Fenomenul inegalităţii de oportunităţi educaţionale în perioada vacanţei de vară

În ultimul articol am prezentat cum şcoala face foarte puţin, uneori nimic, pentru a oferi egalitate de oportunităţi elevilor din medii sociale dezavantajate.

Această problemă porneşte de la faptul că o parte importantă din populaţie nu reuşeşte să aibă un nivel de trai decent, mare parte se află în risc de sărăcie şi excluziune socială, iar inegalităţile mari din societate se răsfrâng în „competiţia“ pentru cele mai bune parcursuri educaţionale. Continui aici pe scurt discuţia despre oportunităţile prin educaţie într-o ţară în mare parte săracă în principal din cauză că structura ocupaţională nu s-a dezvoltat suficient după restructurarea industriei, salariile au fost şi au rămas mici, iar politicile sociale au avut un impact foarte redus (mai ales că s-au aflat constant sub presiunea tăierii finanţării prin asocierea lor cu trecutul socialist, considerat rău by default).

Există un discurs cvasiunanim cum că educaţia rămâne cam singura şansă pentru copiii săraci de a ieşi din sărăcie. În România acest discurs a devenit problematic în momentul în care au fost folosite excepţii, „cazuri de succes“, pentru a pasa responsabilitatea pe umerii elevilor şi familiilor lor pentru ieşirea din sărăcie prin educaţie. Au fost prezentate cazuri excepţionale de copii care au învăţat la lumina lumânării şi a reuşit să ajungă la facultate sau rezultatele muncii de tip activist care după multe activităţi la firul ierbii au reuşit să ajute copii din zone dezavantajate să îşi îmbunătăţească rezultatele şcolare. Acestea sunt doar câteva dintre exemplele invocate de cei care vin cu discursul disciplinator faţă de cei care nu reuşesc în educaţie: e problema ta, alţii cum au reuşit şi tu nu?. Dacă o să o ţinem tot aşa cu statul cel rău şi corupt şi militarea agresivă pentru reducerea cheltuielilor cu protecţia socială şi cu pasarea responsabilităţii strict pe individ şi familii, nu vom face decât să continuăm sau chiar să înrăutăţim starea de fapt! Atât timp cât problemele copiilor săraci vor fi lăsate în seama unor organizaţii non-guvernamentale care azi au bani, mâine n-au, azi au proiectul, dar mâine se termină şi încep altul, sau pe sacrificiile părinţilor săraci care fac eforturi supraomeneşti să-şi sprijine copiii, problema va persista.

Din lipsă de resurse, multe proiecte bune nu pot fi extinse sau chiar sunt închise.

Din păcate, nu există o soluţie ideală unică pentru problema inegalităţii de oportunităţi educaţionale. O să încerc să dau aici câteva exemple care ar putea funcţiona în anumite condiţii. De exemplu, statul poate finanţa implementarea la nivel naţional sau regional a unor proiecte/programe din zona ne-guvernamentală care au avut succes la nivel local. Din lipsă de resurse, multe proiecte bune nu pot fi extinse sau chiar sunt închise.

O altă soluţie ar putea fi utilizarea cercetărilor despre sistemul educaţional românesc în procesul de elaborare de politici sociale şi educaţionale. Cercetările pot oferi informaţii valoroase despre zona în care ar fi necesară alocarea de resurse, de exemplu, unele sugerează existenţa unui dezechilibru între cum se finanţează la bază şi la vârf, care duce la o calitate mai slabă în învăţământul primar şi pre-primar faţă de universitar şi la consolidarea inegalităţilor educaţionale. Astfel de cercetări sunt necesare dat fiind că pentru multe probleme din educaţie nu se ştie exact care e situaţia, aşa că politicile nu prea au pe ce să se bazeze în afară de păreri.

Deşi vorbim despre inegalităţi în educaţie, o altă soluţie importantă ar fi alocarea unor sume de bani substanţial mai mari pentru politici sociale şi tot ce ţine de protecţie socială, ba chiar să dea bani cash familiilor prin alocaţii mai mari şi diferenţiate în funcţie de statutul socioeconomic. De asemenea, profesorii care merg în şcolile defavorizate trebuie să primească bani suplimentari dacă au rezultate bune (măsurate nu prin olimpiade ci prin competenţe de citire, matematică, ştiinţe, limbi străine etc.).

Nu în ultimul rând, creşterea salariului minim ar putea fi o soluţie în strânsă legătură cu participarea şcolară cu condiţia să atingă un nivel ce permite un trai decent ce include posibilitatea familiilor în prezent aflate în risc de sărăcie să investească mai mult în educaţia copiilor.

Argumentul central pentru redistribuirea resurselor către programe sociale şi educaţionale universale este acela că e nevoie de o regândire a egalităţii de oportunităţi educaţionale, adică statul trebuie să facă mai mult decât să ofere egalitate la nivel formal.

Şi pentru că e vacanţă trebuie spus că inegalităţile de oportunităţi educaţionale se accentuează în timpul verii. Copiii din medii dezavantajate fac puţine activităţi pe care şcoala le valorizează. De exemplu, abilităţile de citire pe care îl aveau în iunie nu mai sunt aceleaşi în septembrie pentru că nu prea mai citesc în timpul verii, sau citesc mai puţin decât cu statut socioeconomic ridicat[1]. Acesta e doar un exemplu, sunt multe alte abilităţi pe care copiii din medii familiale privilegiate le dobândesc în afara şcolii. În sociologie este intens folosit termenul de curriculum ascuns, adică toate abilităţile şi cunoştinţele care nici măcar nu sunt vreodată predate, însă implicit contează pentru succesul şcolar. Inclusiv călătoriile contează, însă România e ţara din UE cu cei mai mulţi cetăţeni care nu pleacă în vacanţă, în principal pentru că nu îşi permit[2]. Copii cu resurse familiale călătoresc, merg la muzee, merg tabere educaţionale, fac cursuri de limbi străine, citesc mai mult şi petrec timp cu copii din familii din aceeaşi categorie socială cu a lor. Cele mai multe sunt însă private, iar cele publice sunt mai degrabă pe principiul co-finanţării, adică chiar dacă o tabără e gratuită, tot îţi trebuie nişte bani să participi. De obicei, tocmai în zonele dezavantajate nu există programe sociale şi educaţionale pentru elevi pe timpul verii (chiar dacă în mod ideal ar trebui să fie gratuite pentru toţi). Guvernul a încercat ceva prin proiectul ROSE[3], finanţat cu împrumut de 200 milioane de dolari de Banca Mondială, dar e numai pentru elevii din licee defavorizate care merg în câteva universităţi şi se va termina la un moment dat. Însă e departe de o soluţie viabilă, mai ales că resursele nu merg la nivelul învăţământului primar şi gimnazial.

Argumentul central pentru redistribuirea resurselor către programe sociale şi educaţionale universale este acela că e nevoie de o regândire a egalităţii de oportunităţi educaţionale, adică statul trebuie să facă mai mult decât să ofere egalitate la nivel formal, fiind necesar să se asigure că toţi elevii, indiferent de mediul din care provin, chiar au şanse de reuşită şcolară. Iar acest lucru se face atât prin programe sociale cât şi educaţionale, în timpul şcolii dar şi în vacanţe. Concomitent, şcoala poate să încerce să nu mai eticheteze ca bună cunoaşterea dobândită în afara şcolii de către cei din clasa de mijloc şi ca rea pe cea dobândită în afara şcolii de către copiii din familii sărace (cel mai simplu exemplu este „premierea“ cunoaşterii, respectiv „sancţionarea“ necunoaşterii unei opere de artă, a muzicii clasice, ori a unui roman). La fel de important, şcoala poate să aibă un rol comunitar mai important şi să îşi asume obiective ce îi vizează direct pe cei dezavantajaţi precum reducerea abandonului sau îmbunătăţirea competenţelor de bază, dar şi responsabilitatea în caz de eşec.

[1] Nu ştiu să existe studii strict pe România însă sunt cercetări în numeroase ţări care sugerează că această legătură există.
[2] Detalii aici
[3] Detalii aici. Proiectul e despre facilitarea accesului la învăţământ universitar pentru elevii din medii defavorizate/licee defavorizate. Am îndoieli serioase că oricare din activităţile proiectului vor avea mare impact, voi discuta însă pe larg când vom avea rezultate clare.