Monica, eleva din ultima bancă, faţă în faţă cu autoritatea şcolară

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
jurnal psihopedagogic

Acest caz se bazează pe manifestările negative ale stărilor depresive pe care le-am întâlnit la o elevă de 7 ani şi 8 luni şi ale căror efecte sunt vizibile în viaţa de zi cu zi a fetiţei. Prima interacţiune cu fetiţa ne relevă un „omega depresiv”, conturat evident, o postură a corpului de a sta gârbovit, pe scurt, un copil aflat într-o vădită stare depresogenă.

Monica provine dintr-o familie monoparentală în care există o serie de probleme legate de dificultăţile psihomotorii ale fratelui său în vârstă de 5 ani. Copila dispune de o cameră, în care îşi poate face temele, şi de un anumit nivel de susţinere din partea mamei în activitatea şcolară, mai ales din punct de vedere emoţional. Dificultăţile sale de învăţare sunt însă dublate de un nivel intelectual scăzut (în aprecierile şcolii), la care se adaugă stresul şcolar, toate manifestându-se printr-o accentuată oboseală psihică.

Situaţia problematică din familie a început în urmă cu cinci ani când s-a născut fratele Monicăi şi când tatăl i-a părăsit. Din lipsa banilor ‑ sume mari care au fost cheltuite cu copilul prin spitale ‑ mama a fost nevoită, acum un an, să se mute din mediul urban în mediul rural.

Eleva face zilnic naveta din comuna în care locuieşte ‑ o distanţă de aproape 20 km până la şcoala din oraş ‑, deoarece mama şi-a dorit ca fata să beneficieze de un mediu şcolar mai bun. Principalele ei preocupări, după cum relatează mama (de 34 de ani), sunt „să înveţe” şi „să stea cu fratele ei”. Cu toate acestea, eleva are dificultăţi, nereţinând informaţiile primite, fiind mai tot timpul obosită şi neputând să se concentreze în timpul orelor. Ea nu se relaţionează cu colegii din clasă: aceştia râd de ea, o jignesc şi fac glume nesărate pe seama fratelui.

Consideraţiile învăţătoarei despre comportamentul de respingere în relaţionarea cu ceilalţi copii se bazează pe ideea că Monica ascunde, sau încearcă să ascundă, problemele pe care le are în familie şi pe care cei care le cunosc le folosesc cu cruzime împotriva ei. „Sarcinile şcolare depăşesc posibilităţile ei mentale”, conchide învăţătoarea, „şi aproape şi pe cele fizice, starea depresivă necesitând o abordare imediată terapeutică”.

Şcoala o priveşte, aşadar, pe Monica ca pe un caz psihiatric: o depresie declanşată de situaţia fratelui, de abandonul tatălui şi de indigenţa familiei. Ceea ce se petrece cu colegii „răutăcioşi” poate fi un context agravant (necombătut însă!) şi, în nici un caz, o cauză. În umbra sugestiei de a fi dusă la terapeut pândeşte spectrul medicamentos. Părerea şcolii e autoritară şi convingătoare.

Mama lamentează necazul pe care îl are cu copiii, dar arată că acasă Monica nu i s-a părut niciodată prea abătută. Mai mult, spune mama la un moment dat: „Monica e inteligentă şi înţelege multe, deşi nu arată”. Când se joacă, de multe ori râde în hohote. Adaugă: „Mă ajută la bucătărie, îi dă de mâncare fratelui şi spală întotdeauna vasele”.

Într-una din şedinţele terapeutice, Monica, răspunzând cererii de a desena pe cineva care învaţă, a conturat o fetiţă luată de poliţie şi ne-a spus că fetiţă nu învaţă pentru că o „înhaţă”. În română, a înhăţa se foloseşte atunci când cineva este prins, arestat, luat de poliţie. Deşi învaţă şi înhaţă sunt paronime, deci sună asemănător, Monica cunoaşte diferenţa, pentru că ne explică corect sensul atunci când îşi prezintă desenul.

A nu învăţa în şcoală se poate traduce printr-un un act de violenţă al şcolii dirijat împotriva copilului.

Monica aparţine, după cum am văzut, unei familii umile care nu-şi poate satisface uşor necesităţile de bază. La rândul său, şcoala o marginalizează. Colegii râd de ea pentru că „uneori vine murdară la şcoală”, spune învăţătoarea.

Dacă într-un alt context şcolar, un copil ar spune aceeaşi frază şi ar face un desen similar, am putea interpreta echivalarea simbolică între a învăţa şi a înhăţa ca substitut pentru a învăţa şi a întemniţa (încarcerarea inteligenţei), produse de propria-i dramă inconştientă şi, prin urmare, am lucra pentru a-l ajuta pe copil să-şi resemnifice sensul lui a învăţa, căci o astfel de alunecare de sens ar putea perturba serios învăţarea.

Dimpotrivă, atunci când suntem alături de Monica simţim nevoia să(-i) recunoaştem că fraza şi desenul ei arată un adevăr ţinut sub tăcere:

„Ai desenat şi ai gândit ceva pe care puţini îl observă. Aşa eşti tu, Monica: când unii ne persecută şi nu ne lasă în pace, nu putem învăţa. Cred că ar trebui să-i spui asta doamnei învăţătoare. Ce zici?”.

O asemenea intervenţie, pe care o urmăm, îi va diminua starea depresivă în clasă. Monica va reuşi să-şi schimbe postura (gârbovire = neputinţă, umilire) şi se va recunoaşte ca o fiinţă care gândeşte.

Propunerea de muncă psihopedagogică cu şcoala consistă în a reuşi ca eşecul şcolar să nu fie şi renunţarea la a-l denunţa. Trebuie construite spaţii pentru ca învăţătorii şi învăţătoarele să se întâlnească cu propriile lor creaţii şi să simtă, astfel, pasiunea pentru a produce acelaşi lucru cu toţi elevii şi elevele lor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite