Meditaţiile, mijlocul prin care părinţii îşi apără copiii de neputinţa şcolii româneşti

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Discuţii ample în spaţiul public asupra meditaţiilor la care recurg părinţii pentru a-şi ajuta copii. O primă remarcă de bun simţ: nimeni nu poate interzice părinţilor să investească în educaţia copiilor lor, mai ales când şcoala este departe de ce au nevoie copii într-o lume în continuă schimbare. Şcoala românească a rămas încremenită în tiparele anterioare anului 90. Şi atunci, ce să facă părinţii?

Meditaţiile în perioada pandemiei

Evident că s-au amplificat. Ce să facă părinţii, să se uite neputincioşi la şcolile închise şi la învăţământul online făcut fără pregătirea cadrelor didactice şi cu randament mult diminuat comparativ cu orele la şcoală? Apelează la meditaţii.

Este vorba, în primul rând, de învăţarea unor limbi străine, în special engleza, fără de care cu greu te mai poţi descurca într-o lume globalizată. Apoi, nu toţi copiii au talente şi înclinaţii la toate materiile. Şcoala nu se pliază pe talentele şi înclinaţiile elevilor. Funcţionează ca un malaxor, în care intră cine vrea şi iese cine poate. Inclusiv cu meditaţii. Dacă un elev nu are un talent deosebit la matematică, doar din ce învaţă la şcoală după programe sofisticate şi greoaie, vechi de 50 de ani,  nu poate lua notă bună la Evaluarea Naţională. Şi nu poate ajunge la un liceu bun. Atunci, ce să facă părinţii, îi iau meditaţii la matematică.

Este vorba apoi de părinţii elevilor care aplică la învăţământul mediu sau superior din ţări vestice, cu un nivel mult mai evoluat. Pentru accesul la acele şcoli este nevoie de pregătire specială, adaptată specificului acelor şcoli.

Spre deosebire de şcoala obişnuită, meditaţiile funcţionează pe baza competiţiei dintre profesori, a performanţei şi rezultatelor muncii. Părinţii apelează la acei meditatori pe care îi recomandă alţi părinţi, cunoscuţi pentru rezultatele bune şi foarte bune obţinute în trecut cu alţi elevi. Profesorii meditatori fac cu un singur (sau câţiva) elevi,  ce n-ar putea face la şcoală cu 25-30 de elevi. Şi cu programe şcolare vechi de 50 de ani, şi care nu mai sunt adaptate epocii în care trăim. Se pliază pe capacitatea lor de gândire, pe nivelul de cunoştinţe asimilat până la un moment dat. Şi încearcă să repare ce este de reparat, să compenseze ce nu a făcut şcoala pentru ei. Altfel, copiii lor rămân cu goluri imense în cunoştinţe, goluri ce cu greu ar putea fi recuperate vreodată. Şi înainte de pandemie existau meditaţii. Justificate tot de dorinţa părinţilor de a-şi echipa copiii cu competenţele cerute acum de piaţă muncii, de globalizare, de mobilitatea forţei de muncă în spaţiul UE.

Mai ales în perioada de pandemie, meditaţiile au rolul de a mai salva ce se poate salva în educaţia copiilor.

Sigur, greşesc  acei profesori care fac meditaţii cu proprii elevi de la clasă. Eventual, nu-şi fac datoria la clasă ca să oblige proprii elevi să vină la meditaţii. Există şi astfel de cazuri, care ar trebui stăpânite de către directori, Consilii de Administraţie, Comitetele de Părinţi pe clase şi pe şcoală. Dacă aceste organisme cu putere de decizie nu intervin şi nu sancţionează astfel de abateri şi comportamente, cine este de vină?

Se mai pune problema egalităţii de şanse. Si ce să facem? Dacă nu putem să facem din toţi copiii oameni culţi, îi facem pe toţi inculţi? Statul sa faca bine să genereze o şcoală foarte bună, eficientă, adaptată lumii in care trăim. Şi abia dupa aceea să aibă pretenţia să vorbească despre  egalitatea de şanse.

Ce spune Consiliul Naţional al Elevilor

Cere statului să fiscalizeze meditaţiile, şi să urmărească profesorii care dau meditaţii nefiscalizate. Să pună potera pe ei! Sigur că moral şi legal ar fi ca profesorii să-şi declare la fisc meditaţiile şi sumele încasate. Câteva observaţii şi aici.

Meditaţiile nu reprezintă o activitate constantă, cu venituri constante. Profesorii nu ştiu la început de an fiscal ce sume ar putea câştiga din meditaţii. Doar la sfârşit de an ar putea să facă declaraţii de impunere. Dar birocraţia greoaie, tot felul de documente justificative pe care le cere fiscul, facturile eliberate părinţilor, bilanţurile contabile făcute de o firmă de specialitate plătită, îi descurajează pe mulţi profesori să intre în legalitate. Meditatorii au şi cheltuieli, nu doar venituri. Şi toate trebuie documentate. Şi asta pentru câteva mii sau zeci de mii de lei, în majoritatea cazurilor. Din care statul ar opri impozit de câteva mii de lei. Merită efortul?

Ce să facă statul?

Nivelul meditaţiilor a ajuns în România, după unele evaluări independente, la circa 300 milioane de euro. Cum impozitul pe venit este de 10%, înseamnă că statul pierde prin nefiscalizarea lor circa 30 milioane de euro. Aici este evaziunea fiscală cea  mare? A rezolvat statul problema sutelor de mii de salariaţi care muncesc la negru? A TVA-ului neplătit, a companiilor de stat aflate în insolvenţă, care trăiesc din veniturile luate din „mila”  bugetului de stat? Dar contractele păguboase, din care s-au îmbogăţit „regii” asfaltului, ai drumurilor, ai pădurilor şi tot felul de afacerişti mufaţi la banul public, pe care nici actuala conducere a statului nu poate sau nu vrea să-i oprească? Este vorba de zeci de miliarde de euro, pe care îi pierde statul român, cu un nivel de colectare la buget de 30-31%, comparativ cu 45% în ţări vestice.

Ce să facă statul, să înceapă recuperarea a 30 de milioane de euro, cine ştie cu ce costuri, şi să ignore zecile de miliarde de euro pe care îi pierde în alte zone ale activităţii bugetare?

Este vorba apoi de conformarea voluntară la plata taxelor şi impozitelor. Dacă contribuabilii ar avea certitudinea că statul face ce trebuie cu banii lor, ar plăti voluntar taxe şi impozite. În particular profesorii. Dar când văd cum statul îşi bate joc de banii colectaţi de la populaţie, ce să facă? Nu-şi mai plătesc taxe şi impozite!

Ce este mai util?

Să pui potera pe urma profesorilor meditatori, sau să îi laşi să facă ce şcoala nu este în stare să facă? Să-i obligi să plătească impozitul pe veniturile din meditaţii, în timp ce are evaziune fiscală de zeci de miliarde de euro în alte zone de activitate? Cu cine trebuie statul  să înceapă? Cu cei mici şi utili sau cu hoţii ce mari, cu pensiile speciale, cu salariile şi sporurile nesimţite care produc găuri la bugetul de stat de miliarde de euro?

Iată ce crede fostul ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu:

Consiliul Naţional al Elevilor cere control la meditaţii, impozitare şi sancţiuni. Eu cred invers: cred că guvernul trebuie să dea vouchere pentru meditaţii, să defiscalizeze şi să încurajeze meditaţiile!

Copiii au pierdut enorm şi trebuie să-i ajutăm să recupereze prin orice mijloace, iar meditaţiile sunt unul din aceste mijloace.  ….  Esenţa, însă, rămâne: ajutaţi elevii să ia meditaţii, ajutaţi profesorii oneşti să dea meditaţii!

Statul  înţelege că aşa zisa „industrie”  a meditaţiilor nu este păguboasă pentru bugetul de stat, în comparaţie cu alte zone în care se pierd  zeci de miliarde de euro, prin evaziunea fiscală şi furturi din banul public, pe care nimeni nu vrea, nu poate, nu ştie cum să le oprească.

Meditaţiile fac acum ce şcoala românească nu este în stare să facă. Se pliază pe cerinţele, nevoile şi talentele elevilor, în timp ce şcoala îi priveşte pe toţi în mod egal, şi îi obligă să înveţe şi lucruri de care nu mai este nevoie în etapa actuală de evoluţie a societăţii.

 Statul să ofere o şcoală performantă, în stare să răspundă cerinţelor şi aşteptărilor societăţii, şi apoi să se ocupe de meditaţiie pe care le dau profesorii. De care nici nu ar mai fi nevoie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite