategic al corelaţiei puternice dintre starea sistemului public al Educaţiei şi starea fibrei profunde a statului de drept. A reţinut, totodată, şi cauzalitatea nefastă ce defineşte incontestabil, cu indicatori numerici oficiali, România de azi: copiii români inepţi de azi vor deveni adulţii români inepţi de mâine. Oricât de incofortabil ne sună enunţul, el are premise cât se poate de reale, aşa încât negarea ipocrită nu ne serveşte la nimic. Mai bine îl conştientizăm, îl acceptăm ca atare şi purcedem la treabă serioasă pentru a face ceea ce avem de făcut în curtea Şcolii ca sistem.

Eu am documentat teza anterioară de patru ori, cel puţin:

Semnalez, în context, excelenta documentare a cazurilor de analfabetism geografic” structural, semnalate tot cu prilejul simulării examenului naţional de bacalaureat, sub semnătura Alexandrei Tătaru.

De asemenea, Ioana Nicolescu analizează azi motivele pentru care, potrivit statisticilor A.N.O.S.R., 40% (!) din studenţi renunţă la facultate.

Am formulat în repetate rânduri teza stării actuale a sistemului public al Educaţiei drept ameninţare directă la securitatea naţională a României cel mai recent, aici.

Am comunicat acest fapt direct şefului statului, care a primit enunţul drept în plex (“Ăăăă... Vă mărturisesc că m-aţi pus în dificultate... Ăăăă...”), şi a formulat un răspuns ambiguu, neconvingător.

Am transmis public acelaşi mesaj prim-ministrului României, căruia, deocamdată, nu pare să-i pese de Educaţie în vreun fel credibil.

Am transmis public în repetate rânduri acelaşi mesaj ministrului Educaţiei Naţionalede pildă, aici. Nu am sesizat nici aici o abordare demnă de semnalat – deocamdată. La M.E.N., continuăm să facem dirigenţie pedalând în gol, în loc de leadership real cu motoarele în plin, cum ar trebui de fapt (despre chestiunea dirigenţiei în M.E.N., aici).

Preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor şi, respectiv, şefii Comisiilor de resort din Parlamentul României nu există în această conversaţie. Deocamdată.

Nepăsarea crasă a clasei politice în materia impactului strategic devastator al stării curente a Educaţiei asupra siguranţei naţionale e probată şi de ignorarea iresponsabilă a avertizărilor explicite ale directorului Serviciului Român de Informaţii, formulate în contextul fraudelor de la examenul naţional de bacalaureat din vara 2013 (am numit acel context “sindromul Bolintineanu”, cu trimitere directă la cele petrecute în liceul omonim din sectorul “care este”):

„George Maior, directorul SRI, şi-a asumat decizia de implicare în fraudele de la examenul de Bacalaureat 2013, spunând că Serviciul Român de Informaţii se va mai implica de câte ori apar situaţii în care resursele principale ale unei naţiuni pot fi afectate. [...] ’Avem ce căuta în domeniul educaţiei şi vom avea ce căuta şi pe viitor, dacă va fi nevoie (...) V-aţi gândit ce sentimente au tinerii care au studiat şi îi văd pe cei care au luat Bacalaureatul prin fraudă?’, a întrebat George Maior, precizând că acest tip de corupţie poate duce la o ’schilodire a statului’."

Dragă societate românească (adică: părinţi – acei dintre voi care ştiţi că nu vă trădaţi îndatorirea sfântă faţă de copiii voştri; profesori – acei dintre voi care ştiţi că nu vă trădaţi îndatorirea sfântă faţă de elevii voştri; elevi – acei dintre voi care ştiţi că nu vă trădaţi pe voi înşivă; formatori de opinie şi care vom mai fi fiind noi toţi, cei cărora ne pasă pe bune), concluzia mea e că deocamdată nu ne doare suficient de rău starea sistemului public al Educaţiei care ne şcoleşte copiii, pentru a purcede serios şi responsabil la schimbarea paradigmei sale. Mă gândesc eu aşa, că dacă ne-ar durea şi am simţi cuţitul la os, n-am sta ca nătângii contemplând tâmp surparea Şcolii şi nefăcând nimic, sau tolerând laş stări de fapt otrăvitoare, din alt ev. Drept pentru care, ne invit încă o dată să ieşim din negare şi să punem Educaţia publică pe făgaşul veacului nostru, aşa cum se cuvine, făcând, cât mai rapid, loc larg unei Şcoli de secol XXI pentru România secolului XXI.

Hai, că putem.

Dacă vrem cu adevărat!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite