Gabi Szabo: „La Chimie, toceam toate formulele. Dar şi astăzi ştiu tabelul lui Mendeleev!“

Pentru atleta Gabriela Szabo, „Gabi“, cum o alintă toată lumea, şcoala a fost la fel de importantă ca şi cariera în atletism. A reuşit să le împace pe amândouă, şi încă foarte bine, aşa că acum, la 37 de ani, priveşte în urmă cu mândrie şi înainte cu încrederea omului care ştie ce are de făcut.

Creşterea numărului de ore de Educaţie fizică în orarul elevilor, din anul şcolar următor, nu poate fi, în opinia ei, decât o idee excelentă. Vorbeşte aproape cu fanatism despre calităţile pe care sportul, orice sport, le dezvoltă într-un copil. E hotărâtă să mute munţii din loc pentru ca elevii de azi să aibă şansa sportului de mase şi al competiţiilor şcolare care au propulsat-o şi pe ea. Are o voce micuţă, iar „fragilitate“ e primul cuvânt care îţi vine în minte atunci când o vezi de aproape. Cu toate acestea, atunci când vorbeşte despre marea ei pasiune, Gabriela Szabo, ultima mare campioană olimpică la atletism dată de România, degajă o energie extraordinară şi înţelegi, deodată, cum ridica stadioanele în picioare când câştiga, la distanţă sau după o luptă aprigă, încă o medalie de aur.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi născută în 1975, la Bistriţa....

Gabriela Szabo: Da, chiar în oraş. Şi am avut o copilărie foarte frumoasă, am fost un copil cu foarte multă energie, căruia îi plăcea să se joace, mai ales afară. Pentru mine era o tragedie când părinţii mă chemau în casă ori mă obligau să citesc foarte mult, să fac teme suplimentare... Ca şi acum, dealtfel. Părintele îşi doreşte pentru copilul lui să acumuleze cât mai multe informaţii, să stea cât mai mult acasă, să citească, să facă teme suplimentare... Ei bine, pentru mine asta era o tragedie. Şi pentru că stăteam la parter, mai săream geamul...

Serios? Câţi ani aveaţi?

Vreo şapte-opt ani, eram prin clasa a II-a sau a III-a... Săream geamul, aşa, şi tot pe geam intram în casă, când îl vedeam pe tata că vine. Efectiv, nu puteai să mă ţii
într-un loc, aveam o poftă de joc extraordinară, de altfel s-a şi văzut energia la sport, după aceea...

Veniţi dintr-o familie mixtă, româno-maghiară, aşa că, spuneţi-ne: în ce limbă aţi deschis ochii? Maghiară sau română?

Eu nu vorbesc limba maghiară. Deloc. Tata e de naţionalitate maghiară, iar mama e româncă, iar eu niciodată nu am vorbit acasă limba maghiară.

Dar intrarea în şcoală cum a fost, mai ales că v-aţi descris drept un copil iubitor de joacă?

Îmi aduc aminte perfect intrarea în clasa I, când mama şi tata m-au dus de mână în curtea şcolii, şi a trebuit să aşteptăm ore întregi să fiu anunţată în clasă, pentru că erau foarte multe clase, de la „A“ până la... nici nu mai ştiu, cert este că eu am intrat în clasa I „I“. Erau peste 30 de copii în fiecare clasă şi a trebuit să aşteptăm foarte mult. Suprinzător a fost că am avut un învăţător şi nu o învăţătoare, pe domnul Brănişteanu Iacob, şi-acum îi ţin minte numele. Era un om care ne-a insuflat foarte mult dragostea de sport. Era un învăţător tânăr, care făcea alături de noi sport în curtea şcolii...

Un dascăl pasionat de meserie

Deci nu se întâmpla să prefere un exerciţiu în plus la matematică în ora de sport, ştiţi cum
se-ntâmpla pe-atunci...

Nu, nu! Dimpotrivă, dădea foarte multă importanţă unei educaţii cât mai complete. La orele care azi sunt opţionale, la care dascălii aveau o oarecare libertate, ne aducea „plăci“ cu muzică. „Lacul lebedelor“ – l-am ascultat prima dată în clasă, la fel şi „Spărgătorul de nuci“... Încerca să ne facă o cultură diferită: făceam şi muzică, se îngrijea şi de lecturile noastre (el ne citea din cărţile de poveşti) şi de partea de sport... La sfârşit de săptămână ne ducea să strângem plante medicinale, toamna – la castane. Era tânăr, dar era şi pasionat de profesia de învăţător.

Ce materii vă plăceau la şcoală?

Eu am fost un copil căruia i-a plăcut să-nveţe. Am fost şi premiantă, dar exista şi o competiţie foarte drăguţă între noi, elevii. Dacă Roxana sau Irina, colegele mele, luau note bune, şi eu doream să fiu o elevă bună, la nivelul lor sau peste. S-a şi văzut, dealtfel. Dintr-un efectiv de 30 de elevi, peste 20 au terminat studii superioare în Medicină, Inginerie, Drept... Am şi păstrat legătura cu unii dintre colegii mei din clasele primare, mă văd şi astăzi cu mare drag cu ei.

Primul concurs câştigat, un cros şcolar

Sportul de performanţă a început...

În clasa a VII-a, la 13 ani. A fost o coincidenţă, sau poate destinul... Din clasa a V-a ni se schimbase toată filozofia de viaţă: trecusem de la învăţător la profesori pentru fiecare materie, iar diriginta era profesoară de Educaţie fizică. Era doamna Liana Andrău, fostă gimnastă de gimnastică ritmică, o frumuseţe de femeie de altfel, roşcată cu pistrui şi ochii verzi. Şi ea ne-a învăţat că mişcarea este foarte importantă, era convinsă de utilitatea sportului în şcoală. Ea era omul care ne ducea la patinoar, la orele de dirigenţie sau de sport. Tot ea era cea care ne ducea la săniuş,  făcea cu noi gimnastică şi aerobic la orele de sport, dar şi alergări şi exerciţii de tonifiere, de forţă... Adică era foarte pasionată şi încerca să ne aducă informaţii din domenii diferite ale sportului, ne arăta cât de minunat poate fi. Şi doamna dirigintă Liana a fost cea care m-a trimis în acea zi de început de primăvară (era luna aprilie), o zi care s-a dovedit a fi atât de importantă pentru mine, să alerg la crosul şcolar din parcul municipiului Bistriţa.

Aţi câştigat?

Am câştigat crosul şcolar, şi din acel moment am fost direcţionată spre atletism. Din acel moment, mie mi s-a schimbat viaţa. Îmi amintesc că am ajuns acasă cu diploma de câştigător, pe care i-am arătat-o tatei... Iar tata a fost foarte mândru de fiica lui. Mama – mai puţin. Se gândea: cum, singura ei fiică să meargă să facă sport de performanţă? Dar cu tata de partea mea, mama a trecut cu mai mare uşurinţă peste acest... să-i spunem „şoc“, cu ghilimelele de rigoare. Iar dacă azi m-aţi întreba ce-aş fi făcut, dacă nu sport, nu am un răspuns. Din momentul în care am ajuns prima dată la stadion şi m-am întâlnit cu colegele de antrenament şi cu domnul profesor de atunci, care astăzi este soţul meu, n-am mai conceput că aş putea face şi altceva.

Cum vă priveau colegii de clasă?

Cert e că mie mi-a crescut stima de sine (zâmbeşte)... E şi normal, vii de la competiţii, câştigător, cu tricoul şi echipamentul cu „România“ pe tine... Într-un oraş ca Bistriţa nu e puţin lucru şi primeşti, cred, recunoştinţa oamenilor şi ai aprecierea colegilor. Poate că unii aveau şi un pic de frustrare în sufletul lor, poate măcar cei care practicau şi ei acelaşi sport, dar nu am simţit asta niciodată! ;

Niciodată nu am încercat să cerşesc nota profesorului pentru că obţinusem o medalie la Campionatele Mondiale sau Europene de juniori la care mergeam.

Am înţeles mai târziu cât de importantă este educaţia şi că e nevoie să fie şi ea la cel mai înalt nivel. N-avem voie să coborâm ştachetele.

„Am câştigat cam tot ce se putea“

> Data şi locul naşterii: 14.11.1975, Bistriţa
> Familia: căsătorită cu antrenorul Zsolt Gyöngyössy
> Studiile şi cariera:
@  1994-1998: Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj
@  2006-2008: master ANEFS Bucureşti, specializarea „antropologie motrică“
@  2009: doctor al ANEFS Bucureşti, cu teza „Contribuţii la studiul cauzelor şi efectelor anduranţei în alergările de semifond şi fond, atletism“
@  1993-2005: sute de competiţii la nivel naţional şi internaţional, cinci medalii de aur, una de argint, una de bronz
@  1995: primul aur, proba de 5.000 de metri, la Universiada din Fukuoka, Japonia
@  1997, 1999, 2001 – medalie de aur la Campionatele Mondiale de atletism
@  1996: argint, JO din Atlanta (SUA)
@  2000: bronz, 1. 500 de metri, JO din Sydney (Australia)
@  2000: aur, 5.000 de metri, JO din Sydney (Australia)
> Locuieşte în: Bucureşti

FOTO: Guliver / Getty Images

Szabo a stabilit 4 recorduri mondiale şi a câştigat 13 titluri europene, mondiale şi olimpice

A treia pe liceu, la admitere

Dar cum a mers şcoala după ce aţi intrat în programul de antrenamente şi cantonamente pe care le presupune viaţa unui sportiv de performanţă?

Eu am intrat deja la un liceu cu program sportiv, pentru că începusem deja să mă direcţionez pe partea aceasta... Examenul l-am dat... oare în ce an?! În 1989! Şi am avut o medie mare, am intrat a treia pe liceu. Tot la Bistriţa. Am făcut Şcoala generală numărul 1 şi apoi Liceul cu Program Sportiv. Locuiam în oraş, aşa că n-am avut nevoie de internat. Dar, clar, din ’91… Nu pot să spun că am nglijat şcoala, pentru că am avut norocul să am lângă mine un antrenor foarte conştient că şi sportul, şi educaţia, sunt la fel de importante, că nu putem lăsa ştacheta în nicio parte. Au fost eforturi considerabile, vă puteţi imagina, dar sunt mulţumită că am rămas un exemplu în şcoală. Iar dacă veţi merge şi azi la liceul unde-am învăţat, veţi descoperi că profesorii pe care i-am avut, la Fizică, ori Chimie, Limba română, Matematică, Geografie, le povestesc elevilor cât de serioasă eram! Niciodată nu am încercat să cerşesc nota profesorului pentru că obţinusem o medalie la Campionatele Mondiale sau Europene de juniori la care mergeam. Dimpotrivă, mergeam la ei cu cartea, îi întrebam ce trebuie să-nvăţ, ca să pot lua o notă bună la teste. La Chimie, recunosc: toceam formulele! Dar şi astăzi ştiu tabelul lui Mendeleev, şi astăzi ştiu valenţele. Doamna profesoară de Chimie, Silaghi Katalin, era impresionată.

Învăţaţi la toate materiile?

Absolut la toate materiile învăţam, încercam să fiu la fel serioasă ca şi în sport. Dar, în general, am învăţat cu uşurinţă, să ştiţi. Nu eram un copil care să aibă nevoie să tocească. La Limba română, de pildă, mi-aduc aminte că în clasele primare, cel puţin, domn’ profesor citea poezia în oră, iar în pauză, eu o ştiam pe de rost. Deci nu făceam eforturi foarte mari, numai că înmulţirea orelor de antrenament în liceu, faptul că stăteam câte şase luni pe an în cantonament, la Băile Felix, s-a simţit. Mergeam dimineaţa la antrenament la ora 7, fugeam după aceea la liceu, la Oradea, veneam înapoi, la refacere, dormeam, m-antrenam din nou.... Dar am avut lângă mine şi un om cu suficientă autoritate ca să-mi poată impune un astfel de program.

Era nevoie de un program foarte strict ca să puteţi face faţă, nu?

Mai ales în sportul de mare performanţă. Dar am înţeles mai târziu cât de importantă este educaţia şi că e nevoie să fie şi ea la cel mai înalt nivel. N-avem voie să coborâm ştachetele. Pentru că nu poţi să ştii ce
se-ntâmplă în carieră, uneori e mai lungă, alteori mai scurtă, dar dacă se-ntâmplă ceva, trebuie să ai imediat posibilitatea de a-ţi face reconversia. Asta mi s-a întâmplat şi mie. Startul meu la Academie (n.r. – de Educaţie Fizică), după ce m-am lăsat de sport, cei şapte ani pe care i-am petrecut în băncile universităţilor, m-au ajutat pe mine să mă regăsesc ca om, să am motivaţie, să fiu puternică...  ;

La orele care azi sunt opţionale, la care dascălii aveau o oarecare libertate, ne aducea «plăci» cu muzică. «Lacul lebedelor» – l-am ascultat prima dată în clasă, la fel şi «Spărgătorul de nuci»...

Au fost eforturi considerabile, vă puteţi imagina, dar sunt mulţumită că am rămas un exemplu în şcoală. Iar dacă veţi merge şi azi la liceul unde-am învăţat, veţi descoperi că profesorii pe care i-am avut, la Fizică, ori Chimie, Limba română, Matematică, Geografie, le povestesc elevilor cât de serioasă eram!

Prin sport află copiii că doar prin forţele lor proprii pot urca muntele  

„Weekend Adevărul“: Dar, până la facultate, Bac-ul cum a fost?

Gabriela Szabo: Eu am dat aşa-zisul „Bacalaureat al sportivilor“, mai târziu decât cel normal, pentru că în timpul sesiunii normale eram la Campionatul Mondial de la Lisabona, unde am şi devenit campioană mondială. Şi imediat după, am fost una din cele mai tinere medaliate la Campionatele Europene de senioare. Deci eu, junioară, deja câştigam medalii la nivel de seniori. Aşa că am dat Bac-ul la Liceul Industrial din Focşani, în luna septembrie. Am avut probe scrise din Limba Română, Chimie, Istorie.... Sport.

Patriotismul, nu doar o vorbă goală

FOTO: Reuters

 Aţi atins inimile oamenilor în perioada aceea, pentru că vă înfăşuraţi în tricolor după ce câştigaţi o medalie sau o competiţie. De ce o făceaţi?

În sport am învăţat că trebuie să aparţinem cuiva. Iar apartenenţa noastră era ţara, reprezentată prin steag. Să ştiţi, noi ne reprezentam ţara acolo, nu pe noi înşine. Chiar dacă erau Campionate Mondiale, Europene sau Jocuri Olimpice. E o formă de patriotism. Nu o spun ca să dau bine la ziar, chiar aşa simţeam.

De ce aţi simţit nevoia să mergeţi până la titlul de doctor, în educaţie? Cei mai mulţi se opresc după licenţă sau după masterat.

Ăsta e caracterul unui sportiv, al unui om care ştie ce înseamnă să stai în top, ce înseamnă să urci pe munte, să rămâi acolo, dar şi să cobori. Şi că nimic nu se poate face în viaţă decât cu paşi mici şi siguri spre vârf. Iar primii doi ani, după ce m-am retras din activitatea sportivă, au fost o perioadă destul de dificilă pentru mine. Am avut revelaţia că mă pot simţi foarte bine în lumea academică, aşa am ajuns să studiez antropologie motrică la master. Iar la un moment dat, domnul profesor Gagea, de la Biomecanică, m-a întrebat: „Eşti interesată de doctorat? Se eliberează în septembrie locuri. Nu te întreb a doua oară“. Asta a fost tot. Eu îmi imaginam că doctoratul poate fi făcut doar de cineva cu o experienţă academică şi de viaţă extinsă, nu mă gândeam că eu aş putea să-l fac chiar înainte de 30 de ani. Dar domnul profesor mi-a spus: „Doamna Szabo, dar dumneavoastră câţi ani aţi fost în sport? Ce experienţă aveţi?“. Aşa m-a convins. Toate studiile universitare şi post-universitare le-am făcut la zi, am fost un student foarte perseverent, mergeam zi de zi la cursuri, învăţam, mergeam la bibliotecă... Iar cercetarea doctorală am făcut-o, desigur, pe atletism, „Contribuţie la studiul cauzelor şi efectelor anduranţei în probele de semifond şi fond“, şi am specificat atletism, ca să nu intru şi în alte domenii de anduranţă. Partea de cercetare reprezintă toată experienţa mea. Dacă cineva ar încerca să spună că am plagiat (râde) ar fi cea mai mare jignire pe care mi-o pot imagina. Este toată munca mea de 16 ani din sport plus cei şapte ani academici, tot ce am avut în caietele de antrenament, observaţiile pe fiziologie... Am încercat să pun toate aceste informaţii în partea de cercetare ca să poată citi şi alţii. Ştiam că, dacă îmi pun numele pe o lucrare, aceasta poate fi deschisă măcar de curiozitate de studenţi sau de alţi specialişti şi nu mi-aş fi permis să fiu neglijentă.

Sportul modelează caracterul

Părinţilor care vor să-şi îndrume copiii către un sport sau altul ce le recomandaţi?

Copiii ar trebui să descopere sportul în primul rând ca pe o joacă. Sportul de masă, mişcarea, sunt foarte importante. Sportul trebuie să facă parte din viaţa noastră de zi cu zi. Aşa cum la şcoală fac Matematică sau Limba română în fiecare zi, tot aşa ar trebui să fie făcut şi sportul. Ştiu că nu tuturor ne place mişcarea, dar trebuie să o practicăm pentru sănătatea noastră. Aşa se vede şi puterea unei naţiuni, prin modul în care ne preocupăm de partea asta. Sportul nu înseamnă doar corp frumos, e mult mai mult: socializare, prietenie, fair-play, educaţie, gândire pozitivă. Îţi dezvoltă nişte calităţi de care nici nu ai habar: voinţa, perseverenţa, responsabilitatea. În sport ştii că trebuie să ajungi la o anumită oră la antrenament, că trebuie să faci exerciţiile respective, că peste o săptămână te-aşteaptă o competiţie şi, dacă nu eşti pregătit, pierzi, deci te responsabilizează. Asta ar trebui să înţeleagă mama şi tata, nu că nu au timp pentru că trebuie să stea două ore peste program la serviciu! Leadership-ul personal al copiilor – prin sport se dezvoltă. Aşa află copiii că doar prin forţele lor proprii pot urca muntele, nu trebuie să aştepte să-i împingă mama de la spate. Dacă încep să aibă o gândire negativă, să-şi caute scuze, în sport – s-a terminat! Dacă se gândesc că pot face antrenamentul mai târziu, că acum sunt doar copii sau doar juniori, nu pot avea rezultate. Dacă acum nu trag, ce vor face mai târziu? Dar merită să meargă la sport indiferent dacă au performanţe sau nu, măcar ca să socializeze, să îşi facă prieteni. Uitaţi-vă la adolescenţii de azi: ce frumos socializează ei din faţa computerului şi cât de timizi sunt dacă au o discuţie faţă în faţă! Ori, sportul nu-ţi dă voie, trebuie să-ţi priveşti adversarul în ochi, îi simţi trăirile şi emoţiile... Numai pentru asta şi trebuie să fim cu toţii promotori fanatici ai sportului!

Ce le-aţi spune în aceste condiţii profesorilor, mai ales celor din mediul rural, unde nu există mereu şi profesor specializat pentru clasele primare, atunci când decid să mai sară peste câte o oră de sport?

Profesorul meu de atletism de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj ne spunea că un dascăl are obligaţia de a-şi face orele atractive, iar atunci trebuie să fie inventiv: dacă trăieşte la munte, să-i ducă pe copii în drumeţii, la schi, la săniuş, dacă nu, poate face sprint ori săritura în înălţime. Trebuie să se adapteze mediului, nu să-şi găsească scuze. Asta m-a învăţat sportul, că viaţa poate fi foarte simplă dacă respecţi câteva reguli: seriozitatea, cuvântul dat şi punctualitatea.

FOTO: Guliver / Getty Images

1999: Gabi şi trofeul primit de la Federaţia Internaţională pentru titlul de „Cea mai bună atletă a lumii“