Florinel, „avocatul şi măscăriciul tuturor“

„Îi este foarte greu la şcoală“, spune mama (casieriţă, de 28 de ani). „Nu e atent şi se joacă tot timpul. E hiperactiv.” Tatăl (tehnician de calculatoare, de aceeaşi vârstă) adaugă: „Face pe avocatul tuturor, apărându-şi colegii mai ales când fac prostii”. Tatăl e convins că învăţătoarea nu poate să-l sufere, iar copilul nu vrea să se îndrepte.

Încercăm să arătăm că unul din obiectivele noastre este acela de a-l face pe Florinel să înţeleagă care este rolul fiecăruia acasă şi la şcoală. Am dori astfel, prin intervenţia psihopedagogică, ca subiectul care învaţă să renască „diferit”, adică să se reformuleze ca o persoană interesantă. Acest drum este posibil prin a învăţa să aleagă şi a alege învăţând.

Parcurgând istoria familială din perspectiva axului învăţărilor, observăm că Florinel a fost un copil dorit. De mic, spune mama, le-a dat mult de furcă. Avea multă putere şi o energie care nu se ştie de unde-i venea. Părea că înţelege uşor lucrurile, dar le deprindea în felul lui.

Tatăl spune că nu-şi reprezentă bine primele învăţări, pentru că ajungea seara târziu de la muncă când copilul dormea, lucru care i se întâmplă şi azi.

Joaca lui însemna să bată, să rupă, să distrugă, să dezmembreze, dar, în acelaşi timp, apăreau lucruri pline de ingeniozitate. La grădiniţă au apărut primele reclamaţii: bătea colegii, dar mai ales îi muşca, lucru care a persistat mult timp în conduită.

Părinţii mai povestesc că urmăreşte absorbit desenele animate. În rest, pare că nu se poate concentra şi nici sta locului.

La şcoală a devenit apărătorul tuturor „derbedeilor”, afirmă tatăl, şi face pe măscăriciul. Părinţii se întreabă dacă nu ar putea să-l dea la o altă şcoală unde climatul să fie mai bun, iar profesorii mai severi. Ei sunt dispuşi să încerce orice, numai să-şi vadă fiul interesat de şcoală. Tatăl îl pedepseşte tot timpul, îi face morală, dar Florinel pare „surd”. Tace o vreme, după care se comportă la fel.

Reţinem că tatăl e văzut ca un om de succes şi ca un mit familial. Dorinţa lui ar fi ca Florinel să înveţe bine, să aibă succes în viaţă şi să ajungă departe. Locul mamei în această familie e mai modest: ea are misiunea de a garanta că fiul urmează dorinţa tatălui. Într-un anume fel, mama îi ascunde tatălui multe din comportamentele fiului, înscriindu-se într-o complicitate patogenă cu Florinel. Cunoaşterea asumă, în această familie, un rol suprem, dar circulă în sens invers în raport cu ceea ce se ascunde. Dorinţa lui Florinel de a învăţă apare astfel închistată în mandatul de succes pe care i-l încredinţează tatăl. Familia a mai avut un copil, mort la câteva zile de la naştere, fapt care nu i-a fost revelat lui Florinel.

Florinel întâmpină dificultăţi la şcoală şi prezintă o anumită sărăcie cognitivă, probabil din lipsa de exercitare adecvată a cunoaşterii, avându-se în vedere modelul de raportare la realitate şi la obiectul cunoaşterii. Acest copil începe să-şi piardă din calităţi în dobândirea învăţării. Inteligenţă lui nu se mai exercită pentru că „altul” o revendică. Florinel nu mai arată iniţiativă, interes, curiozitate faţă de cunoaştere, pentru că aceasta îi revine altcuiva în familie (tatălui), şi nu se întrevede fantezia unui meserii viitoare. El nu alege, nu îi este dată această posibilitate. Or, aşa cum spuneam, un drum propriu nu este posibil decât prin a învăţa să aleagă şi a alege învăţând.

Felul în care copilul va tolera privaţiunile şi va iniţia mişcarea de căutare a cunoaşterii, al cărui element fondator e curiozitatea, va depinde de felul în care mama a tolerat angoasele proiectate de nou-născut. Or, după experienţa pierderii unui copil, e de presupus ca mama a dezvoltat, plecând de la anxietate, o tendinţă superprotectoare şi o obsesie pentru integritatea familiei.

Axul central al formării cunoaşterii ţine de mai marea sau mai mica capacitate a copilului de a tolera frustrările care decurg din privaţiuni. Astfel, copilul poate fugi de aceste frustrări, prin mecanisme care evită cunoaşterea (el evită problemă, dar nu şi anxietatea), sau poate învăţa să modifice realitatea prin activitatea gândirii şi a cunoaşterii.

În ceea ce priveşte producerea subiectivităţii, am putea spune că Florinel se află închistat într-un proces primar narcisic. Mâna îl prinde pe acest copil ca ceva al său, nu-i conferă autonomie pentru a se separa, a alege şi a face ceva pentru sine. Nu există, aşadar, un corp imaginar care să înveţe.

În ciuda acestor dificultăţi, Florinel ne-a arătat, de-a lungul şedinţelor, că poate construi nuclee de elaborare subiectivă şi obiectivă, ceea ce îl recomandă ca un subiect care poate să înveţe. Atunci când un copil descoperă că e o iluzie să atribuie privirii părinteşti puterea de a-i înţelege propriile gânduri, el face un pas la fel de important ca şi atunci când descoperă diferenţa între sexe, fapt important pentru existenţa subiectului care doreşte. De aceea, descoperirea diferenţei între a gândi şi a spune devine un lucru necesar pentru existenţa subiectului care gândeşte. Aşadar, poziţionarea în raport cu cele două descoperiri enunţate marchează existenţa subiectului care învaţă.

Ne-am propus să construim cu Florinel propria-i cerere, propriul rol, într-o direcţie în care să fie posibil crearea de spaţii subiective şi obiective care să stimuleze gândirea. Dorim ca Florinel să poată să-şi construiască propriile posibilităţi, inclusiv propriu viitor. Am ales situaţii în care e posibil un proces de elaborare şi reelaborare conceptuală, ca şi de tranziţie a gândirii concrete spre logica abstractă. Este important ca el să găsească plăcere în actul de a gândi, de a fi, de a simţi, de a cunoaşte. S-au schiţat astfel axe de posibile alegeri prin acţiuni în propriul său cotidian.

Cu părinţii ne-am întâlnit de mai multe ori, în sensul de a deconstrui imaginarul legat de mitul succesului. Am insistat asupra reconstruirii semnificaţiei lui Florinel în familie, mai ales pentru mamă, făcând posibilă ideea că băiatul este capabil şi, deci, poate alege. Mai mult, familia trebuie să-i asigure sprijinul în schimbările care se succed.

Am arătat că dificultatea cea mai mare nu e aceea că Florinel nu se interesează de şcoală, de învăţătură, de cunoaştere, ci că el nu se interesează de propria-i persoană. Florinel devine avocatul tuturor, dau nu se interesează de sine însuşi. Acest dezinteres ni se pare legat de frustrarea şi dezamăgirea pe care părinţii o simt faţă de el. Copilul nu e interesant pentru părinţi. Mult mai interesant este copilul pe care şi l-au închipuit.

Mama şi-a legat de „al doilea” fiu teama de risc (a se vedea episodul morbid cu fratele mort la câteva zile), iar tatăl riscul insuccesului în educare.

Reacţiile de „reanimare” au venit în momentul în care Florinel a ales să participe activ în organizarea şedinţelor, să înveţe să socotească şi să ocupe, în relaţie cu psihopedagogul, un loc social plecând de la noi modele intra şi interrelaţionale.

N.B. Acest Jurnal psihopedagogic reţine poveşti exemplare, adaptate, numele personajelor fiind fictive.