Şcoală

O ţară care şi-ar iubi copiii…

6
28 Apr 2022 17:32:40
Ştefan Pălărie

O ţară care şi-ar iubi copiii s-ar îngriji întâi de toate ca familiile ţării să aibă încredere în viitor. S-ar îngriji ca ele să aibă încredere în propriile puteri, în modul în care funcţionează instituţiile statului şi să câştige o credinţă oarbă în câteva principii fundamentale de convieţuire: justiţia e obiectivă, promptă, proprietatea privată individuală e sfântă, munca e răsplătită, inovaţia e valorizată, educaţia e cea mai bună investiţie.

Cu un sistem comun adoptat (şi nepângărit prin excepţii) de principii sociale, adulţii şi familiile lor vor putea construi încredere în propriile şanse şi forţe, încredere în cei din jur, încredere în viitor. Şi cu aceste 3 tipuri fundamentale de încredere ca punct de start, adulţii îşi vor putea planifica vieţile şi familiile pe o temelie trainică: ah, ce loc frumos în care să se nască copiii.

O ţară care şi-ar iubi copiii s-ar îngriji ca mamele să aibă pe toată durata sarcinii acces la servicii medicale de calitate, să aibă sarcinile urmărite de doctori dedicaţi, iar, în ziua naşterii, noii mici cetăţeni să îşi primească trusourile pe care să aibă imprimate “Bine ai venit pe lume! Noi te aşteptam!”. Apoi această ţară s-ar lupta pentru ca familiile în care cei mici s-au născut să le poată oferi primele luni şi primii ani de viaţă fără stresul părinţilor privitor la ziua de mâine sau la riscul pierderii locului de muncă.

O ţară care şi-ar iubi copiii nu i-ar lăsa să fie abuzaţi nici de către profesori deraiaţi, nici de către părinţi dezaxaţi. Sub nicio formă nu ar închide ochii la primele semnale că în relaţia dintre adulţii atotputernici şi copiii vulnerabili ceva este nepotrivit (vezi recentul reportaj al celor de la Recorder despre scandalul de abuz prelungit din Colegiului „Simion Mehedinţi” din Codlea), ci ar interveni cu forţă în stoparea şi cauterizarea imediată a unor astfel de comportamente. Ar ţine departe hărţuitorii şi demenţii, înţelegând că mecanismul fragil din interiorul fiecărei fiinţe-umane-copil odată distrus prin traumă (individuală sau colectivă) necesită uneori mai multe generaţii pentru a se elimina definitiv. O astfel de ţară ar interveni drastic în toate cazurile de tip Caracal, în toate cazurile de violenţă domestică în care copiii au de suferit, în toate cazurile de violenţă între copii - celebrul bullying din curtea şcolii.

O ţară care şi-ar iubi copiii ar crea un sistem educaţional în care atât elevii cu capacităţi cognitive excepţionale, cât şi cei care s-au născut sub steaua unei dizabilităţi să poată avea parcursuri educaţionale fie comune, fie speciale, dându-le permanent posibilitatea de a face parte din comunitatea claselor obişnuite şi de a se bucura de colegialitatea celor din jur. Copiii parcurg o vârstă frumoasă în care sunt, la rândul lor, plini de dragoste şi acceptare, preţuind în toate formele ei viaţa şi vitalitatea, înainte de a fi contaminaţi cu prejudecăţile adulţilor. Da, mult efort şi grijă pentru acest lucru, dar ce beneficii fantastice ar fi la capătul formării lor.

O ţară care şi-ar venera copiii s-ar uita la fiecare dintre ei ca fiind viitorul cercetător care ar putea descoperi tratamentul pentru eradicarea definitivă a cancerului, viitorul inginer care să proiecteze tehnologiile verzi, viitorul programator capabil să uimească o lume întreagă cu codul scris, viitorul antreprenor care să ofere mii de locuri de muncă, viitorul sportiv admirat internaţional, viitorul filozof sau lider spiritual care să transforme modalitatea în care oamenii se uită la univers şi la ei înşişi. Iar felul acesta de a te uita la fiecare copil înseamnă o grijă şi un respect fantastic pentru fiecare dintre ei. Înseamnă şi să îi cunoşti, şi să le poţi îndruma paşii spre exact lucrurile care li se potrivesc şi pentru care sunt talentaţi.

O ţară care şi-ar iubi copiii ar înţelege că olimpiadele sau concursurile şcolare reprezintă locul unde pasiunea şi dedicarea elevilor pentru un domeniu triumfă. Acolo vin elevi care s-au ataşat emoţional de o materie şi care doresc să-şi evalueze nivelul confruntându-se într-o competiţie cu alţi elevi având aceeaşi pasiune. Într-o ţară care i-ar iubi pe copii, minimul de condiţii oferite pentru cazare şi masă în astfel de concursuri ar trebui să fie unul care să motiveze, să valorizeze şi să ambiţioneze pentru mai departe. Nu hotel de 5 stele, dar măcar decenţă şi, da, dragoste. 

O ţară care şi-ar iubi copiii ar înţelege că, dacă vrea să ofere şanse reale de integrare socială în viitoarea viaţă de adult, are nevoie să îşi înveţe copiii LIMBI STRĂINE - pentru a putea conecta ţara lor cu alte popoare şi civilizaţii - şi ar învăţa de la Olanda şi Coreea de Sud că există modalităţi în care să construieşti sisteme educaţionale în care profesorii de limbă engleză să nu mai fie schimbaţi la fiecare 6 luni parcurgând acelaşi blazat traseu - “Good morning, students!” - “Good morning, teacher!”. Off... înfiorătoare sisteme construiesc ţările care nu îşi iubesc copiii. 

În cartea “Arta de a iubi” publicată la jumătatea secolului trecut, filosoful Eric Fromm descompunea dragostea în 4 elemente: grijă, responsabilitate, respect şi cunoaştere. Pare o reţetă seacă, dar vă recomand lectura cărţii. La finalul ei veţi înţelege altfel relaţia cu propriii părinţi, pe cea cu persoana cu care îţi împarţi viaţa şi apoi pe cea cu propriii copii. Eric Fromm spunea că nu poţi pretinde că iubeşti pe cineva decât dacă ai cu adevărat o relaţie cu acea persoană încărcată de grijă, de preocupare, de concentrare a atenţiei şi energiei faţă de acea persoană. Poţi vorbi despre dragoste doar dacă te simţi responsabil pentru binele acelei persoane. Poţi considera că iubeşti doar dacă respecţi acea fiinţă - cu bune şi rele. Poţi spune că e dragoste doar dacă cunoşti persoana şi te preocupi zilnic să o cunoşti mai bine. Definiţie completă sau incompletă, pare că se aplică în totalitate şi în cazul unei ţări care şi-ar iubi copiii. 

Apropo de cunoaştere, o ţară care şi-ar iubi copiii ar lua foc atunci când ar realiza că nivelul de motivaţie de a participa la activităţile şcolare al copiilor se află la un minim abisal. O astfel de ţară ar asculta cu atenţie ce se petrece acolo, ar declanşa o anchetă naţională, ar aduna o mică armată formată din cei mai buni specialişti în ştiinţele educaţiei, psihologi şi cercetători în motivaţie şi apoi, cu maturitate, ar depune orice efort necesar pentru a modifica conţinuturi şcolare, tehnici de predare, programele de pregătire ale profesorilor, profilul psihologic al profesorilor dacă este necesar. Ar face orice, dar absolut ORICE pentru a recâştiga încrederea copiilor în educaţie, precum şi pasiunea şi curiozitatea lor înnăscută.

O ţară care şi-ar iubi copiii i-ar prioritiza pe ei în faţa oricăror altor mize meschine şi ridicole. I-ar valoriza cu adevărat şi i-ar lua în considerare întotdeauna în deciziile sociale, în deciziile economice şi în politicile educaţionale. O nouă lege a educaţiei nu ar mai fi despre falsul piedestal construit vremelnicului ministru al educaţiei, ci ar fi despre instrumentul care să stea la temelia unor generaţii întregi de copii valorizaţi şi iubiţi. 

Dintr-o ţară care nu îşi iubeşte copiii, copiii ajunşi adulţi pleacă. De ce ar mai rămâne după ce au fost abandonaţi de o şcoală construită pe cu totul alt calapod decât nevoile lor? De ce ar mai rămâne aici după ce au fost răsplătiţi în batjocură cu condiţii mizerabile atunci când ei ofereau pasiune şi excelenţă la olimpiade? De ce ar mai rămâne, după ce au fost traumatizaţi în forme continue de abuzuri muşamalizate la Braşov şi în tot restul ţării? După tot acest lung şir de orori, sufletele astea de copii neîngrijite, tratate cu nepăsare, nerespectate şi necunoscute (ca să iau pe rând ingredientele lui Fromm) devin suflete de adult fie încărcate de furia strânsă că nimeni nu a făcut ceva pentru ei atunci când ar fi avut atât de multă nevoie, fie încărcate de setea de a îndrepta balanţa dreptăţii cumva, fie de amândouă. Iar furia şi setea de dreptate de puţine ori se transformă în decizia de a rămâne şi a fi diferit ca adult pentru cei care vin din urmă. De cele mai multe ori furia şi setea de dreptate îşi găsesc refularea prin a o lua de la capăt într-o altă societate, una capabilă să valorizeze individul adult sau copil. În urma lor, vor rămâne în “ţara incapabilă să-şi iubească copiii” nişte decrepiţi siniştri cu aspect cadaveric generat de continua practică a lipsei de dragoste, care se vor revolta strigând cu glas piţigăiat: “Vai, dar a costat atât de mult educaţia lor! Propun o taxă pentru toţi cei care pleacă din ţară după ce şi-au făcut şcoala aici!”. Siniştrii ăştia nu vor înţelege niciodată faptul că, cu această cerere de nou bir pus pe mutilarea minţii şi sufletelor copiilor, nu arată lumii decât gradul lor de totală inadecvare în raport cu vremurile pe care le trăim şi faptul că nu au înţeles niciodată nimic, absolut nimic. Sunt nişte nemernici incorigibili. Şi prin asta, nu doar total inutili, ci un pericol public pentru noi toţi ceilalţi.

Aici aş fi putut pune un punct final, ca o piatră funerară pe un articol care începea cu speranţă şi se încheie ca un destin ratat. Dar nu îmi este în fire. Şi mă mai consumă gândul că sărbătorirea reînvierii din această perioadă ar trebui să ne dea tuturor forţa de a construi, aşa că nu pun punct.

Vestea bună este că nu toţi am plecat. Şi nu toţi suntem siniştrii cadaverici de care suntem atât de dezgustaţi. Aşa că probabil este şi în puterea noastră să ne întoarcem la cartea ce mai poate fi încă scrisă şi pentru noi  - intitulată “O ţară care şi-ar iubi copii”.

Aşa că, dragă cititorule, dacă ai ajuns până aici, te întreb eu pe tine… cum sună pasajul tău de carte? Cum sună puse în cuvinte cele mai intime şi grijulii gânduri pe care le ai despre societatea în care trăieşti? Şi e posibil fie să ţâşnească imediat, sau e posibil să scrii şi să ştergi de multe ori paragraful tău până să fii mulţumit de el. Şi asta e în regulă, face parte din propriul proces de a împăca propria furie şi propria sete de dreptate, propriul dezgust şi poate propriul sentiment de vinovăţie că nu am reuşit individual şi colectiv să facem mai mult până acum. Dar putem scrie pe curat şi de acum încolo fraze la care să ne simţim capabili să contribuim şi direct. Deci,  spune-mi, cum sună paragraful tău care începe cu “O ţară care şi-ar iubi copiii ar…“

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

6 Comentarii

Utilizator Adevărul
28.04.2022, 21:45:13

Comentariu considerat abuziv.

Blag
29.04.2022, 00:24:41

Mare dreptate aveti . Din pacate tara este conceputa doar ca sa fie o pepiniera pentru sparanghelisti .

-1 (1 vot)
Blag
29.04.2022, 00:40:03

"Deci, spune-mi, cum sună paragraful tău care începe cu “O ţară care şi-ar iubi copiii ar…“ O tara care si-ar iubi copiii ar fi Moldova daca reuseste sa ii alunge pe romani din ea . Altfel va fi transformata ca tara sclava occidentala la fel ca cea a romanilor .

-1 (1 vot)
Ghita Bizonu'
29.04.2022, 16:06:58

Si cine zice astea? Unu care si-a adusp "aportul" la cele mai mari procese de privatizare din România - din industria petrolieră, bancară, a utilităților și a serviciilor financiar-bancare. Unu care e din partdidul ala care cica ar trebui ca romanii sa munceasca pe 2 lei .... Ei bine la 2 ;lei/zi nu ai de unde sa faci cam cele descrise de autor ! Insa promovezi o atitudine de carnasiewr fata de cei mai slabi din societaate ...

Ghita Bizonu'
29.04.2022, 16:21:23

Cine vorbeste ? Unui din partidul ala care ne recomanda sa muncim pe 2 lei ? Unu care si-a adus "aportul" pentru procese de privatizare din România - din industria petrolieră, bancară, a utilităților și a serviciilor financiar-bancare? Si acum se mai mira ca ?!

Vezi toate comentariile (6)

Modifică Setările