Pentru profesori mai buni, avem nevoie de masteratul didactic!

Scriu acest text provocată de ”sistem” şi de discuţiile referitoare la masteratul didactic, în contextul în care noul ministru al educaţiei, Adrian Curaj, declara recent că este nevoie ca masteratul didactic prevăzut în Legea Educaţiei Naţionale (LEN) 1/2011 să devină funcţional din toamna lui 2016 şi să genereze îmbunătăţirea calităţii pregătirii cadrelor didactice care intră în sistem.

Tot recent a fost aprobat prin hotărâre de guvern mecanismul de finanţare per elev pentru preşcolarii şi şcolarii din învăţământul privat şi confesional. Adică, în sfârşit, există cadrul pentru respectarea legii, întrucât aceasta era o prevedere stabilită tot prin Legea 1/2011. Una dintre realităţile româneşti de care am putea să ţinem cont mai des este că, înainte de a începe să modificăm legi, ar trebui să ne uităm mai bine la ceea ce există şi să vedem cum facem ca prevederi existente să funcţioneze cât mai bine, mai simplu şi să producă efectele aşteptate în sistem.

De la început trebuie să precizăm că Federaţia Coaliţia pentru Educaţie consideră calitatea resurselor umane din sistemul de educaţie una dintre cele cinci direcţii de dezvoltare strategică necesare pentru îmbunătăţirea educaţiei. În viziunea noastră despre educaţia din România, profesorii sunt “competenţi, motivaţi, autonomi, respectaţi şi încurajaţi să înveţe”. Aceşti profesori vor putea încuraja autentic în elevii lor aceleaşi comportamente.

În fapt, resursele umane pot determina, într-o măsură mult mai mare decât cheltuielile materiale, creşterea calităţii educaţiei. Şcoala nu este sau nu ar trebui să fie despre clădiri, ci despre ce se întâmplă în ele, ca proces, ca emoţie, ca împărtăşire între cadrele didactice şi elevi, inclusiv împreună cu părinţii şi comunitatea. Iar când ne uităm la oamenii care au responsabilitatea procesului, în primul rând prin calitatea lor de adulţi, ne uităm la cum sunt ei formaţi ei iniţial şi cum îşi continuă formarea de-a lungul vieţii. În viziunea noastră, aliniată cu legea, masteratul didactic este programul de referinţă pentru formarea iniţială.

Art. 154 din LEN vorbeşte despre programele de studii universitare de master în general şi distinge la lit. c) tipul de “master didactic, organizat exclusiv la forma de învăţământ cu frecvenţă”. Era o noutate descrisă[1] în Lege şi pentru unii dintre noi o fereastră de speranţă în intrări de calitate în sistemul educaţional.

Punctul de rezistenţă a fost alin, (1) din art. 238: “Studenţii şi absolvenţii de învăţământ superior care optează pentru profesiunea didactică au obligaţia să absolve cursurile unui master didactic cu durata de 2 ani.” Legea era suficient de clară despre cum se organizează programul, despre cum se finanţează, despre faptul că masteranzii urmau să primească o bursa pe parcursul celor doi ani, de valoarea salariului unui profesor debutant. Era prevăzută modalitatea organizării activităţii practice, prin parteneriate cu unităţi de învăţământ, dar şi cu alte “instituţii ofertante de servicii în domeniu - centre de consiliere, cluburi şi palate ale copiilor, centre logopedice şi organizaţii nonguvernamentale” (art. 239).

Ar fi fost prea frumos ca să fie adevărat, nu-i aşa? Universităţile se gândeau deja la oferta de programe, însă a durat puţin, până la OUG 92/2012, care prevede la art. V: “Până la absolvirea masteratului didactic prevăzut la art. 154 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, de către prima promoţie a absolvenţilor de licenţă admişi în condiţiile acestei legi, formarea pentru cariera didactică se asigură prin departamentele de specialitate din cadrul instituţiilor de învăţământ superior, pe baza unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului."

Acest articol este o sumă de opinii bazate pe date/documente primare, publice. Destul de obiectiv, modul de evoluţie a prevederilor legale arată că:

-      a existat o viziune, inclusiv politică, asumată, în favoarea masteratului didactic, gândit ca “şcoala de profesori”, inclusiv ca soluţie pentru impactul procesului Bologna asupra nivelului de licenţă pentru studiile de specialitate (reducerea la trei ani);

-      la modul ideal, aşa cum ne dorim noi, la Coaliţia pentru Educaţie, această modificare se va fi bazat pe un studiu de impact (care să includă o evaluare a situaţiei existente, opţiunile, costurile, modele avute în vedere etc.);

-      această viziune s-a lovit de “realităţile (a se citi “interesele”) din sistem”, care au forţat amânarea aplicării prevederilor legii.

-      principalii beneficiari ai acestei întârzieri (în afara “status-quo-ului) par să fie acele universităţi (foarte multe!) care oferă studenţilor posibilitatea de a deveni profesori, în forma tradiţională, nereformată, cu o pregătire, sumară, în cadrul Departamentelor de Pregătire a Personalului Didactic (DPPD).

La o primă căutare, pe baza accesării site-urilor unor facultăţi din ţară care au încercat să dezvolte programe de master în contextul deschis de lege, ofertele de formare în domeniu, par mai degrabă programe asociate formării continue decât formării iniţiale. Aceste programe nu vorbesc despre didactici sau specializări duble sau interdisciplinare, iar pregătirea cadrelor didactice, iniţială şi continuă este atributul Departamentelor de Pregătire a Personalului Didactic (DPPD), din cadrul diverselor facultăţi. Sunt conştientă că în România, principiul de a şti cât costă o anume activitate susţinută din fonduri publice este neglijat, însă tare aş vrea să adun, pe bune, cât au costat, pe exerciţiul financiar 2007 - 2013:

-      funcţionarea DPPD-urilor;

-      funcţionarea Caselor Corpurilor Didactice;

-      funcţionarea Centrelor Judeţene de Resurse şi Asistenţă Educaţională;

-      toate programele finanţate din fonduri structurale, pe învăţământ educaţional, componentele de formare a cadrelor didactice;

-      toate programele organizaţiilor internaţionale sau nonguvernamentale dedicate aceluiaşi scop.

Rândurile de mai sus descriu cadrul legal, un scurt tablou financiar (există resurse publice, naţionale, europene, finanţatori terţi care finanţează programele de formare ale cadrelor didactice) şi o sumară atenţionare asupra părţilor interesate.

În perioada 10 - 11 decembrie, tema masteratului didactic a revenit în discuţia cu parte dintre “părţile interesate”: joi, într-o conferinţă cu reprezentarea a multor inspectorate şcolare judeţene şi a unor oficiali din Ministerul Educaţiei, iar vineri, cu cercetători şi experţi prezenţi celebrarea a 25 de ani de activitate a Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei (încă o dată le dorim ani mulţi, dar mai ales curaj şi viziune!). Iată câteva opinii culese (doar pentru a da publicului larg, nu experţilor, o reprezentare mai concretă):

• “masteratul didactic ar fi o crimă pentru sistem, o nenorocire, ar însemna încă 2 ani de scoală în care nu se întamplă nimic, (…) nu va mai veni nimeni în învăţământ, le ajung cei trei ani de chimie şi modulul psihopedagogic etc.”
• “masteratul didactic, dacă se va organiza, va fi sfâşiat între DPPD/facultăţi de ştiinţele educaţiei şi facultăţile de specialitate” (întrebări generale: masteratul didactic pentru profesorul de matematică să fie la facultatea de matematică sau la DPPD? sau, mai grav, masteratul didactic pentru ştiinţe (perspectivă interdisciplinară sau chiar transdisciplinară) să fie organizat de facultatea de fizică, cea de chimie, sau iar DPPD? ş.a.m.d.);
• “ce facem cu absolvenţii de licenţă din programele acreditate de ARACIS, care ar trebui, conform acreditării, să poată preda din prima zi a absolvirii ca profesori, în condiţiile parcurgerii programelor DPPD?”

Toate par întrebări şi preocupări legitime, dar toate sunt, cu siguranţă, întrebări egoiste, întrebări care ignoră gunoiul pe care îl ascundem sub preş de mulţi/mulţi ani:

-      există mărturii ale absolvenţilor de studii organizate de DPPD care confirmă că lucrurile nu se întâmplă aşa cum ar trebui, aşa cum este nevoie;

-      este dificil pentru universităţi să deseneze programe noi de studii, inclusiv să le acrediteze la ARACIS;

-      este dificil să confruntăm şi să chestionăm rolul instituţiilor bine ancorate în sistem (e.g. nevoia de regândire a DPPD-ului, cu inclusiv posibile implicaţii la nivelul organigramelor din universităţi)

Coaliţia pentru Educaţie este, prin membri ei, conştientă că această temă, ca orice altă tema majoră din educaţie, necesită adresare şi respect pentru părţile interesate. Suntem conştienţi că nevoia de calitate a resurselor umane se corelează cu salarizarea. Însă aceasta tocmai s-a îmbunătăţit, fără corelări cu performanţa, pe motiv că s-ar fi creat probleme cu legea salarizării unice… Credem că mai ales acesta poate fi un bun moment ca, pe lângă salarizare, să vorbim despre formarea iniţială (şi continuă) a cadrelor didactice.

Astfel că invitaţia noastră este pentru:

-      o colaborare reală între ARACIS şi ARACIP pentru proiectarea acestor programe de masterat didactic astfel încât să respectăm interesele părţilor afectate/vizate;

-      construcţia programelor de masterat didactic în opt centre regionale, într-un singur sau maxim patru programe strategice finanţate din Fondul Social European, pentru că trebuie să gândim din ce în ce mai regional, pentru că resursele se pot concentra altfel şi pot contribui inclusiv la realizarea strategiilor de dezvoltare;

-      înţelegerea, de către universităţile din cele opt centre regionale, a rolului istoric pe care îl au în proiectarea acestui tip de master: toate părţile interesate sunt “în curtea lor”. De modul în care vor fi responsabili şi vor găsi soluţii interdepartamentele, între facultăţi, urmărind interesul suprem al copilului şi al şcolii va depinde inclusiv calitatea intrărilor în sistemul universitar. Acum pot contribui, semnificativ, la această calitate a intrărilor pe care o chestionează de mulţi ani.

-      Schimbarea metodologiei de finanţare de bază în universităţi, adică eliminarea finanţării publice pentru studenţii la DPPD şi finanţarea masteratului didactic, cu un coeficient mai mare, pentru ca universităţile să fie motivate să restructureze procesele existente şi să facă loc noilor abordări/programe;

-      Respectarea prevederii legale de plată a masteranzilor cu burse de mărimea salariului de profesor debutant pe parcursul celor doi ani şi crearea mecanismelor de validare a intrării acestora în sistem, fără penalizare financiară pentru cei care, în urma evaluării nu vor primi acceptul de a fi la catedră (sistemul trebuie să permită o rata rezonabilă de inadecvare);

-      Conştientizarea realităţii că învăţământul secundar inferior este în acest moment punctul cel mai slab al sistemului de învăţământ obligatoriu şi că un astfel de program ar trebui să îşi vadă efectele mai ales la acest nivel, prin plasarea viitorilor absolvenţi mai ales în acest ciclu.

Suntem convinşi că lista de mai sus poate fi completată cu aspecte necesare şi consistente. Mesajul nostru este în favoarea unei alegeri strategice, care trebuie  să contribuie la un bine colectiv necesar acum! Decât să consumăm energie pentru dezbaterile şi disputele anunţate dintre DPPD-uri si facultăţile de specialitate mai bine să concentrăm această energie, în interiorul universităţilor, pe identificarea de soluţii care să funcţioneze: o structură bună de program de masterat didactic îi poate deschide pe tineri către profesia de dascăl.

Pentru a descrie succint cum credem noi că ar trebui să fie desenate astfel de programe voi reda aici un text care se referă la ce ar trebui să facă un dascăl la catedră:

Ceea ce ar trebui să le predăm este  «ce sunt ei». Ar trebui să le spunem: «»Ştii ce eşti? Eşti o minune! Eşti unic! În toată lumea nu mai e nici un copil ca tine. Poţi deveni un Shakespeare, un Michelangelo, un Beethoven. Ai capacitatea de a face orice. Da, eşti o minune!»[2]

Una dintre cele şapte valori pe care Academia Română le consideră necesare pentru ca sistemul educaţional românesc să fie reconsiderat şi reinterpretat este “starea de bine (well-being)”[3]: pentru “asigurarea echilibrului emoţional al celor care învaţă” trebuie să ne asigurăm că cei care intră în sistem au deja această competenţă, de a fi echilibraţi emoţional, de a şti cum să îşi asigure, din resurse interne, echilibrul. Aceeaşi “stare de bine” este adusă în atenţie şi în ultimele rapoarte anuale privind sănătatea copiilor şi tinerilor de către Institutul Naţional de Sănătate Publică şi Centrul Naţional de Evaluare şi Promovare a Stării de Sănătate.

Practic, în cadrul acestor programe de master didactic ar trebui să ne asigurăm că viitorii dascăli învaţă să înveţe, le este stimulată curiozitatea şi creativitatea, devin autonomi în învăţare cu adevărat. Adică ştiu să îşi seteze obiective de învăţare, pe care le urmăresc, pe care le îmbunătăţesc. Sunt capabili să îşi deseneze propriile planuri de lecţii, să îşi administreze resursele pentru învăţare, să caute resurse suplimentare în comunitate, în biblioteci, în programe de voluntariat, în călătorii tematice în altă ţară, europeană sau nu.

În felul acesta, exersând aceste comportamente doi ani de zile, vor şti, natural (“din stomac”) cum să construiască în spaţiile de învăţare pe care le vor proiecta, acele procese care să stimuleze creşterea şi învăţarea elevilor lor.

O ultimă observaţie despre propunerea ministrului educaţiei: conştient de limitările mandatului său (tehnocrat, un an), acesta propune un plan pe şapte ani, care, dacă intră în ziua 1 de implementare, cu contract de finanţare semnat, va fi mai greu de “întors” din sistem, mai greu de modificat cu OUG şi HG etc. În plus, proiectele propuse a fi finanţate din fonduri structural, cu durata de 3-5 ani, vor însemna o finanţare suplimentară (“un top-up”) dusă în şcolile cu proiecte de inovare în educaţie. Aceste proiecte vor duce în şcoli resurse inclusiv pentru plata superioară a cadrelor didactice implicate în formarea practică a noilor profesori, în programele de mentorat şi ghidare în carieră.

Credem şi susţinem că formarea iniţială a viitorilor profesori este critică pentru dezvoltarea strategică a educaţiei din România. De aceea, considerăm că, pe lângă programe precum ROSE (Proiectul privind Învăţământul Secundar din România), finanţat printr-un împrumut de 200 milioane de euro acordat de Banca Mondială, ar trebui să avem în vedere şi un program strategic dedicat îmbunătăţirii învăţământului obligatoriu. Proiectarea şi implementarea şi masteratului didactic, aşa cum este avut în vedere de Legea Educaţiei Naţionale în vigoare, poate fi una dintre uşile prin care schimbarea să intre în sistem.

Coaliţia pentru Educaţie este o federaţie constituită în 2015, de mai multe ONG-uri din domeniu, care îşi propune să coaguleze energii şi resurse pentru a împlini o viziune curajoasă despre învăţare în România. Procesul de formare şi dezvoltare a Coaliţiei este un proiect finanţat prin granturile SEE 2009–2014, în cadrul Fondului ONG în România. Proiectul este susţinut de către Asociaţia C4C - Communication for Community, Asociaţia Română de Dezbateri, Oratorie şi Retorică, si Institutul pentru Dezvoltarea Evaluării în Educaţie. Mai multe informaţii puteţi găsi pe site-ul: www.coalitiaedu.ro .

[1] Detaliile despre organizarea programului erau în LEN mai jos, la art. 236 -  art. 236 şi 237, care acopereau inclusiv dubla specializare, atât de necesară în sistem pentru optimizarea ofertei curriculare, pentru dezvoltarea de Curriculum la decizia şcolii. O altă specializare decât cea obţinută prin cei trei ani anteriori de studii universitare de licenţă, era posibilă inclusiv în paralel cu masteratul didactic.

[2] Pablo Casals – The Learning Compact Redefined: A Call to Action, ASCD, 2007, după “Strategia de dezvoltare a României în următorii 20 de ani”, Academia Română, 2015 (p. 11)

[3] “Strategia de dezvoltare a României în următorii 20 de ani”, Proiectul nr. 1: “Şcoala şi educaţia în viziunea Academiei Române”, coord. Prof. univ. dr. Ioan Dumitrache şi Acad. Emil Burzo, p. 19