Şcoală

articolul anterior articolul urmator

PORTRET Grigore Gheba, matematicianul care ne-a chinuit în anii de şcoală

61
24 Oct 2015 16:13:17
Autor: Anca Vancu
Grigore Gheba, desen de Vali Ivan
Grigore Gheba, desen de Vali Ivan

Culegerile sale de probleme şi exerciţii la matematică le-au dat dureri de cap multor elevi. Pe alţii, dimpotrivă, i-au luminat. Oricum, „matematica de Gheba“ a făcut istorie şi s-a răspândit în bibliotecile a milioane de români. Printr-o serie de poveşti, pregătite de „Weekend Adevărul“, redăm viaţa lui Grigore Gheba (1912-2004): a) matematicianul, b) prizonierul de război şi c) curtenitorul.

Despre Grigore Gheba s-a spus, popular, că ar fi scos la tablă toţi elevii din ţară, după anii ’50. Atunci apăruseră pe piaţă primele sale culegeri cu probleme şi exerciţii de matematică pentru gimnaziu, care au cunoscut un succes fenomenal. Când profesorii de matematică intrau la ore cu cartea la subsuori, penru cei mai mulţi elevi semnalul era clar; nu scăpau de cea mai mare frică a lor – „Scoateţi o foaie de hârtie!“. „Dacă nu ştiai să rezolvi problemele lui Gheba, nu treceai clasa!“, îşi amintesc mulţi dintre foştii elevi care au învăţat matematica „după Gheba“. Pentru unii, nivelul ridicat de dificultate al unor exerciţii a sădit riduri de încruntare pe feţe. Alţii îşi amintesc cu nostalgie de temele lungi, din culegerile sale, sau de satisfacţia explozivă când „le dădeau“ problemele.

Astăzi, unii matematicieni critică modelul „Gheba“, care a căutat să ofere soluţii şi probleme „reţetă“, în locul unor exemple care să le stimuleze elevilor gândirea logică. Culegerile de Gheba sunt, acum, foarte puţin folosite spre deloc.

Dacă viaţa lui Grigore Gheba ar fi prinsă într-un triunghi echilateral, forma sa geometrică preferată, „pentru că are stabilitate“, cele trei laturi ar trebui neapărat să fie: matematica, disciplina care l-a făcut celebru şi pe care a predat-o elevilor până la 90 de ani; anii războiului, din care a ieşit teafăr, deşi a fost prins de ruşi şi condamnat de două ori la moarte; şi femeile, „cea mai mare slăbiciune din viaţa mea“.

Despre cum era Grigore Gheba în copilărie, care au fost cele mai mari provocări ca general de armată în război şi apoi ca autor în perioada comunistă, dar şi cum era îndrăgitul „Şoşon“ în afara catedrei au povestit, pentru „Weekend Adevărul“ , fiica sa adoptivă, Carmina Dragomir-Gheba, şi cumnata lui, Paula Cîrnu. Am ales, de asemenea, din cele peste 30 de cărţi semnate de Grigore Gheba, una singură care să nu conţină cifre şi probleme complicate. O autobiografie sinceră, descrisă „Între viaţă şi moarte“, pentru că, în acest interval închis, viaţa sa chiar e ca o ecuaţie dificilă cu mai multe necunoscute. 

Grigore Gheba a venit pe lume pe 15 august 1912, în casa părintească, ultima de la marginea satului Poieniţa, din comuna vrânceană Dumitreşti. Departe de el însă gândul că ziua naşterii sale ar fi fost vreo sărbătoare în familie, mai mult decât semnificaţia datei în calendar. Gheba nu şi-a închipuit că ar fi fost un copil prea dorit, aşa cum mărturisea în cartea sa autobiografică, „Între viaţă şi moarte“, fiind al cincilea băiat – în total au fost şapte fraţi – dintr-o familie tare nevoiaşă şi, unde mai pui, cu un tată bolnav, suferind mai degrabă „de-o manie fără leac“.

Şi totuşi, încă din copilărie, prezenţa lui era poate cel mai des simţită în sânul familiei. Dintre toţi copiii, „Grigoraş“, aşa cum îl alinta mama sa, era cel mai năzdrăvan. Ţâncul „uscat ca iasca“, cu picioarele pline de zgârieturi şi cu crăpături în tălpi, era tot timpul în râcă cu fraţii săi mai mari, care nu conteneau să-l ocărască şi să-l lovească pentru năzbâtiile sale sau, alteori, aşa, fără niciun motiv. Purta numai hainele rămase de la ei, nişte zdrenţe lălâi, şi opinci legate cu sfoară în picioare – singurele încălţări pe care le-a avut până... hăt, la liceu.

Grigore Gheba a continuat să-i înveţe pe copii matematica şi după ce a ieşit la pensie Fotografii: Arhiva personală Paula Cîrnu

„Zgândăream toţi câinii satului“
Când nu se ţinea de şotii, purta pe umeri responsabilitatea oricărui copil crescut la ţară. Trebuia să meargă cu vaca la păscut, apoi să adune vreascuri din pădurea care începea unde se termina casa sa, să culeagă corcoduşe şi ierburi, pentru animale. Apoi, vlăguit de muncă, pleca la şcoală. „Casa noastră era ultima din marginea satului şi, în drumul meu spre şcoală, cale de trei kilometri, treceam în mare viteză de-a lungul gardurilor şi, cu un băţ, le făceam să ţăcănească ca o mitralieră, astfel că zgândăream toţi câinii satului. Nu mă mulţumeam cu atât, mă opream şi la stână, pentru a mă lupta cu dulăii, împreună cu un  alt coleg, o altă puşlama, care, oricum, nu mă întrecea în năzdrăvănii“, povestea Grigore Gheba în cartea sa, scrisă în 1993, când avea 81 de ani.

Război împotriva beţişoarelor de socotit
Intrarea la şcoală i-a adus multe necazuri. Pentru că era curios şi punea multe întrebări, învăţase de la fraţii mai mari, încă dinainte de şcoală, primele operaţii de aritmetică. În clasa întâi, nu avea niciodată la el beţişoare pentru socotit – deja depăşise episodul adunărilor şi scăderilor – şi nici tăbliţa, pe care o făcea mereu zob. De aceea, pentru „indisciplina“ sa, primea, în locul unei teme stufoase, câte-o bătaie zdravănă de la învăţătorul său.

Cum nu bătaia e model de educaţie, elevul Gheba nu s-a învăţat minte uşor. Ba chiar îşi pusese în gând să ducă un război împotriva tuturor tăbliţelor din clasă şi beţişoarelor de socotit. Ori de câte ori îşi vedea colegii că se dau pe gheaţă, le dădea ghionturi şi ei cădeau pe spate peste ghiozdane. „Nu mică îmi era satisfacţia când auzeam cum le trozneau tăbliţele în ghiozdane în contact cu gheaţa...“, îşi amintea matematicianul. Însă, din acest război infantil, tocmai el era cât pe aici să fie singurul înfrânt. Odată, nesătul de ghiduşii, a furat beţele unei colege, pe care le-a înlocuit cu nişte vreascuri adunate de pe jos. „Numai tu, derbedeule, puteai să faci pozna!“, a strigat spre el învăţătorul atunci când a văzut ce avea fiecare elev pe bancă. A primit încă o bătaie zdravănă, apoi învăţătorul l-a scos afară, dezbrăcat. Era mijlocul iernii.

Multe din vrăjile şi vedeniiile tatălui mi-au făcut viaţa amară, pentru că de multe ori ţipam în somn, speriat de focul iadului şi de cazanele cu smoală, cerând disperat ajutorul mamei, care mă liniştea cu mângâierea ei plină de duioşie.

Aş dori să se ştie că numai dorina pătimaşă de a-i da satisfacţie mamei a fost primul imbold spre cariera mea ştiinţifică şi numai după aceea mândria mea personală. Fără această năzuinţă şi fără suportul ei moral, poate n-aş fi fost atât de perseverent.

Grigore Gheba
în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“

La şapte ani, la un pas de moarte
„Am răcit cumplit şi am fost la un pas de moarte“, povesteşte profesorul care, din cauza unei pneumonii, a fost nevoit să întrerupă şcoala trei luni. Salvarea lui a fost, ca în multe alte dăţi, mama sa, Maria Gheba. Femeia şi-a vândut portul naţional ca să-i cumpere medicamente, să-l ducă la un medic şi să-i ia, pentru a nu ştiu câta oară, o altă tăbliţă. A spart-o şi pe aceasta, dar, până la urmă, câte nu i se iartă unui copil? Întoarcerea sa la şcoală l-a îmbunat pe învăţător, care, văzându-l slab şi pricăjit, a început să-l încurajeze, mai ales că se remarca printre elevii cei mai pricepuţi la calcule. Iar Gheba devenea un elev din ce în ce mai ascultător şi mai harnic: „Grija mamei, cât am fost bolnav, mi-a schimbat parcă firea, odată cu clasa a doua primară. Am început treptat să intru în râdul elevilor sârguincioşi şi să mă apuce pasiunea pentru aritmetică; zi şi noapte rezolvam tot felul de exerciţii şi probleme, chiar de la fraţii mei mai mari. De multe ori, mama mă găsea noaptea târziu, învăţând la lumina de la vatra sobei“.

„Dacă învia Hristos şi te găsea dormind?“
Dacă, pentru el, mama era o femeie „vie, bună şi blândă, ca nicio altă fiinţă de pe pământ“, tatăl său fusese un om „violent, egoist şi foarte habotnic“. Gheba povestea că tatăl său avusese ghinionul să cunoască un preot pe care oamenii din sat îl porecliseră „Scai“, pentru că se lega de toată lumea. Popa Scai, profitând de naivitatea şi ignoranţa tatălui său, l-a sfătuit să facă mai multe daruri bisericii,  pentru că doar aşa va ajunge în rai. Iar bărbatul a tot dat, până a sărăcit.

Toată familia a avut de suferit de pe urma fanatismului religios al tatălui. De pildă, Gheba îşi amintea „tortura“ de la fiecare sărbătoare religioasă, când toţi membri familiei trebuiau să-şi petreacă nopţile în genunchi şi să facă semnul crucii cât mai mare, ca să-i vadă Hristos sau Maica Domnului.

„Odată, în ajunul Paştelui, pe când eu mă chinuiam în genunchi, alături de fraţii mei, stând ca nişte popândăi, am adormit, obosit de la muncile grele la care eram supus. Deodată m-am trezit cu un pumn în cap, ca un ciocan, însoţit de glasul disperat al tatii, care-mi spune: «Nenorocitule, dacă învia Hristos şi te găsea dormind, ce făceai, că nu-ţi mai ierta păcatele, şi calea iadului te aştepta?» . Ce fel de păcate ar fi putut Hristos să-mi ierte, n-am priceput, fiindcă aveam doar câţiva anişori şi în plus, eram aşa cum spunea tata că scrie la carte, sărac şi cu trupul, şi cu duhul...“, scria matematicianul despre acele episoade tragicomice de care-şi amintea cu jenă.

Profesorul către Gheba: „Câcărează Iordache, ia vino la catedră!“

„Trebuie însă să mai ai şi un dram de noroc în viaţă şi eu pot spune că l-am avut chiar cu toptanul“ este, paradoxal, mai mult decât un simplu aforism scris de Gheba printre rânduri. În ciuda multor provocări în care viaţa sa a atârnat de un fir de aţă, de când avea câţiva ani şi până la bătrâneţe, Gheba a fost de multe ori prins de câte-o mână salvatoare.

Toată copilăria a fugit de unchiul său, de ruşine că fraţii săi mai mari îi spuseseră numai lucruri urâte despre el. Că e prostănac şi aiurit. Însă fratele mamei, Ion Lungu, care era inspector şcolar şi pasionat de matematică va fi tocmai cel care-i va pune în braţe cartea „1001 probleme şi exerciţii de matematică“ şi-l va trimite, mai târziu, să aprofundeze matematica la liceu. „Băiatul ăsta nu trebuie să rămână la vaci“, sfatul unchiului său către mama lui îl umpluse de speranţă, după ce fusese verificat de acesta la tablă, într-o zi de inspecţie. Gata, dintrodată, a uitat şi de joc, de hărţuiala cu câinii, ca şi de alte năzdrăvănii, spre uimirea fraţilor şi vecinilor. Băiatul „aiurit“ avea probleme de rezolvat.

Tânărul Grigore Gheba, înainte de a pleca pe front

„Pa va ga di che zo ni pa“
Ghinion însă! Părintele apropiat familiei se ţinea scai de mama sa, să-l dea la şcoala de dascăli de biserică, promiţându-i că-l va lua apoi la parohie. N-a avut încotro. Cu traista în spate şi cu un coş de paie în mână, în care avea câteva merinde, două cămăşi petice şi o pălărie prea mare pentru capul lui, a plecat să înveţe solfegiu bisericesc. L-a ştiut pe de rost până la bătrâneţe: „Pa va ga di che zo ni pa, n... să-l ia!“.

A doua zi, a fugit înapoi acasă. S-a înfuriat după ce un fost coleg de şcoală primară l-a asigurat că va rămâne „tot un ţărănoi, slugă la popă, care să-i ţină căldăruşa“. Când l-au văzut pitulat prin pădurea de lângă casa lor, fraţii lui l-au luat în tărbacă. Alergau după el cu o coroană de spini, ca să-l premieze pentru onoarea pe care le-a făcut-o, fugind de la şcoală. Mama sa era dezamăgită. Tânărul Gheba se simţea vinovat, dar şi neînţeles. Dacă lui îi plăcea matematica, de ce să ajungă atunci slugă la preot?

A urmat admiterea la liceu. Insistenţele unchiului său au înduplecat-o pe mama sa să-l lase la examen, convinsă că o să se facă de râs. A pus pe el câteva ţoale mai arătoase şi, încălţat cu opinci legate cu sfoară, s-a prezentat în faţa directorului Şcolii normale din Râmnicu Sărat, bun prieten de-al unchiului său. „Ce-i cu ăsta? De unde a apărut?, a râs directorul de hainele sale zdrenţuroase. S-a uitat abia după câteva întrebări mai atent la puştiul care ştia toate răspunsurile.

Îl simţeam pe directorul Gherda din ce în ce mai apropiat de mine, dapt care a culminat cu o mângâiere după ultimul răspuns bun, care a fost hotărâtor pentru viitorul meu.

Grigore Gheba
în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“

„Puiul ăsta de ţăran va rămâne elevul şcolii“
„Imediat după terminarea cu succes deplin a examinării mele, directorul a sunat cu un clopoţel, ca la tribună, şi a apărut în uşă un domn pleşuv, căruia directorul i-a spus: «Domnule contabil, să iei pe puiul ăsta de ţăran şi să-l îmbraci în uniformă şcolară, să pui pe foc tot ce e pe el şi apoi să-l aduci, să-l văd, căci va rămâne elevul şcolii mele.» Aveam impresia că visez“, povestea bărbatul care mai spunea că a avut mari dificultăţi de acomodare cu nişte ghete galbene „pe care le simţea ca pe nişte fiare legate de picioare“.

Culegerile de Gheba...

La şcoală, unde a fost primit fără să plătească taxe, s-a împrietenit repede cu cei mai slabi la matematică. El le făcea temele sau le furişa câte-o fiţuică la lucrările de control, iar aceştia, la rândul lor, împărţeau cu el pachetele cu mâncare primite de acasă sau ceva dulce, când ieşeau în oraş. Îi plăcea să petreacă timp în grădina publică, să asculte, în parc, fanfara militară, pentru care avea o mare slăbiciune, sau să se plimbe pe bicicletă, pe care abia o descoperise.

„M-am oprit direct în anteriul popii“
Într-o zi, după ce a fugit de la internat ca să închirieze o bicicletă să se plimbe prin oraş, l-a prins directorul adjunct al şcolii, popa Roşescu, profesorul de religie, un „om extrem de sever“. „Popa Roşescu, în carne şi oase! Am făcut ochii cât gogoşile, m-am simţit ud pe dedesubt; am lovit mai întâi o bătrână care venea de la piaţă cu varză şi, parcă, atras de un magnet, m-am oprit direct în anteriul popii, după care, fulgerător, am dispărut după colţ. Am putut doar să văd cum se rostogoleau verzele pe jos“, povesteşte Gheba cu umor.

Ce a urmat apoi, a rămas în istoria şcolii. Când a venit ora de religie, toată lumea aştepta să vadă ce va păţi elevul Gheba. S-a pitulat în ultima bancă, chircit ca un ghem, dar în zadar. Profesorul, care-şi rotea ochii prin clasă, ca un vultur după pradă, s-a oprit cu privirea spre el şi, pe un ton autoritar, a strigat: „Ia să vină la mine Câcărează Iordache, acela care se ascunde acolo, în fundul clasei!“. El s-a făcut că nu pricepe, doar nu era nici Câcărează, nici Iordache. Colegii săi se prăpădeau de râs.

În atmosfera de râsete cu lacrimi, popa mi-a promis că nu mă va spune directorului, doar să nu mă mai prindă cu două roate în cur, că am încurcat-o rău cu el.

Grigore Gheba
în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“

„Tu, tu, acela care te ascunzi acolo, vino repede aici, la catedră, să stăm noi de vorbă!“, a continuat profesorul care totuşi nu l-a pârât directorului pentru isprava sa. Fusese pedepsit cu un nume care i-a rămas până la finalul şcolii şi parcă era suficient. „Că mi-a zis Câcărează am mai înţeles, fiindcă aşa cum eram eu de mic şi de negru, făcut ghem acolo în fundul clasei, semănam cu o câcărează de oaie, dar de ce mi-a zis şi Iordache, n-am înţeles niciodată!“.

Examenul de Bacalaureat: prins cu 5 fiţuici

După trei ani, Şcoala normală din Râmnicu Sărat s-a desfiinţat, astfel că elevul Gheba a fost repartizat în clasa a patra la Călăraşi. Pentru că era printre primii trei din clasă, a beneficiat de o bursă, dar era nevoit să plătească taxele şcolare. Toată vara a lucrat pentru vecinii din sat, „la coasă“, ca să facă rost măcar de o parte din bani.

Pe 15 septembrie, când a început şcoala, s-a furişat după uşa toaletei din trenul care mergea de la Râmnicu Sărat la Călăraşi, ca să nu-l prindă controlorul, fiindcă nu avea bilet. A scăpat nevăzut. Dar, odată aşezat în banca şcolii, a rămas dezamăgit. Gheba povesteşte, în cartea sa, că orele de matematică erau ţinute de un suplinitor slab pregătit, care adesea făcea demonstraţii confuze şi multe greşeli. La una dintre ore, a îndrăznit să-i atragă atenţia asupra unui rezultat greşit, dar nu a făcut decât să intre într-un conflict cu profesorul, motiv pentru care a terminat primul trimestru cu situaţia neîncheiată la matematică.

Cum ni s-au dat subiectele, eu le-am lucrat repede pe o ciornă, după care am început să scriu rezolvarea lor pe scurt, pe o fiuică, cu patru plombagine; ieşeau astfel cinci exemplare. Colegul din spate îmi şoptea că nu ştiam nimic din temele date şi era disperat.

Grigore Gheba
în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“

După ajutor la senatorul Tătăranu
Însă şi de data aceasta, a avut un dram de noroc... cu Nicolae Tătăranu (n.r. – fost general de brigadă, şeful de stat-major al Armatei 4 în Al Doilea Război Mondial)! În apropierea alegerilor parlamentare din Dumitreşti, venise şi – pe atunci – senatorul Tătăranu, care se adresa mulţimii, spunându-le oamenilor cum va ajuta pe oricine care are nevoie de ajutor. Grigore Gheba n-a pierdut ocazia şi, cu o voce tremurândă şi cu două degete ridicate în aer, i-a spus povestit despre părinţii săi săraci şi cât de mult îşi doreşte să termine şcoala. Vorbele senatorului în faţa mulţimii n-au fost ca obişnuitele promisiuni electorale. Pentru că, după câteva telefoane date de acesta unui director din Ministerul Învăţământului, elevul Gheba a ajuns elev la şcoala din Câmpulung-Muscel. Făcea parte din clasa unui celebru autor de manuale de matematică din acea vreme, profesorul Corbeanu. „Am găsit în profesorul Corbeanu nu numai un distins matematician, dar şi un pedagog şi un om de înaltă ţinută morală. M-a încurajat şi m-a stimulat tot timpul, încheind trimestrul al patrulea cu media 10 la matematică“, spunea Grigore Gheba în cartea sa „Între viaţă şi moarte“.

Nota surpriză de la Bac
Şi ce moment mai bun în viaţa unui licean să-i fie verificate şi confirmate cunoştinţele decât examenele de la finalul şcolii? Lucrările aveau să se întoarcă de la Minister cu nota dată de cei mai neînduplecaţi profesori. Proba de matematică: Grigore Gheba este prins în timp ce împărţea cinci! fiţuici colegilor. Şi directorul şcolii, şi profesorul Corbeanu au aflat isprava sa, care i-au luat imedat foile de examen „goale“ şi le-au pus-o în plic, fiind convinşi că nu putea lua decât nota 1. N-au observat însă că elevul reuşise să pună, la mijlocul celor patru file, şi foile cu rezolvarea subiectelor... Spre surpriza tuturor, lucrarea sa a venit de la Minister cu nota 8. Avea termenul „promovat“ în dreptul numelui său. Ca în reclame, copiii nu sunt sfătuiţi să încerce asta la şcoală.

„Din corpul meu îmi rămăseseră doar ochii care să plângă“

În toamna anului 1933, Grigore Gheba îmbracă uniforma la care visa încă de când privea cucerit la fanfarele militare care animau oraşul Râmnicu Sărat. La 21 de ani, urmează şcoala de ofiţeri în rezervă de la Bacău şi epoleţii i se schimbă, treptat, de la sublocotenent – pardon, „mândru sublocotenent“, după propriile sale aprecieri – la ofiţer. Era tânăr, înalt şi subţirel.

Fiica sa, Liliana, a moştenit-o fizic pe mama sa

Nu lipsea nicio sâmbătă seara de la balurile Cercului Militar din Râmnicu Sărat. Dansa şi cânta, calităţi cu care-şi va distra prietenii şi la bătrâneţe. Pe ringul de dans, întâlneşte o fată de care se îndrăgosteşte, cum se zice, ca un nebun. Pentru că – trebuie să ştiţi – Gheba nu avea nimic din tăria unui ofiţer neînfricat şi aspru. Era sentimental, enervant de romantic şi mândru de asta.

„Nu ştiam ce să-i admir mai întâi“
„Am cunoscut o fată care mi-a atras imediat atenţia prin frumuseţea ei deosebită, înaltă, cu un trup armonios, cu ochi mari, negri şi păr bogat, lăsat pe spate. Avea multă eleganţă în mers, dansa cu multă pasiune, ceea ce îi scotea în evidenţă zvelteţea. Mă uitam la ea şi nu ştiam ce să-i admir mai întâi“, povestea Gheba despre fata căreia i-a cântat, în acea seară, melodia „Ramona“. Pe ea o chema Lilica Popescu.

În cartea sa, Gheba se pierde în detalii dedicate primei sale iubiri. Dar şi celei de-a doua, şi a altor iubiri pe care le-a trăit mai intens decât însuşi războiul care se apropia. Angoasele îndrăgostitului, care nu primea niciun răspuns la zecile scrisori trimise prin poştă, îl împing să o ia la fugă, călare, în plin viscol, spre „dragostea mea din creierul munţilor“. Voia să-şi declare dragostea şi să le ceară, cum se cade, mâna părinţilor.

Înainte de a sta în spatele catedrei, Grigore heba a trecut prin anii grei ai războiului

Drama soţiei sale
Cu Lilica se căsătoreşte în 1936. Părinţii ei, care aveau patru fete şi cinci băieţi, „toţi intelectuali“, le-au aranjat o nuntă cu orchestră, iar el al avut grijă ca lăutarii să cânte neapărat două melodii: „Ramona“ şi „Căsuţa nostră, cuibuşor de nebunii“. Peste doi ani, se năştea fiica lor, Liliana.

Cam atât a durat şi fericirea lor. Războiul forţa tot mai tare graniţele ţării. Gheba trebuia să lupte. În plus, după căsnicie, toţi cei cinci fraţi ai soţiei sale s-au stins, unul după altul, de tumoare cerebrală. La ultimul copil, părinţii Lilicăi n-au mai rezistat şi au murit amândoi în acelaşi an. „A fost cea mai mare tragedie de familie pe care a cunoscut-o judeţul Vrancea“, scria Gheba în „Între viaţă şi moarte“.

În 1941, pe peronul gării din Râmnicu Sărat, Gheba îşi ia rămas bun de la familie. Pleacă pe front, să lupte alături de trupele germane, având sentimentul vremurilor grele şi nesigure care vor urma.

Eliberează 40 de prizonieri evrei din lagăr
Pe câmpul de luptă, ştia că nu există dreptate decât cu arma. Totuşi, ceva nu-l lăsa să rămână indiferent în faţa crimelor comise de nazişti. În oraşul Dubăsari din Transnistria, acolo unde armata lui Hitler avea un lagăr de exterminare pentru evrei, trăieşte primul şoc al războiului. „Am văzut femei şi copii împuşcaţi, ce cădeau în gropile făcute de ei. Copiii continuau să ţipe în groapă. Călăii erau îmbrăcaţi în haine negre, cu panglici roşii la chipiu şi la veston, penru a fi cât mai fioroşi“, povestea soldatul pe care astfel de imagini îl ţineau treaz nopţile.

Întorcea mereu privirea după aceşti oameni chinuiţi, aşa că, într-o zi, cu riscul de a fi omorât în faţa plutonului, îşi face pentru prima oară curaj. Un curaj nebun! Ajută un grup de patruzeci de oameni –  femei, bărbaţi şi copii –  să fugă, care, deşi nu ştiau, erau în drum spre locul de execuţie. Îi îmbată pe nemţii care-i închiseseră pe prizonieri în lagăr şi, la ora 12 noaptea, împreună cu sergentul său de încredere, deschide lacătele gratiilor. Oamenii au început să alerge, fericiţi, în toate părţile. A doua zi dimineaţa, nemţii s-au trezit din beţie şi în prea multă linişte. Panglicile lor roşii erau căzute în noroi.

În vagonul meu aveam nouă morţi şi, în mijloc, o grămadă mare de excremente. Aveam păduchi şi în sprâncene, eram foarte murdari şi cu chipurile hidoase. Nu mai semănam a oameni. Am legat toate curelele de la pantaloni de o crăticioară, pe care am strecurat-o printre drugii de la o fereastră a vagonului şi, din mersul trenului, prindeam ceva zăpadă care ne mai potolea arşiţa.

Grigore Gheba,

în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“

Micile bucurii de pe front şi marile temeri
A continuat să se apropie cu regimentul de front. La 20 octombrie 1941, era la Cotul Donului, şi se pregătea de primul atac împotriva Armatei Roşii. Conducea tragerile de artilerie, de la observator. În luptă cu el, erau şi alţi doi fraţi de-ai săi, pe care, pentru a-i apăra „vărsam potop de foc peste inamicul aflat imediat în faţa lor“. Dacă în copilărie se hârjoneau până la nervi, în bătălie, îşi purtau de grijă permanent, vorbeau la telefon în fiecare seară să se asigure că toţi sunt încă în viaţă.

Să nu credeţi că, în ciuda morţii ameninţătoare, oamenii se afundă numai în gânduri demoralizatoare şi uită să se bucure – orice ar însemna asta – de cele mai mici gesturi de omenie. Un exemplu: într-una dintre serile de „linişte“, Gheba primeşte un telefon de la unul dintre fraţii săi, Vasile, care conducea la atac o companie de mitraliere, să-i spună că făcuse nişte turte cu grâu. Avea de mers 300 de metri până la fratele său. Era înfometat. N-a putut rezista tentaţiei aşa că a pornit spre el. Soarele tocmai apunea, iar dinspre linia inamicului se vedea cum, pe coama colinei, alerga, cocârjat, ofiţerul Gheba. Focuri de armă s-au năpustit aspura lui.

„Nu se poate să nu fiu lovit“
„Un foc năpraznic de mitralieră s-a abătut asupra mea, încât auzeam cum şuierau gloanţele pe la urechi şi-njurul corpului. M-am făcut una cu pământul. Am înţepenit pentru o clipă pe coama dealului; auzeam doar gloanţele cum loveau nisipul de pe lângă corp, aruncându-mi-l în ochi. Eram convins că sunt ciuruit de gloanţe, dar de spaimă credeam că nu simţeam rănile. M-am calmat şi am început să-mi pipăi corpul vorbind singur şi deodată am început să strig ca ieşit din minţi: «Nu se poate, nu se poate, nu se poate să nu fiu lovit!»“. După o oră, a reuşit să se întoarcă teafăr la observator. Soldaţii plângeau, pentru că fuseseră înştiinţaţi că ar fi fost ucis. Lesne de înţeles că nimeni n-a mai avut poftă de turte cu grâu.

La 3 noiembrie 1942, Gheba cade prizonier în punga Donului. Această dată îi va rămâne în amintire, aşa cum mărturisea în cartea sa, ca o adevărată sinucidere şi un act de trădare din partea nemţilor. În rândul a peste 100.000 de oameni se instalează haosul, împinşi de un sentiment puternic de răzbunare. Cei mai mulţi se sinucid, înnebunesc sau sunt ucişi de armele sovietice.

Portret de soldat: 39 de kilograme şi nicio speranţă
Gheba a refuzat să-şi rupă epoleţii de pe uniforma de ofiţer, în speranţa că va scăpa „mai uşor“. A fost aruncat în bordeie sub pământ, alături de alţi colegi, aşteptând clipa morţii. A fost dus într-o piaţă plină de oameni care au aruncat cu pietre în el. Într-un marş alături de 50.000 de oameni, se târa spre lagărele din Siberia. Noaptea dormea pe zăpadă, în plin câmp. Era noiembrie 1942. A doua zi, doar cine rezista cotinua drumul.

Gheba a fost prizonier în trei lagăre. Când a ajuns în ultimul, Susdold, din apropierea Moscovei, avea 39 de kilograme şi nicio speranţă că-şi va revedea familia. „Din corpul meu atletic îmi rămăseseră doar ochii care să plângă“.

Îndrăgostit de medicul care i-a salvat viaţa

„N-am crezut în minuni, însă am admis întotdeauna hazardul“, spunea Gheba, încercând totuşi să-şi explice revenirea sa la viaţă. Pentru că, în cel mai nesperat moment al său, mâna salvatoare a fost din întinsă, de data aceasta, de infiermiera lagărului, pe nume Marusia Anka. L-a găsit plâgând cu suspine într-o zi. Ea a fost înduioşată de suferinţa lui, pe care prizonierul i-o povestea anevoie în rusă.

Femeia blondă, cu ochi albaştri, se va îngriji de-acum de „Grişa“, aşa cum îi spunea doar ea. Iar el va reuşi din nou să-şi ţină spatele drept. Tot ea îl sfătuieşte să se încrie în unitatea de voluntari formată din prizonieri români recrutaţi din lagăre, Divizia „Tudor Vladimirescu“, spunându-i că doar aşa va putea să ajungă înapoi în ţară. Pentru Gheba, hotărârea sa era lege şi procedează întocmai. Mai târziu, însă, va fi judecat aspru pentru această decizie.

Mariusia era aşa de tânără şi de frumoasă, cu obrajii îmbujoraţi, iar în privire avea atâta blândeţe şi bunătate, nu-mi puteam crede ochilor, părea un vis frumos. «Grişa, să ştii că eu am să fac din tine un bărbat voinic», mi-a zis Marusia, căreia i-am mulţumit cu mâna pe inima care încă mai dădea semne de viaţă.

Grigore Gheba,
în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“

Se întoarce în Moscova, după Marusia Anka
Fără să-şi explice cum, se îndrăgosteşte de Marusia Anka, de care se simţea foarte apropiat sufleteşte. Prin tot felul de escapade, reuşeşte să o mai întâlnească la Moscova, având acordul generalului Nicolae Cambrea, de la comanda Diviziei „Tudor Vladimirescu“ şi ajutorul bunului său prietenul din divizie, Mişa Guzun, un ofiţer rus care-l ştia de îndrăgostit. Pentru Grigore Gheba, Marusia a fost un înger salvator, chiar aşa au fost cuvintele sale. Şi ea îl iubea, deşi amândoi ştiau cât de periculoasă era dragostea lor în acele vremuri. Ultima oară când s-au văzut era în amurg, doar ei doi, într-o pădure de molizi de la marginea Moscovei, unde şi-au spus vorbe de îndrăgostiţi.

Matematicianul se întoarce în acest loc în anul 1988. Pe 7 iulie pleacă din Bucureşti spre Moscova sperând că o va găsi pe Marusia la adresa pe care o primise, în urmă cu 40 de ani. Însă pe strada Maxim Gorki nr. 204 nu mai locuia nimeni. Cu 320 de ruble în buzunar, a închiriat o maşină şi a mers pe malul râului Oca, la 60 de kilometri de Moscova. Alături, era pădurea de molizi, acolo unde se văzuseră ultima oară. Era intactă, aşa cum o ştia. „În rest, n-am mai recunoscut nimic“, scria Grigore Gheba  care nu a mai aflat nimic despre femeia care, cândva, i-a salvat viaţa.

Avansat din „trădător de ţară“ la prefect de judeţ

Înapoi pe front, luptă acum împotriva nemţilor. Trece la o aruncătură de băţ pe lângă Râmnicu Sărat, însă nu poate să-şi anunţe familia că este viu, înapoi, acasă! În timpul luptelor, Grigore Gheba este de două ori acuzat de trădare. Prima oară, aşezat în scaunul din biroul de anchete al comandamentului Diviziei „Tudor Vladimirescu“, trebuie să-i recunoască enkavedistului sovietic Serper că el ar fi dat ordin ca unitatea sa să-şi facă amplasament pe un teren care putea fi văzut cu uşurinţă de inamic. Nu recunoaşte nimic. Petrece trei zile în întuneric, apoi este trimis în judecată la Curtea Marţială şi, din nou, trimis în arest. E eliberat fără nicio explicaţie şi se întoarce pe front, dar, în luptă, este rănit.

Într-o zi din 1972, Grigore Gheba a mers la pescuit, îmbrăcat în costum şi cu batistă-n piept asortată

Ana Pauker îl propune prefect la Râmnicu Sărat
Ana Pauker, care se afla atunci la conducerea Partidului Comunist la Bucureşti, şi pe care acesta o întâlnise de câteva ori la Dizivia „Tudor Vladimirescu“, află că acesta este rănit. Îl trimite pentru tratament acasă, la spitalul din Râmnicu Sărat. Gheba reuşeşte, în sfârşit, să-şi revadă familia care-l credea pierdut de tot în Siberia. Liliana, fiica lui, învăţase cuvântul „tată“.

De fapt, Ana Pauker voia ca, odată însănătoşit, Grigore Gheba să ocupe fotoliul de prefect al judeţului Râmnicu Sărat. „Imaginaţi-vă câtă ură şi invidie am putut să-mi atrag din partea lui Gheorghe Stoica, care nu mă simpatiza deloc, şi a altor nemernici când au auzit că din situaţia de trădător pe punctul de a fi împuşcat la zid, dintr-odată, am fost propulsat în funcţia de prefect de judeţ“. Gheba acceptă postul.

Refuză să aresteze 84 de „legionari“
Doar că presiunile dictate de regimul comunist îl fac să scrâşnească din dinţi. Sarcinile ca prefect îl frustrează, dar tot nu are încotro şi le respectă: trebuia să plătească în natură, ca despăgurbire de război, din armistiţiul cu ruşii, cantităţi enorme de produse agricole şi industriale. Într-o zi vede cum un batalion sovietic care trecea spre front s-a oprit pe câmp unde erau patruzeci de vaci, apoi oamenii le-au împuşcat şi încărcat în camioane, iar pe ţărani i-au alungat cu puştile. Pentru că se plânge la Comisia Aliată de Control pentru aceste abuzuri, e acuzat de antisovietism. Punctul culminant e dat de Teohari Georgescu, pe atunci ministru de Interne. Gheba primeşte de la acesta o listă cu 84 de nume, majoritatea învăţători şi preoţi, pe care trebuie să-i aresteze, pe motiv că ar fi fost legionari. După o discuţie cu Ana Pauker, acesta nu reuşeşte decât să obţină o suspendare a arestării celor 84 de oameni. Grigore Gheba îşi anunţă demisia. 

În ceea ce priveşte comunismul implantat cu forţa de indivizi de ţeapa Anei Pauker, am înţeles că era o formă mascată a trădării de patri, drept care am refuzat să fiu membru de partid încă de când eram în dizivie şi, apoi, tot restul vieţii, suportând, cei-i drept, consecinţele.

Grigore Gheba,
în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“

Viaţa de la zero în Bucureşti
Pleacă definitiv în Bucureşti într-o noapte, la ora 2.40, împreună cu soţia şi fiica lui. E nevoit să înceapă totul de la zero. „Aş putea spune că funcţia de prefect a făcut din mine poate cel mai sărac om din judeţul Râmnicu Sărat. Îi încropeam acum fetiţei mele un culcuş – o ladă căreia îi detaşasem capacul şi ale cărei balamale începuse să le zdrăngănească...“, îşi amintea Grigore Gheba despre primii ani „de libertate“, în care a refuzat să fie membru de partid încă de când era în divizie.

Este momentul când îşi reevaluează viaţa. Îşi aminteşte ce-i spusese în copilărie senatorului Tătăranu, când l-a rugat să-l ajute să-şi termine şcoala şi să înveţe matematica. Nu mai stă mult pe gânduri şi se înscrie, împreună cu soţia lui, la cursurile Facultaţii de Matematică din Bucureşti. Încă din perioada studenţiei scrie cărţi de matematică, care-i oferă o oarecare popularitate şi începe să fie solicitat de elevi pentru meditaţii.

Acelaşi diagnostic de cinci ori
Dar cum viaţa lui Grigore Gheba pare să fie constituită din momente în zig-zag, bucuria de a-şi cumpăra o casă pentru familia sa, de a preda cu drag matematică elevilor este umbrită de o veste proastă după o vizită la medic. De la acelaşi doctor, Arseni, de la Spitalul nr. 9, care-i operase, fără succes, cei patru fraţi ai soţiei sale. Lilica începuse să dea semne de oboseală, apoi să devină tristă şi melancolică, ca pe urmă să o chinuiescă durerile de cap. Medicul i-a spus că nu va mai rezista mult. S-a stins din viaţă după o lună, rugându-şi soţul să aibă grijă de fiica lor Liliana.

La finalul cărţii sale, Grigore Gheba a adăugat un post scriptum. Nota că, pe 24 ianuarie 1993, fiica lui a murit într-un accident de maşină: „Încă o lovitură grea pentru mine, încă o dovadă că existenţa mea a fost o cumpănă între viaţă şi moarte“.

Fiica sa adoptivă: „«Şoşon» m-a învăţat să-mi placă matematica“

Carmina Dragomir Gheba (în stânga), alături de Şoşon

După moartea soţiei sale, viaţa lui Grigore Gheba era un calvar. Se simţea disperat ca un naufragiat, care nu mai găseşte scăpare. După un an de greutăţi şi privaţiuni, îşi revine tot în picioare. O întâlneşte pe Lucreţia, „sfioasă, ca o fetiţă“, care va schimba cu totul atmosfera apăsătoare din casa noii familii Gheba. Ea îi va tolera multe din slăbiciunile matematicianului curtenitor, îi va bate la maşină culegerile de matematică epuizate de pe rafturile librăriilor şi îi va fi sprijin atunci când va fi îndepărtat de regimul comunist, ca autor.

Nu poate însă să-şi împlinească dorinţa ei cea mai mare – aceea de a avea un copil. Aşa că, la rugăminţile Lucreţiei, o adoptă, mai mult informal, pe nepoata lor, Carmina, fiica fratelui şi a cumnatei sale, Constantin şi Paula Cîrnu, de care ei erau foarte apropiaţi.

Noul copil din familia Gheba
Paula Cîrnu, care acum locuieşte în fosta casă a familiei Gheba îşi aminteşte că a acceptat această înfiere, mai mult pentru bucuria cumnatei sale. „Nu m-am dispensat niciodată de Carmina. Cumnata mea îşi dorea foarte mult o fiică, aşa că a apelat la mine. «Nu vreau să-ţi iau fata, vreu doar să-mi poarte numele»“, îmi spunea. Noi oricum eram două familii apropiate, astfel că am acceptat, iar Carmina s-a bucurat mereu de două perechi de părinţi care au iubit-o mult“, a explicat Paula Cîrnu pentru „Weekend Adevărul“.

În clasa a VII-a, Carmina se mută la Bucureşti, la „noii“ părinţi. Mama ei, profesoară de română, îşi dorea foarte mult ca ea să urmeze liceul „Gheorghe Lazăr“ din Capilată. „Una dintre cărţile preferate ale mamei, care au marcat-o în liceu, a fost «Cişmigiu et Company», de Grigore Băjenaru, unde este descris acest liceu, astfel că şi-a dorit foarte tare ca şi eu să urmez cursurile acolo“, a explicat Carmina Dragomir-Gheba, care locuieşte în prezent în Italia. Cum era foarte dificil pentru un copil din provincie să reuşească la o şcoală aşa prestigioasă, a venit să se pregătească la Bucureşti.

Relaxat, pe scaun, alături de oamenii săi cei mai dragi

Vorba lui „Şoşon“: „Nu fi cap pătrat!“
În sânul familiei, Grigore Gheba nu era vreun profesor exigent sau un om apăsat de necazurile prin care trecuse de-a lungul vieţii. „Şoşon“ – porecla primită pentru că şi-a găsit, odată, căţelul alb dormind în nişte şoşoni de casă – era un om mereu vesel, extrem de optimist, care, deşi avea multe amintiri copleşitoare, prefera să se gândească mereu la partea bună a lucrurilor. Se încărca cu energia copiilor care veneau la medicaţii, pe care i-a pregătit până la finalul vieţii.

Fiica sa, Carmina, a fost una dintre elevele pregătite de profesorul Gheba, însă doar în sufrageria de acasă. „Şoşon m-a învăţat să-mi placă matematica. Era extrem de răbdător când explica şi m-a învăţat să gândesc logic fiecare rezolvare. Mi-aduc aminte că, atunci când greşeam, îmi spunea: «Nu fi cap pătrat!». Şi desena un omuleţ care avea capul într-un pătrat. Iar după ce găseam soluţia, desena capul într-un triunghi. Eu îl întrebam de ce tocmai un triunghi, iar el îmi zicea că triunghiul, în special cel echilateral, are mai multe proprietăţi decât un cerc, de pildă. Că, oricum l-ai aşeza, îşi găseşte stabilitatea foarte bine“, povesteşte Carmina, care, până la urmă, a intrat cu brio la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Capitală.

„Cine şi-a înşelat nevasta, hai sus!“
Şi Carmina, şi mama ei îşi amintesc că lui Grigore Gheba îi plăceau femeile frumoase. Le complimenta, le oferea flori şi o făcea într-un mod remarcabil. Soţia sa era înţelegătoare. Paula Cîrnu îşi aduce aminte de un episod cu haz petrecut în noaptea de Revolion la Predeal.

„Petrecerea era în toi, iar orchestra cânta «La mulţi ani!» pentru cei născuţi în ianuarie, februarie şi tot aşa. Când am crezut că s-a încheiat cu urările, spre surprinderea tuturor din sală, orchestra a continuat altfel: «Cine şi-a înşelat nevasta, hai sus, hai sus!». Şi atunci soţia sa, ştiindu-l pe Şoşon nu prea cuminte, i-a zis «Hai puişorule, nu te ascunde, scoală, ce mai aştepţi? Ridică-te să-ţi cânte, uşă de biserică ce eşti!». Şi, în toată sala aceea plină de oameni, el a fost singurul care s-a ridicat! Toţi erau pe jos de râs“, îşi aminteşte femeia amuzată.

Când s-a stins, în urma unui atac de cord, Grigore Gheba a lăsat pe biroul său de lucru o culegere neterminată. Avea 92 de ani şi dorinţa nemuritoare de a explica materia aceasta complicată de care fug cei mai mulţi elevi.

Gheba, un „comerciant de culegeri“?

În perioada comunistă, culegerile profesorului care a predat toată viaţa la Şcoala nr. 146 „I.G. Duca“ din Bucureşti, erau un fenomen. Peste 30 de manuale cu probleme şi exerciţii, tipărite în sute de mii, ajungând la milioane de exemplare, erau nelipsite din ghiozdanele elevilor. În anul 1975, lui Gheba îi este interzis să mai publice, primind observaţii de la Ministrul Educaţiei şi al Învăţământului de atunci, Suzana Gâdea, cum că ultima sa lucrare „nu contribuia la modernizarea matematicii“.

Gheba se luptă să-şi facă dreptate şi este sprijinit de un apropiat prieten, Gogu Rădulescu, pe atunci vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Reuşeşte să găsească soluţii şi la astfel de probleme, însă imaginea sa iese şifonată din tot scandalul.

„Erau nişte exerciţii de sorginte sovietică“
Poate că numele său a fost pe buzele multor elevi şi profesori în anii dinainte de ’89. Astăzi, însă, nu mai înseamnă mai nimic. Radu Gologan, coordonatorul olimpicilor naţionali la matematică, spune că, deşi a crescut cu culegerile lui Gheba, „pentru că altele nu erau“, nu a fost niciodată vreun pasionat al problemelor sale. „Învăţam, din acele exerciţii, să calculez fără greşeală expresii algebrice. Dar nu îmi dezvoltau nicicum gândirea. Erau nişte exerciţii tip, de sorginte sovietică, multiplicate. Atunci a fost o perioadă în care s-a pus accentul greşit pe problemele calculatorii şi algebra «fără greşeală», care sunt o daună a gândirii“, a explicat Radu Gologan pentru „Weekend Adevărul“, care crede că Grigore Gheba a contribuit în mare măsură la imaginea pe care matematica o are acum în şcoli.

Erau probleme de acelaşi fel şii, de obicei, o temă dată de un profesor serios care era considerat bun însemna 50 de exerciţii din culegere de pe o zi pe alta. Vă daţi seama, pentru un copil de 12 ani, ce înseamnă să fie nevoit să facă aşa ceva.

Radu Gologan
coordonatorul olimpicilor naţionali la matematică

„Soluţii-reţetă“
Matematicianul Solomon Marcus îl aprobă. El explică, totodată, că în perioada comunistă, apăruseră multe astfel de culegeri, nu numai la matematică, care pretindeau că-ţi oferă soluţia. Nu conta educaţia, crede profesorul, ci succesul reuşitei la examane. „Problemele profesorului Gheba nu-l determinau pe elev să gândească, să argumenteze, ci îl făceau să îngurgiteze soluţii-reţetă, altgoritmi, fără să priceapă la ce ajută ele“, crede Marcus, care nu l-a cunoscut personal pe Grigore Gheba.

Totuşi, Solomon Marcus e de părere că, în rândul elevilor, a rămas încă acest cult al culegerilor de tip „Gheba“. „Mi s-a întâmplat ca în multe şcoli pe unde am mers, atunci când am pus elevilor întrebarea ce matematicieni români cunosc, au răspuns numaidecât: «Gheba!» Ei au confundat matematicienii care au la bază o creaţie ştiinţifică, recunoscută, cu comercianţii de culegeri de probleme“, spune Solomon Marcus care se luptă, la 90 de ani, să înlocuiască matematica  învăţată macanic cu una care face apel la gândire, la logică şi la cultură.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

61 Comentarii

Claudiu Arseniu
24.10.2015, 16:39:43

N-am auzit de Gheba. Pe mine m-a chinuit I. Petrica.

-11 (15 voturi)
Pârşu
24.10.2015, 16:48:03

Gheba si alti matematicieni romani nu au fost niste inovatori. Ei au facut acele culegeri pentru "truditorii" matamaticilor, nu pentru cei cu adevarat isteti.

-11 (21 voturi)
IonIon Codreanu
24.10.2015, 17:48:28

Îmi pare rău, dar înseamnă că ați trecut prin școală ca gâsca prin apă. Adică DOAR ați trecut din clasă în clasă nu ați învățat să știți pentru viață. Este perfect posibil în România ultimelor zeci de ani. Exercițiile lui Gheba au FORMAT gândirea, au format abilități absolut necesare în viața de astăzi, diferită de care de acum 2000 de ani, când puteai exista și fără a ști să scrii și să citești...

+9 (19 voturi)
Tomsa II
24.10.2015, 16:51:40

ma abtin sa critic viata unor profesori.Chiar aseara citeam ceva din metodele lui Creanga. Bune? Rele? Cu trecerea mai multor ani, paradoxal, ce e rau este sters si ramane doar parfumul acelor vremuri..Probabil, asa se va intampla si cu Gheba.

+7 (7 voturi)
Marcel Cristea
24.10.2015, 17:06:20

With hard work anybody can overcome adversity, even Romanians.

-6 (10 voturi)

Vezi toate comentariile (61)