Şcoală

articolul anterior

Nebunul Curţii Şcolii

1
9 Oct 2019 19:19:10
Marian Staş
Nebunul Curţii Şcolii: protest civic pentru curriculum
Nebunul Curţii Şcolii: protest civic pentru curriculum

Pariu: planurile-cadru pentru liceu vor intra în criză de timp. ”Sistemul” se va da cu capul de toţi pereţii să scoată “ceva”, la fentă, cu sufletul în gât, fix în anul în care copiii care au început clasa a V-a în 2017-2018 vor absolvi gimnaziul. Iar rezultatul va fi la fel de frustrant-comunist-sindicalist cum e cel de acum, dacă rămânem în negarea “fie planul-cadru cât de prost, dacă profesorii sunt minunaţi suntem salvaţi”. Ţineţi pariul meu?

Am scris cu majusculă toate substantivele titlului. Are rost cu carul. Curtea Şcolii nu e deloc "curtea şcolii", unde batem mingea (sau fumăm la greu, palmând pe blat chiştoace, unde legea interzice, pur şi simplu, fumatul – sau nu-i aşa?!...) în recreaţii. Curtea Şcolii e cea care există şi freamătă în jurul tuturor regilor şi împăraţilor care au ţinut în batjocură în mâinile lor sceptrul Educaţiei, de treizeci de ani încoace – altfel, de ce am fi ultimii în Europa, ca neoamenii? Curtea Şcolii este aşa cum am croit-o şi o tolerăm noi, cu suişurile şi coborâşurile, îndrăznelile şi laşităţile noastre mai mici sau mai mari. Uimitor, în context, este că orice Curte are Nebunul său – cel căruia „nu i se” ia gâtul atunci când spune cu toate vorbele că împăratul e gol. E, cumva, o nevoie tulburătoare în natura noastră umană, de compensare a vinovăţiilor existenţei cotidiene prevalent laşe si duplicitare prin tolerarea prin preajmă a Nebunului Curţii.

Aici, acum, Nebunul sunt eu, de bună seamă. Iar broscuţa pe care Sistemul o tot plimbă pe gâtlej sus-jos, sus-jos, şi are a o înghiţi până la urmă cu noduri e una buclucaşă foarte. Iat-o: dacă arhitecturi curriculare pe bune nu sunt, NIMIC nu e – şi Şcoala eşuează în picaj, în vrie, formă fără fond.

Pe cuvânt de cinste, mi-aş dori cu cerul şi cu pămîntul ca toate proiectele respectabile active acum în sistem să-şi probeze adevărata forţă şi valoare transformaţională. Cum aş putea să-mi doresc altfel, când ştiu, cu nume şi prenume, oamenii (mulţi dintre ei minunaţi) care le-au dat viaţă? ROSE... CRED... MERITO... ZBURD... EDU NETWORKS. / AVE.. ASPIRE... SUPERTEACH... TEACH FOR ROMANIA... COALIŢIA PENTRU EDUCAŢIE... COALIŢIA PENTRU EDUCAŢIE DIGITATLĂ... POSDRU-urile anilor trecuşi şi POCU-urile anilor prezenţi, care au tocat şi toacă zeci-sute de milioane de euro. Randament?!... ROI?!... Ziceţi voi, pe cuvânt de onoare.

Aşa încât eu, Nebunul Curţii Şcolii, numesc gaura neagră a Educaţiei preuniversitare acum, la noi: România secolului XXI patinează în gol sabotată de o realitate curriculară din alt veac, gândită perfid-sindicalist (ore şi materii ca să aibă profesorii norme şi salarii), nicidecum spre binele, nevoile şi aspirraţile reale ale copiior. Başca obligativitatea orei de Religie în trunchiul comun, pe întreaga verticală curriculară - joc de putere pe faţă, ce pune capac întregii poveşti (alternativa europeană, aici).

Iată de ce spun ceea ce spun.

Şcoala necomunistă-nesindicalistă e din cu totul alt film decât şcoala comunist-sindicalistă. Valorile cultivate de fiecare în parte sunt din lumi paralele, reciproc incompatibile. Libertatea de gândire şi acţiune, deschiderea, încrederea, integritatea, curajul de a opta şi a învăţa, asumarea conştientă a opţiunilor n-au cum rezona cu frica, delaţiunea, obedienţa, meschinăria şi centralizarea dictatorială dementă. Competenţa şi caracterul n-au cum face casă bună cu incompetenţa şi impostura. Toate frunţile libere / iar ca sentiment / un cristal (O. Elytis) nu au cum consona cu ferma animalelor (G. Orwell) şi cu somnul raţiunii ce naşte monştri (F. de Goya). Meritocraţia iese la lumină din zborul nostru în cerul cel mai înalt cu putinţă, pe când ineptocraţia explodează fetid din hăul cel mai hâd, pe numele său noaptea minţii.

Incompatibilităţile sunt insurmontabile şi strigătoare la cer.

În spaţiul şi timpul şcolii, testul acid al paradigmei sale este, fără putinţă de tăgadă, testul arhitecturii curriculare al Şcolii ca sistem, iar logica aserţiunii vine dintr-o lecţie fundamentală pentru noi, oamenii: comportamente de un fel sau altul – comuniste sau necomuniste –, repetate suficient de mult, devin deprinderi de un fel sau altul – comuniste sau necomuniste; acestea, la rându-le, consolidează atitudini de un fel sau altul – comuniste sau necomuniste. În orice sistem educaţional, modelul curricular determină, prin definiţie, comportamentele de fond ale elevilor şi profesorilor în raport cu ariile învăţării. Una e să studiezi 17, 18, 19 discipline obligatorii în fiecare semestru, cu câte 1, 2, 3, 4, 5, 6 ore pe săptămână, şi cu totul altceva să studiezi 8 discipline pe semestru, cu câte 3-4 ore pe săptămână, din care în fiecare semestru tu, elev, să poţi alege 3, 4, 5 discipline, în funcţie de preferinţe şi aspiraţii. Una e ca mii de şcoli şi sute de mii de elevi şi profesori să execute ca nebunii un tabel unic-cămaşă de forţă-pat al lui Procust, şi cu totul altceva ca şcolile să înveţe curajul de a-şi deschide în mod real oferta curriculară în funcţie de nevoile specifice ale comunităţilor cărora aparţin.

Cu tabelul denumit în limbă de lemn plan-cadru pentru gimnaziu, establishment-ul educaţional românesc a recidivat trist şi laş, în 2016, pe întreaga sa verticală instituţională şi umană, reproducând la micron structura organic comunistoidă a procesului care, în 2013, a adus pe lume livrabilul denumit plan-cadru pentru învăţământul primar. De ce spun că numitele livrabile sunt visceral de sorginte comunistoidă? Uitaţi-vă mai întâi la tabelele dâmboviţene, şi, apoi, la arhitecturile curriculare din Finlanda, Noua Zeelandă şi la modelele curriculare IBO şi veţi afla singuri răspunsul. Iar a mistifica realitatea minţind ministerial că programele şcolare şi manualele proiectate super-tare în baza tabelelor-cămăşi de forţă-paturi ale lui Procust le vor spori acestora din urmă valoarea pozitivă este neruşinare ineptocrată pe faţă. Mai rău, este formă fără fond grosieră şi timp preţios pierdut în defavoarea scoaterii şcolii româneşti din comunism-sindicalism, la peste un sfert de veac de la căderea formală a comunismului. iată aici cum Sistemul a dat feroce cu copita,  strivind fără remuşcări ameninţarea de moarte pe numele său introducerea programelor IB în şcolile publice din România. Tare, nu?!...

Somnul raţiunii naşte monştri, iar starea curentă a sistemului public al Educaţiei în România continuă să ameninţe, perfid şi endemic, securitatea naţională a României, cu arhitecturile curriculare depăşite de timp pe post de letal vârf de lance în acest joc smintit cu fibra profundă a naţiei. Acum, starea curriculară a învăţământului preuniversitar este subminare pe faţă a interesului naţional al României, drept pentru care am decis să numesc cu toate vorbele acest cancer lent, punându-l sub semnul patologiei imposturii curriculare. Elefantul curricular continuă să rânjească în încăpere, iar împăratul / împărăteasa ministerial/ă, oricare a fost el / ea, continuă să gireze grozăvia, gol-puşcă. Tot establishment-ul tace, laş, vinovat, complice. E linişte… E bine… Viaţa merge mai departe…

Ba nu! Nu e bine deloc, şi cine spune altfel – că şcoala, aşa cum arată acum curricular, e bună – este deopotrivă incompetent şi impostor, dat în fapt. Drept pentru care nu va fi bine şi nu va fi “pace sub măslini” până când şcoala nu va ieşi, deplin şi ireversibil, din paradigma sa curriculară anacronică. 

În încheiere, din ciclul ironia sorţii, o pildă, ce nu-mi aparţie. Chiar azi dimineaţă, netam-nesam (serendipity!...) am avut o discuţie pe subiect, la iniţiativa sa, cu o distinsă profesionistă din mediul corporatist, interesată personal şi profesional de evoluţia unora dintre proiectele pe care le-am menţionat mai sus. Le-a apreciat, a spus că, în opinia sa, multe sunt notabile, importante, După care, până să-mi ceară opinia – i-am spus exact ce am scris aici -  a concluzionat, punând, sec şi dur, diagnosticul propriu: suntem ca într-o puşcărie, în care, ipocrit, continuăm să şcolim de lux gardienii şi prizonierii, în loc să facem praf puşcăria curriculară însăşi, clădind în loc un spaţiu de învăţare care să ofere profesorilor paradigma corectă, pentru a-şi pune în valoare măiestria lor didactică de vârf. Asta e.

Ieşirea şcolii din comunism înseamnă ieşirea arhitecturii sale curriculare din comunism. Este trecerea din întuneric spre lumină. Este, asumată de noi toţi, ieşirea ireversibilă din frica de trecut, care, acum, a luat minţile Şcolii ca sistem. Este, asumat de noi toţi, curajul de a da copiilor noştri o Şcoală pentru secolul XXI, clădită pe valorile veacului pe care îl trăim acum.

Zice Nebunul Curţi Şcolii:

România pe bune începe cu Şcoala pe bune.

Iar Şcoala pe bune începe cu arhitecturi curriculare pe bune.

Timpul va proba.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Jorj
10.10.2019, 00:41:32

Interesant articolul din link, dar sunt curios ce inseamna zona de "multiculturalism" adaugata la limbi straine in figura de arhitectura curriculara adaptata de la neozeelandezi