Mihai, copilul care trebuie „supravegheat permanent“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mihai are 7 ani şi 11 luni. La şcoală, este o fire impulsivă, extravertit şi are mimica feţei jucăuşă. Recomandarea şcolii s-a cumulat cu cererea din partea bunicii materne de a sta de vorbă cu psihopedagogul, deoarece rezultatele lui şcolare erau foarte slabe.

Copilul este pentru a doua oară înscris în clasa întâi. Anul trecut, a parcurs jumătate din perioada şcolară, fiind retras ulterior de către părinţi. Istoria familială ne-a fost relatată de bunică, persoana care se ocupă direct de îngrijirea şi educaţia lui Mihai.

Copilul a prezentat pe parcursul anului anterior un comportament impulsiv, fiind mai tot timpul neatent la ore, temele de acasă reprezentând adevărate „dureri de cap”, după cum relatează bunica. Părinţii lui Mihai au slujbe extrem de solicitante, timpul pe care îl petrec în familie fiind foarte redus. Mihai are un frate mai mic, în vârsta de 5 ani, care este îngrijit de o bonă. Bunica spune despre Mihai că este „ca toţi copiii, uneori mai încăpăţânat, alteori mai violent cu fratele său, mai ales dacă acesta îi ia jucăriile”. Părinţii lui sunt exasperaţi de acest comportament şi apelează la o serie de pedepse pentru că „îi enervează, nu este atent la nimic”, dar ei „nu fac asta cu răutate”, comentează bunica, „doar îl iubesc”.

Deşi este sociabil şi are o dorinţă clară de a participa şi de a comunica cu cei din jur, Mihai nu îşi găseşte un centru de echilibru, în special la şcoală. El pare să fi pierdut o parte din spontaneitatea copilăriei în încercarea de a se supune regulilor şcolare, iar repetarea primului an îl face (susţine bunica) să adopte un anumit stil de agresivitate faţă de colegi şi de învăţătoarea sa.

Am cerut o nouă abordare de grup cu întreaga familie.

Tatăl nu a apărut, sub motivul că nu poate lipsi de la serviciu, dar a promis că mă va contacta „săptămâna viitoare”. Mama, de 27 de ani, ne-a spus că Mihai nu a fost aşa, că s-a schimbat în ultimii ani şi că ei au decis să-l mute la bunica pentru că acum, când merge la şcoală, trebuie „supravegheat permanent”. La nouăsprezece ani, mama a avut o aventură la mare şi a rămas însărcinată. S-a căsătorit imediat cu prietenul ei care i-a cerut să nu renunţe la copil şi care s-a arătat dispus să asume paternitatea. Mihai nu-l cunoaşte pe tatăl său biologic şi, până la cinci ani şi jumătate, a crezut că soţul mamei este tatăl lui adevărat. Acum doi ani, mama a primit o scrisoare de la tatăl copilului pe care nu-l mai văzuse „de foarte mult”. Scrisoarea avea înăuntru o altă scrisoare, mai mică, adresată „fiului meu”. Mihai a surprins-o pe mamă citind scrisoarea şi plângând. A întrebat-o de ce plânge, iar ea i-a spus că citeşte ceva foarte trist. Apoi i-a citit scrisoarea care îi era adresată: „Dragul meu copil, Eu sunt tatăl tău, deşi tu nu ştii asta. Eram student când ai apărut pe lume şi nu am putut asuma responsabilitatea unei familii. Te rog să mă ierţi”. Mihai a întrebat-o: „Tata ştie?”, iar mama i-a răspuns că da. „Şi Andrei?”, a întrebat-o copilul, referindu-se la fratele său. I s-a răspuns că nu. „Atunci, a zis Mihai, mai bine o ardem”. Mama şi copilul au ars scrisoarea. În felul acesta, pentru Mihai lectura a devenit ceva de negândit. Spaţiul de învăţare a scris-cititului a fost ocupat de anxietate.

Pentru a putea scrie şi citi, Mihai trebuie să cunoască ceea ce ştie deja, adică să-şi permită să cunoască ceea ce ştie înainte de a cunoaşte. Când spunem să cunoască ceea ce ştie nu ne referim la vreun act magic, nici la ceva care se prinde din zbor. Ne referim la o muncă psihică complexă de construcţie, la munca de a face gândibil ceea ce e ştiut în ceea ce este gândit. Putem spune că Mihai ştia, chiar înainte de a i se citi scrisoarea. Dar ce putea şti? Nu avea informaţia care i-a permis să cunoască, adică să gândească ceea ce ştia, pentru că i s-a ascuns o parte din poveste.

Munca de reîntâlnire cu funcţia sa de autor mutilat a propriei sale cunoaşterii implică traversarea „capsulei” dure a simptomului, care se manifestă în el prin a nu putea să-şi aproprie scris-cititul. Va avea nevoie de un tratament psihopedagogic care să-l facă apt pentru scris şi citit. Dar ce să citească? Lectura alfabetică îi e interzisă prin blocajul de care vorbeam. Mihai va trebui să poată să-şi citească propriul cuvânt, adică să se recunoască ca autor a ceea ce spune.

Am început mai întâi să-i înregistrăm poveştile. În şedinţa următoare le ascultam, punând diverse întrebări şi făcând desene. Ştim că pentru ca cineva să se recunoască ca autor, este nevoie de altcineva care să ne recunoască ca autor al discursului nostru. Încet, încet, Mihai şi-a schimbat mai întâi forma de învăţare, lucrând cu conţinuturile poveştilor relatate de el, apoi atitudinea, reuşind să iasă din hiperacomodarea hipoasimilatoare care îl domina.

Să ne reamintim că atunci când îşi vede mama citind scrisoarea, aude o informaţie pe care nu poate să o semnifice pentru că el nu îl cunoaşte pe bărbatul care îi scrie, neputând astfel să construiască cunoaşterea. Rezultă că Mihai, ca orice subiect, dispune de o „ştiinţă” despre ceva, dar această „ştiinţă” nu-i serveşte la cunoaştere. „Ştiinţa” operează ca o umbră sau ca o urmă care indică că cineva a trecut pe aici, dar nu ştim cine. Vorbim astfel despre o permanenţă a urmei care îl însoţeşte.

Când părinţii, ca entităţi care ne învaţă, ascund sau se ascund şi când, în consecinţă, subiectul se supune şi participă la construcţia minciunii-închistare, puterea convocatoare a lui a şti se exclude, iar funcţia de autor al gândirii (reprezentată prin a cunoaşte) se atrofiază.

Negânditul se încarcă de mituri în orice persoană. Când aceste „negândituri” se extind şi se închistează în subiect, se poate produce, ceea ce numim, simptomul sau inhibiţia cognitivă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite