Fabula educaţiei româneşti

„Ca niciodată, pe băncile şcolilor, la 15 septembrie nu a fost niciun manual. În orice stat, cu pretenţii de stat de drept sau măcar civilizat, mai marele educaţiei, ar fi fost trimis să pască oile.”                       FOTO Mediafax

În prag de alegeri, totul e posibil, aici la Porţile Orientului, dacă e să subscriem la opinia lui Raymond Poincaré, exprimată public în pledoaria sa din 1 martie 1900 („Nous sommes aux portes de l'Orient, où tout est pris à la légère” - suntem la porţile Orientului, unde totul este luat uşor).

Am stat mult timp pe gânduri dacă să scriu ceva sau să nu scriu despre ultimele ştiri de pe tărâmul educaţiei româneşti, atât de pompos caracterizată de guvern ca fiind ”de importanţă strategică”.  Nu ştiu ce criterii au stat la baza acestei clasificări, atât timp cât de elevi, dascăli şi nevoile lor, politicienii îşi aduc aminte doar în campania electorală.

Anul acesta, când mai e puţin şi se va da startul oficial în bătălia pentru Palatul Cotroceni, se pare că guvernul a uitat de şcolari. Ca niciodată, pe băncile şcolilor, la 15 septembrie nu a fost niciun manual. În orice stat, cu pretenţii de stat de drept sau măcar civilizat, mai marele educaţiei, ar fi fost trimis să pască oile. Dar ce să te faci, că nici acolo nu cred că se descurca, de vreme ce omul nu stă bine nici la capitolul animale sălbatice. Adică, ce ne făceam dacă-l ataca vreo vulpe care ”nu era cetăţean”? Am înţeles-o şi pe asta, m-am gândit că omul a studiat intens, devreme ce presa a relatat pe larg, atunci când a fost propus la educaţie, că şi-a dat doctoratul în doar un an de studii.

Alaltăieri, pe toate posturile tv, premierul Victor Viorel Ponta îşi etala cu zâmbetul infantil caracteristic cele 2 200 000 de semnături menite să-l propulseze la Cotroceni. A fost primul. Şi-a felicitat staff-ul de campanie şi cam atât. Brusc mi-am adus aminte de o chestiune, căreia, la acea vreme nu i-am dat atenţie. Cu puţin timp înainte de 15 septembrie, prin inspectoratele şcolare din ţară, domnea o atmosferă de CAP. Şefii de pe la pătule şi magazii dădeau din colţ în colţ cu smartphone-urile din dotare şi pomeneau în condiţii deloc ortodoxe pe cei patruzeci de sfinţi, pomenile, parastasele, crucile cadrelor didactice, transformate în ţărani cooperatori, care avuseseră proasta inspiraţie să nu depună la timp listele de adeziuni. Ici colo, câte o ”fruntaşă în muncă”, cu un coc a la Suzana Gâdea sau Lina Ciobanu, sinistre figuri de altădată apărea cu câte o plasă de nailon în care punea preţioasele ”produse” recoltate de subordonaţi, neuitând să menţioneze ”cât de recunoscătoare le va fi patria”.

Acum înţeleg şi eu de ce un om care nu ar fi rezistat nici în postura de portar în bantustanele africane e menţinut la educaţie, într-o ţară membră a Uniunii Europene. Ce mai contează dacă au elevii manuale, profesorii posturi, cât timp şeful lui de partid şi-a dus bocceluţa la Biroul Electoral Central şi a devenit candidat oficial. Mai contează că omul nu ştie nici de unde îi provine prenumele? Până acum nu găsisem o explicaţie a vorbei spuse de bătrânii noştri: ”nu ştie cum îl cheamă nici cu buletinul în mână”.

Una peste alta, scriam pe acest blog că anul 2014 va fi unul de cotitură. Mă bazam pe obişnuinţa ultimilor 25 de ani, ca măcar în prag de campanie să se mai întâmple ceva. În schimb, vedem că lupta s-a acutizat. Cei de la putere vor să rămână cu orice preţ, de aceea sunt dispuşi să calce totul în picioare, inclusiv pe bieţii copii, care în 2014, intră în şcoala românească, sperând atât ei cât şi părinţii lor, că la absolvire, adică prin 2026, lucrurile să stea cu totul altfel.