Logica decalajelor şi orele remediale în învăţământul obligatoriu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ministra Educaţiei a afirmat în ultimele săptămâni că una dintre problemele majore din învăţământ este reprezentată de „decalajele“ de performanţă între elevii şi elevele din aceeaşi generaţie din învăţământul obligatoriu.

(detalii aici)

Ele pot fi observate dacă analizăm rezultatele evaluării de la clasa a II-a. Are dreptate ca aceasta e una dintre problemele majore din învăţământ, mai ales că afectează foarte mult rezultatele ulterioare şi parcursul fiecărui copil. Însă soluţia pe care o propune pentru reducerea acestor „decalaje“ - organizarea de „ore remediale“ începând cu clasa a III-a pentru cei care nu reuşesc să ţină pasul cu programa -  este problematică şi controversată.

Această abordare nici nu încearcă să înţeleagă cauzele acestor diferenţe în privinţa rezultatelor, fiind cel mai probabil generate de factori socio-familiali, cu alte cuvinte termenul mai corect e cel de inegalitate educaţională şi nu de decalaj. Având în vedere situaţia socio-economică din România, e foarte probabil ca în realitate elevii din medii dezavantajate să fie cei trimişi la ore remediale. Însuşi termenul „remedial“ e problematic pentru că implică faptul că responsabilitatea pentru rezultatele slabe e pusă pe seama elevilor şi nu a şcolii, având printre altele, o conotaţie negativă. Marele dezavantaj al unui astfel de program e acela că elevii şi elevele vor tinde să fie stigmatizaţi prin simplul fapt că vor fi obligaţi să intre in grupul care necesita aceste ore. Practic o astfel de abordare va avea drept consecinţă etichetarea elevilor ca fiind „slabi“ de foarte timpuriu, etichetă care poate fi foarte uşor internalizată.

În cartea pe care am publicat-o recent, am argumentat că problema este mai complexă şi că ţine mai degrabă de modalitatea prin care curriculumul este constituit din start în defavoarea elevilor proveniţi din familii dezavantajate, iar că programele şi politicile educaţionale au fost gândite într-o logică a deficitului. Am selectat câteva idei care cred că poti fi utile pentru înţelegerea problemelor pe care o astfel de abordare le implică.

Prima se referă la utilizarea teoriilor deficitului care îşi au originea în idei care argumentează oamenii săraci sunt săraci pentru că „le lipseşte ceva lor ca indivizi“, fără să ia în considerare condiţiile structurale care generează de fapt sărăcie şi inegalitate (cel mai celebru exemplu e lucrarea lui Oscar Lewis care vorbeşte despre o cultură a sărăciei). Genul acesta de teorii nu au fost folosite numai pentru a explica sărăcia, ci şi inegalităţile educaţionale:

Teoriile deprivării culturale consideră că inegalităţile educaţionale sunt rezultatul eşecului grupurilor sociale cu un statut socioeconomic scăzut de a adera la valorile necesare unei societăţi industriale, precum individualism sau competitivitate (specifică anilor 1950-1960)  Teoria subculturală argumentează că bărbaţii din clasa muncitoare îşi doresc aceleaşi lucruri ca şi cei din clasa de mijloc, dar că există un deficit cultural care limitează şansele lor educaţionale.

Ambele sunt destul de prezente în spaţiul public românesc în diverse forme. Există pe de-o parte un discurs al elitei intelectuale referitor la „lipsa de cultură“ şi la incapacitatea acestora de a face faţă rigorilor sistemului de învăţământ, precum şi un discurs prezent la nivelul şcolilor şi părinţilor referitor la „implicarea insuficientă“ a familiei în educaţia copiilor, eşecul din învăţământ al copiilor fiind atribuit părinţilor. Ambele folosesc ideologia „deficitului“, absolvind şcoala de orice responsabilitate. (p.43)

Acest tip de teorii sunt considerate depăşite în prezent, accentul fiind pus mai degrabă pe modalitatea în care putem depăşi genul acesta de înţelegere a procesului educaţional, fiind destul de întâlnită la nivelul actorilor din educaţie (la final pot fi consultate articole care discută pe larg problema)

Un alt aspect important este legat de faptul că sistemul de învăţământ consideră că inegalităţile educaţionale nu sunt responsabilitatea şcoliilor, fiind întâlnită ideea că factorii extra-şcolari (sărăcia, ne-implicarea părinţilor etc.) „sunt vinovaţi“ pentru „eşecul“ elevilor. Orele remediale sunt gândite în logica unui eşec individual/familial care trebuie corectat de şcoală.

Chiar dacă inclusiv la simţul comun se poate aprecia că mediul social şi familial au un efect asupra rezultatelor şcolare obţinute în sistemul de învăţământ, programele educaţionale care şi-au propus să amelioreze impactul acestor factori nu au luat în considerare un aspect esenţial: faptul că sistemul de învăţământ contribuie la activarea acestor factori în procesul educaţional, prin curriculum şi forma de organizare, generând rezultate inegale între elevi proveniţi din medii sociale diferite. Rezultatele mai slabe ale elevilor proveniţi din medii sociale dezavantajate sunt văzute mai degrabă în termenii „remontării unui decalaj economic şi socio-cultural“ faţă de un univers normativ de altfel familiar pentru elevii proveniţi din medii privilegiate. Acest lucru este deosebit de important întrucât responsabilitatea şcolii pentru eşecul în sistem al unui copil este considerată mai degrabă neesenţială, chiar şi în condiţiile ideii de „învăţământ obligatoriu“, lucru care contravine accepţiunii egalităţii de oportunităţi în termeni de rezultate. (p. 138).

Fără a intra în detalii, cred că există soluţii mai bune decât clasele remediale pentru reducerea inegalităţilor educaţionale. De exemplu, o abordare mai potrivita ar fi incurajarea lucrului pe grupe in care sunt incluşi elevi cu rezultate bune la teste, alături de elevi cu rezultate slabe la teste, atât în timpul programului cât şi în programe de tip after-school. De altfel, genul acesta de abordare a fost validată şi de studiile care sugerează că segregarea etnică, rasială sau socio-economică dezavantajează pe elevii din medii defavorizate, în timp ce clasele mixte îi ajută pe cei din familii defavorizate şi nu le scade performanţele celor din familii privilegiate (fără a mai lua în calcul efectele pozitive ale interacţiunii între elevi proveniţi din medii sociale diferite din punctul de vedere al dobândirii valorilor democratice). O altă abordare ce poate produce rezultate mai bune este schimbarea curriculumului astfel încât să limitezi accentul pus pe „sancţiuni“, respectiv pe „premii“ oferite pentru cunoştinţele dobândite acasă. Îndeplinirea obiectivului cu adevărat esenţial şi de care şcolile să se facă responsabile este oferirea tuturor condiţiilor pentru atingerea unor competenţe de bază minimale de către toţi elevii, inclusiv prin alocarea mai multor resurse în şcolile cu elevi preponderent din familii defavorizate. De asemenea e necesară investiţia în pregătirea profesorilor pentru a lucra cu copii din zone dezavantajate. Formarea profesorilor ar trebui să includă module care să îi facă pe aceştia să înţeleagă procesul prin care factori precum clasă, etnia/rasă, gen, dizabilitate generează la nivel sistemic inechităţi.

Câteva materiale despre problemele teoriilor deficitului şi reformelor în educaţie bazate pe ele pot fi accesate aici:

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite