INTERVIU Mihai Dobrovolschi: „Îi umileam pe profesori cu atâta plăcere!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mihai Dobrovolschi are privirea psihologului care ştie unde este „elefantul” din cameră FOTO Alex Gâlmeanu
Mihai Dobrovolschi are privirea psihologului care ştie unde este „elefantul” din cameră FOTO Alex Gâlmeanu

Mihai Dobrovolschi (38 de ani) descrie micile forme de protest în faţa dascălilor din şcoala comunistă de la Braşov şi povesteşte despre etapele formării sale, de la elev antiautoritar, la psiholog debutant.

Începând din această toamnă, Mihai Dobrovolschi nu va mai fi doar crainicul matinal de la Radio Guerrilla, prezentatorul a cărui voce se aude pe fundalul claxoanelor din traficul bucureştean sau de aiurea. Începând din această toamnă, Mihai Dobrovolschi va fi psiholog autorizat şi va vorbi despre elefanţii care se află în aceeaşi cameră cu pacienţii săi, nu numai despre elefanţii din industria muzicală sau din societate. Cum s-a ajuns aici? Păi, mai întâi, Mihai Dobrovolschi l-a citit pe Freud. Apoi pe Jung, apoi pe Evola şi pe Stekel. Mihai Dobrovolschi, nihilistul, revoltatul cu plete care îi nefericea pe poliţiştii din centrul Braşovului agăţându-se iremediabil de-o sticlă de bere şi care-i agasa pe profesorii comunişti cu poante mici, de rebel de liceu. Mihai Dobrovolschi se pare că va fi psiholog şi, dacă ne-am lua după el, se pare că va fi foarte bun.

„Weekend Adevărul“: Ai făcut şcoala germană la Braşov. Ai origini nemţeşti?
Mihai Dobrovolschi: Nu. Dar tata a fost foarte deştept şi s-a gândit aşa: indiferent dacă va fi sau nu va fi în continuare comunism, dacă eu voi şti o limbă străină, o să am o viaţă mai bună. Erau nişte şcoli şi grădiniţe pentru cetăţenii de naţionalitate germană, aşa că tata a inventat o mătuşă şi ne-a băgat şi pe mine, şi pe sora mea la grădiniţă, apoi la şcoala generală de limba germană. Lucru foarte bun, pentru că am văzut două modele: am avut şi prieteni români, şi prieteni germani. Iar treaba asta m-a oprit să idolatrizez un mod de a fi sau altul.

Dar nu era o disensiune între români şi nemţi?
Într-a II-a şi-a III-a existau o clasă de germani şi vreo patru clase de români. Ne băteam! Eram armata germană şi armata română. Ăia ne ziceau „Săsălăi hitlerişti“ (n.r. – de la saşi), iar noi trebuia să ne apărăm. Erau bătăi cu bâte, purtam hainele de şcoală încheiate doar la ultimul nasture şi lăsate pe spate, ca o capă. Totuşi, la bloc aveam numai prieteni români. Interesant era însă că germanii erau mult mai deschişi în ceea ce priveşte relaţiile dintre băieţi şi fete. Noi, în clasa a V-a, aveam „neveste“. Fără să implice ceva sexual, dar ştiu că, în clasă, fetele au venit cu ideea să fim soţ şi soţie. Să ne-alegem. Soţia mea era, cred, Monica Grün.

Şi ce făceaţi voi?
Ne scriam bileţele: „Ce faci, nevasta mea?“, „Bine, soţul meu“. Dar, ca să vezi diferenţă, a VII-a şi a VIII-a le-am făcut într-o şcoală românească, pentru că trebuia să mă pregătesc de treapta I. Când m-am dus acolo, fetele s-au înţeles între ele să nu mai vorbească deloc cu băieţi. Aparent e o joacă, dar e o diferenţă de abordare. Dacă ieşeai c-o fată atunci, ceilalţi băieţi te-arătau cu degetul: „Gagicul şi gagica!“. La nemţi mai că-ţi cereau detalii.

Greu de lăsat repetent
Dar erai elev bun? Te-nţelegeai cu profesorii?
Problema lor era că eu ştiam – mama şi mătuşa mea fiind profesoare – că n-au voie să lase repetenţi. Cred că am abuzat foarte mult de chestia asta. Îmi dădeau nota 2 pe primul trimestru, 4 pe al doilea, iar pe al treilea trebuia să-mi dea 9. Iar eu nu pot să zic cu ce plăcere mă uitam la ei cât se străduiesc să pară răi cu mine, să-mi spună că trebuie să mă tund, că nu mai trebuie să vorbesc în oră, să nu mai comentez, să nu gândesc, să fac exact ce zic ei. Eu nu ascultam şi aşteptam acel moment când trebuia să-mi treacă nota aia mare, indiferent dacă o meritam sau nu. Era atât de umilitor pentru ei, iar eu îi umileam cu atât de mare plăcere în antiautoritarismul meu.

dobro
image

Economist de şcoală veche

Numele: Mihai Dobrovolschi
Data şi locul naşterii: 8 august 1974, Braşov
Starea civilă: necăsătorit
Studiile şi cariera:
A absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii Transilvania din Braşov în anul 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ecologice din Bucureşti în 2013.
În timpul studenţiei, a fost prezentator la postul Radio Contact din Braşov. Din 1997 până în 2004, a fost realizator de programe la Pro FM, iar din 2004 lucrează la Radio Guerrilla.
A realizat emisiunile TV „Marcă înregistrată“ şi „Dobro urban“, difuzate de postul naţional de televiziune.
Locuieşte în: Bucureşti


De ce n-aveau voie să lase repetenţi?
Până în ’89, era directivă de la Inspectorat să nu lase repetenţi. După ’89, nu mai era directivă, dar era un fel de inerţie în care rămăseseră.

În schimb, ai avut corigenţe...
Nu mă interesau. N-aveam nicio treabă. Aveam certuri mari cu profesorii, mai puţin cu cei pe care-i respectam. Aveam un profesor de geografie turc, Seitabla Rustem, care-ţi impunea respect: te şi învăţa geografie, îi plăcea să meargă pe munte, ne punea să facem poezii, ne învăţa tot felul de lucruri. Apoi, tot la geografie a venit alt profesor care vorbea atât de calm încât nimeni nu avea impulsul antagonizator. Şi profesorul de matematică era respectat de toţi pentru că, în cadrul profesoral, el însuşi era un rebel. Avea cravată cu „Poland ’83“, ne vorbea despre Ceauşescu, despre Nietzsche, despre Nichita Stănescu. Nu puteai să nu-l respecţi.

„1, 2, 3 şi: Bună ziua, domn’ profesor!“
Cu cine nu te-aveai bine dintre profesori?
Cu profesorii pe care îi simţeam „nesănătoşi“ pentru societate, care-ţi impuneau la „Cunoştinţe politice“, spre exemplu, să ştii directivele partidului, să ştii congresele şi vedeai că, din frică, o fac cu prea mult patos. Te revoltai. Omul ăsta nu trebuie să-ţi fie profesor, nu trebuie să conducă oameni, îmi spuneam. Îi chinuiam cu tot felul de brichete cu gaz lipite cu scotch sub masă, cu scaunul pătat, cu căşti de baie pe cap toată clasa...

Căşti de baie pe cap?
Da. Aşa ne gândeam noi. Sau murmurul acela înfiorător, când o clasă întreagă murmură cu gura închisă şi se uită la tine, iar tu nu ştii de unde vine murmurul. Unele profesoare au luat-o razna! Mai murdăream caloriferul. Sau, când trecea un profesor pe culoar, iar noi stăteam pe bancă, făceam un „1, 2, 3 şi“, ne ridicam toţi brusc, sincronizat, şi urlam ca la armată: „Bună ziua, domn’ profesor!“. Se speriau, îi dădeam de perete, dar n-aveau ce să ne facă. Iar asta venea în mod natural în cazul tuturor. Ştiai care sunt profesorii aroganţi, plini de ei, care încearcă să te umilească.

dobro

Iarnă, noapte, foame, un ceai în cană de metal, la lumânare  

În şcoala românească mai erau diferenţe între elevi? Se cunoşteau, de pildă, copiii de securişti?
Dacă erai cel mai mare securist din oraş, maximum puteai să ai faţă de ceilalţi o căsuţă mai acătării – nu foarte ostentativă – şi o Dacie cu număr mic. Şi bani de shop (n.r. – magazine destinate turiştilor, în care produsele se cumpărau cu valută). Aveai alimente, un video, o maşină, dar tot sărăcie era. Aşadar, cei mai mari din regim, după ce că stăteau stresaţi că vine Ceauşescu şi le spune că au burta prea mare, nu aveau mai mult faţă de ceilalţi. Doar un sentiment de putere. În clasă, eram toţi la fel. Singurii care erau mai fericiţi şi pe care-i invidiam erau nemţii, care primeau pachete mai multe. Dacă mergeai acasă la ei, aveai un sentiment de inferioritate. Când te uitai la penar: noi – două carioci, ei – două etaje, cu gumă frumos mirositoare, cu markere, stilouri, tot ce vrei. Spre liceu însă, se estompase şi această diferenţă. În liceu, ieşeau în evidenţă rebelii: fetele care-şi scurtau fusta mai mult decât era permis – pentru că nu voiau să le permită profesorilor să le regleze împodobirea erotică – şi băieţii care găseau tot felul de alte tertipuri. Mă obligi să port uniformă? OK, atunci am să merg la croitor şi-mi fac pantalonii cu o linie mai modernă, port altă cămaşă şi zic că n-am avut curată, îmi las părul lung şi-mi pun cercel în ureche.

Nu veneau să te tundă?
Te şi tundeau în clasă. Eu am fost scos în afara clasei, la careu.

Un vibe maniacal
Ce citeai în liceu?
Eram în perioada nihilistă. Cioran mult, Ionesco, dar nu teatru, ci eseuri, Eliade. Apoi, după Revoluţie, Nietzsche, care a fost un curent. Era periculos pentru că, în fluctuaţiile afective pe care le ai la vârsta aceea, dacă te prindea Nietzsche sus, pe un vibe (n.r. – stare) mai maniacal, puteai să faci multe tâmpenii: erai supraomul, un neînţeles, femeile cu biciul, nenorocire!

Întrebuinţările unui PET de cola
Înainte de ’89, nu se vedea şi în alimentare că Braşovul e oraş turistic?
Era oraş turistic, veneau străini, dar ei aveau shop-uri: magazine pe valută, unde găseai tot ce vrei. Dar n-aveai valută. Erau două sisteme diferite. Exista un tren căruia îi ziceam „Mitropa“. În fiecare seară mergeam acolo pentru că ne aruncau străinii cola, gumă de mestecat. Dacă prindeai o cola era o demenţă extraordinară: îţi adunai prietenii s-o beţi, apoi o tăiai şi o făceai stativ de stilou. Sărăcia era imensă. Se-ajunsese la un mix între lipsurile materiale care, în Braşov, au fost crunte mai ales după noiembrie ’87. Nu găseai nimic, dar nimic de mâncare. Tot ce era pe cartelă – făină, mălai, ulei – nu-ţi ajungeau pentru că erau raţii mici. Nu mai existau salam, pui, nu mai exista nimic de mâncare. Mâncam cartofi. Erau nişte seri în care România chiar arăta ca o brută: fără apă caldă, fără curent, fără gaz, fără mâncare. Îmi amintesc că eram cu mama şi cu sora mea într-o seară, iarna, cu păturile pe noi, scoţând aburi în casă, iar maică-mea încerca să facă, la o lumânare, într-o cană de metal, ceai. Mă gândesc ce simţea ea.

Citeai Cioran şi Nietzsche, dar te-ai dus la facultate, la Economie.
Eu am vrut să fac Regie la Bucureşti. Când am terminat eu liceul, în ’93, tata mi-a spus: ca să intru la Regie trebuie să plătească echivalentul a jumătate de maşină. Apoi, să mă ţină în Bucureşti. Mi-a spus că nu sunt bani pentru asta, am stat de vorbă, el ar fi vrut să mă duc în zona tehnică, pentru că el era inginer, dar am bătut palma la Economie: între ştiinţele umaniste şi cele reale.

„Ei ne învăţau economia, noi – să se distreze“
Ai regretat?
M-a ajutat, trebuie să recunosc, pentru că, pe lângă faptul că a fost foarte frumoasă facultatea – în centrul vechi al Braşovului –, m-a învăţat că e foarte smart (n.r. – deştept) să gândeşti tot ce faci ca pe un produs: marketizare, target etc. În radio, asta m-a ajutat foarte mult. OK, noi am început cu o frondă mare, ideile noastre erau de a schimba lumea, de a schimba oamenii, dar, ca să ajungi acolo, trebuia să ai ascultători.  În plus, la facultate era o atmosferă faină. Te vedeai cu colegii, te îndrăgosteai, nu ştiai cum să spui, o invitai în oraş. Erau petreceri cu AIESEC, asociaţie (n.r. – studenţească, având filiale în 107 state) care atunci începea să existe. Făceam petreceri masive: închiriam o vilă pe undeva şi ieşea extraordinar. Cei care ne făceau nouă prezentările sunt acum foarte mari prin multinaţionale, erau oameni pasionaţi. Noi eram partea mai petrecăreaţă. Ei ne învăţau economia, noi îi învăţam să se distreze.

Cum ai venit în Bucureşti?
Eu lucram la Radio Contact, în Braşov. Făceam 10.00-13.00. Marius Dobre de la Pro FM m-a auzit şi m-a chemat, îi plăcea vocea mea, îi plăcea, probabil, că aveam o oarecare curăţenie a limbajului şi m-a chemat. Mi-au dat o emisiune, apoi alta, iar alta, apoi televizorul... Am găsit Bucureştiul îngrozitor. Cumulat, poate, şi cu o frică inconştientă că plec de-acasă şi că o să fiu pe picioarele mele complet. Larvele acelea care stau la uşa de la troleibuz să urce peste tine, oameni mizerabili, câini pe stradă, junglă. Se întâmpla în ’97. Nu ştiam ce să fac.

dobro
dobro
dobro

„Stăteam cu berile în faţa poliţiştilor: «Acum e libertate!»“  

Ştiai de manifestaţia muncitorească din 15 noiembrie 1987 de la Braşov?
De 15 noiembrie eram la un prieten, la video – foarte puţini aveau video. Mi-aduc aminte că a fost una dintre zilele fantastice pentru mine pentru că avea cabanoşi, ceea ce eu nu văzusem de luni întregi. Ne uitam la nu-ştiu-ce film cu ninja, iar maică-sa ne făcea cabanoşi. Când am plecat de la el am auzit urletele. A fost foarte ciudat pentru mine, pentru că era o senzaţie pe care n-o mai trăisem. S-aud urlete cu atâta pasiune – nici pe stadion nu fusesem –, cu atâta năduf, la unison, m-a speriat. Eram şi singur, eram mic – aveam 13 ani. M-am dus acasă – locuiam pe lângă podul peste care au venit ei de la uzină. Pe jos erau manifeste. Am luat unul, am citit şi l-am dus acasă. Toţi aveau o senzaţie de frică.

Frică? Nu empatie?
Frica era mult prea mare. Şi s-a dovedit a fi şi justificată. Probabil, încă nu se accepta în lume şi-n Vest ca România să se schimbe. Or, degeaba ar fi ieşit atunci oricine. A fost orgoliul lor că au încercat să schimbe ceva, dar, pur raţional, nu puteai face nimic.

Pilda lamelor de ras
Ce ţi-au spus părinţii?
Ce zicea orice părinte responsabil: să nu vorbesc la şcoală despre asta, să nu le propag ca să fiu considerat multiplicator.

Dar îţi explicau ce se întâmplă?
Tata îmi explica foarte calm şi argumentat să nu vorbesc. Şi-mi dădea exemple: aveam un vecin care primea scrisori în limba chineză, pentru că fusese deportat de comunişti în Siberia şi, prin mijlocul satului în care a fost deportat, a trecut o graniţă la nu-ştiu-ce înţelegere cu chinezii. El era într-o parte, iar frate-său într-o parte. El s-a întors după vreo 20 de ani în România, iar frate-său îi trimitea scrisori în chineză. Iar tata îmi povestea: „Aşa-i regimul acum, trebuie să fii deştept, nu trebuie să faci pe deşteptul“. Bunicu-meu, căruia nu-i mai era frică, el făcând închisoare, îmi povestea despre lucruri foarte practice. Îmi arăta o lamă de ras şi-mi spunea: „Vezi lama asta? Am avut o lamă românească şi m-a ţinut trei zile. Asta e americană – mă ţine deja de-o săptămână. Ăsta e comunismul“. El era preot, făcuse războiul, dar a fost închis de comunişti. Bunica mea rămăsese acasă cu cinci copii.

De veghe în faţa blocului: „Dacă intră, îi dau foc!“
Cum a fost la Revoluţie în Braşov?
Am văzut discursul la televizor, a venit un revoluţionar şi a tras clopotele la biserică – ţin minte că bunicul era supărat, se întreba ce legătură are revoluţia cu biserica. Veselia momentului era fantastică, era o efervescenţă. Ţin minte că un vecin a venit şi a început să stea în cap prin casă. A fost o demenţă! Am mers în centru, la manifestaţie. Am urlat acolo, iar seara m-am dus acasă. A început să se tragă. Se trăgea în blocul nostru, iar noi dormeam în locuri în care, în principiu, n-ar fi putut să vină un glonţ. Atunci mi s-a întâmplat însă un lucru foarte important, un fel de ritual de trecere. Se vorbise în bloc, între bărbaţi, să se facă pază jos, la scară. Două persoane, câte două ore. Era o comunitate mică – se întâlneau prin beci de obicei când se trăgea varza, ori când se trăgea vinul.

Să păzească blocul de terorişti?
Situaţia era puţin stupidă, pentru că, dacă venea un „terorist“ cu un cuţit sau cu un pistol, n-avea nicio problemă să intre. E, tata a ţinut ca eu să merg cu el. Eu bineînţeles că voiam, pentru că mi se părea interesant. Peste câţiva ani mi-a povestit că a făcut asta nu conştient ca ritual de trecere, dar a crezut că e un moment foarte important să învăţ ce înseamnă responsabilitatea reală, riscul real. M-a luat jos, am stat cu ei o jumătate de oră să înţeleg ce înseamnă a păzi o familie, un bloc, o comunitate.

Ce-ai făcut acolo?
Mi-am luat un spray şi o brichetă şi mă gândeam: „Dacă intră, îi dau foc!“. Naiv, probabil, dar senzaţia asta n-am s-o uit niciodată. Apoi a început iar să se tragă. S-a tras mult, câteva zile. S-au făcut tot felul de comitete, de echipe de control pe stradă. Pentru mine a fost extrem de interesant să prind trecerea dintre două regimuri total diferite, de la comunismul totalitar la capitalismul bezmetic. Să le păţesc la o vârstă când mi se formează personalitatea, pentru că îţi încastrează aşa un puternic simţ că foarte puţine sunt lucrurile naturale şi neschimbabile între oameni. Şi că trebuie să vezi foarte clar că nimic nu trebuie luat de bun în ceea ce priveşte politica, spre exemplu. Şi am putut observa şi ce înseamnă libertatea maximă pe care noi o abuzam la vârsta aia înfiorător. La 15-16 ani stăteam cu berile ostentativ pe stradă în faţa poliţiştilor: „Acum e libertate! Fuck you, cops!“. (n.r. – ... poliţiştilor!)

Nu mai spune!
Da! Era un fel de bordură în faţa magazinului universal din Braşov, iar noi stăteam acolo şi fumam. 15-16 ani – era, pentru noi, ceva fantastic. Un poliţist a venit şi ne-a apostrofat: „Ce faceţi? Plecaţi de-aici!“. Şi noi, puşti de 15 ani, am început să urlăm la el: „E libertate, cu ce drept mă întrebaţi dumneavoastră ce fac? Dacă vreţi, mă legitimez, dar nu-mi spuneţi să plec! Este ţara mea, pot să stau oriunde!“. Poate, faţă de alte generaţii, pentru cei din generaţia mea care au înţeles atunci ce înseamnă trecerea asta fantastică de la un sistem la altul, e mult mai greu de înţeles de ce lumea se culcă pe-o ureche cu privire la drepturile civile.

Erai rocker?
Eu eram antiautoritar. Mi-a plăcut întotdeauna să provoc, să scutur un pic caleidoscopul, să vezi alt model, poate e mai bun. Dar purtam plete, geacă de blugi, fumam ostentativ în faţa profesorilor. „You’ve got nothing on me, you don’t tell me what to do!“ (n.r. – N-aveţi ce să-mi faceţi, nu-mi spuneţi voi mie ce să fac!) Eram o generaţie destul de furioasă, dar, în ceea ce priveşte muzica, îmi plăcea mai mult psihedelic şi melodios, decât furie scoasă la maximum. Mai degrabă ascultam Pink Floyd decât Sepultura.

dobro
dobro

„Din toamnă, voi fi psiholog. Se pare că voi fi foarte bun“  

Anul ăsta ai absolvit Facultatea de Psihologie. Ce te-a determinat, de fapt, să te înscrii?
Eu sunt fascinat de psihologie încă din liceu. După Revoluţie, când au apărut seriile de volume cu Sigmund Freud, cu Carl Jung, am citit tot. Mi se părea fascinant. Explicaţiile pe care le dădea Freud unor senzaţii pe care eu le trăiam mi se păreau extraordinare. După care am citit Julius Evola, „Metafizica sexului“, şi mi-am dat seama că nici Freud n-are dreptate cu totul. Apoi am luat Jung, după care Wilhelm Stekel. Toate astea, în liceu. După care le-am uitat. Prietena mea a făcut Psihologia şi este terapeut. Şi-mi povestea foarte multe despre ce-a mai făcut la formare, despre terapii. Discutam cu ea ore întregi. La un moment dat, m-a convins să mă duc şi eu la terapie. Am început acum vreo patru ani şi am văzut avantaje certe. De fiecare dată când mă duceam, simţeam că înţeleg anumite probleme. Mă deblocam, mă eliberam. Atunci am început să citesc despre analiza tranzacţională, cea în care făceam şi eu terapia, apoi am început să citesc foarte mult.

De ce să instituţionalizezi o plăcere de a citi psihologie?
Dacă tot citesc atât, de ce să nu fac o formare dacă am timp, de ce să nu devin psiholog, psihoterapeut, de ce să nu practic asta dacă-mi place atât de mult? M-am dus la facultate pentru că eu, fiind absolvent de ASE, n-aş fi avut voie să practic altfel. Atunci a trebuit să fac aceşti trei ani să-mi iau patalama, să fiu în regulă. Am vrut să fiu acreditat, să fie treabă serioasă. Am învăţat din facultate lucruri noi, mi-am pus nişte baze peste care trecusem cu vederea. Este greu să le explic oamenilor treaba asta pentru că, pe lângă faptul că e greu de înţeles dacă nu eşti acolo şi vezi cât de asemănători suntem toţi şi câte spaţii psihologice comune se formează, multă lume are prejudecăţi mari cu privire la psihologie. „Rezistenţe“ le spunem noi. E clar ceva ce pretinde c-o să-ţi schimbe valorile sau că o să dezvăluie alte valori din tine. Pentru fiecare om, schimbarea presupune un consum, e un stres. Vei fi surprins că, şi după ce încep să facă terapie şi-şi dau seama că nu e nicio invadare şi că nu-i învaţă nimeni nimic şi că doar le prezintă mult mai bine alternativa, soluţiile, impasurile, contradicţiile şi îi ajută să le desfacă, chiar şi după aceea există probleme în a te expune. Pentru că-ţi schimbă modul de viaţă, iar asta te poate speria.

Vrei să profesezi.
O să profesez din toamnă şi se pare că o să fiu şi foarte bun. Pe baza numărului de ore de dezvoltare personală, a numărului de ore de formare, voi putea profesa sub supervizare. Asta înseamnă că, o dată pe săptămână, în urma unui contract cu un psihoterapeut experimentat, îi voi vorbi despre cazurile mele. E un fel de şedinţă în care tu îi povesteşti despre relaţia ta cu pacientul. Nu e bine să te desprinzi niciodată de supervizor, pentru că intri în ceea ce se cheamă simbioză, jocuri, transfer cu clienţii şi nu mai eşti obiectiv.

„Bă, eşti mai nasol decât la radio!“
Dacă pacienţii vor veni la tine doar pentru imaginea pe care o ai? Că eşti vedetă, cum ar veni.
Dacă doar asta vor, sunt banii lor. Cred însă că vin pentru o problemă reală pe care o au. Îţi alegi terapeutul de care ai nevoie. Poate pentru că ei m-aud la radio, că aud cum sunt şi au o problemă, poate ceva din interiorul lor le spune că eu pot să le rezolv problema aia. De foarte multe ori observ că, după ce mă cunosc, oamenii sunt în prima fază dezamăgiţi. „Bă, da’ să ştii că nu eşti chiar atât de arogant cum pari la radio“ sau „Bă, eşti mai nasol decât la radio!“. Whatever! (n.r. – Nu contează!) Probabil că se va întâmpla acelaşi lucru şi cu pacienţii. Am, totuşi, sute de ore de formare şi dezvoltare personală. O să fiu bun în ceea ce fac şi am să mă tot perfecţionez. O să vadă că iau lucrurile în serios, nu cred că va fi o problemă.

Ai făcut emisiunea „Dobro Urban“, dar n-ai continuat proiectul...
Ce m-ar pasiona ar fi să fac nişte emisiuni de dezdemonizare a psihologiei. Majoritatea oamenilor se gândesc: „Hai, domn’e, ce-mi trebuie mie, voi vreţi să duceţi lumea de râpă cu psihocucu ale voastre, mă laşi cu copilul din tine?!“. În acelaşi timp, ei au probleme. Dar există blocajul ăsta şi e păcat că există. Pe de altă parte, există foarte mulţi psihologi care e foarte posibil să distrugă oamenii. Pe lângă cei foarte ageamii, care habar n-au ce fac şi se bazează pe intuiţii personale şi te-nvaţă tot felul de prostii, mai e o specie: cei care deschid frumos operaţia, lucrează acolo, dar te lasă deschis. Te lasă puţin anxios. Imediat vezi diferenţa dintre un terapeut care şi-a făcut munca personală trecând prin suferinţă, care a înţeles ceva din interiorul său, şi altul care doar a învăţat ce să facă şi aia face.

dobro
dobro

Dobrovolschi măsoară introecţia  

În lucrarea de licenţă, am propus o nouă metodă de măsurare psihometrică. Există un concept de la Sándor Ferenczi, care spune că omul face, de mic, ceea ce se cheamă introecţie. Adică, un copil îşi creează capacitatea ca părintele să-i fie aproape, chiar dacă nu fizic. E o reprezentare interioară prin imaginaţie şi o încorporare a personalităţii acelui copil. La început, se credea că introecţia e doar pe părţi. Dar, în anumite momente, toate valorile în care credem, vocea, gesturile, postura noastră se schimbă şi seamănă foarte tare cu personalitatea unui părinte, de obicei. Introectăm, aşadar, aceste personalităţi, pe care le expunem din când în când. Eu am venit cu o propunere de a măsura această introecţie prin anumite teste la care un subiect răspunde întâi în numele lui, apoi în numele tatălui şi în numele mamei. Din corelaţiie pe care le faci între indicatori, vezi cât de mult este apropiat de părinţi.

Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite