Prejudecata venea din şcoală…

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

… aşa cum spionul din romanul lui John Le Carré venea din frig. M-am gândit, nu o dată, la cât de util ar fi, la Facultatea de Litere, un seminar în care să-i dezveţi pe studenţi, încă din anul I, de unele deprinderi incorecte căpătate în timpul liceului. Exemplele sunt nenumărate. Mă voi referi în continuare la câteva care privesc lectura textului literar.

Cum se citeşte poezia

Când a luat fiinţă şi la noi, cu mai bine de un deceniu în urmă, masteratul universitar, am convenit cu studenţii mei, în lipsa oricărei programe, să discutăm despre cum se citeşte poezia. Le-am cerut să alcătuiască o listă de procedee, în ordinea importanţei. Aşa dar, cu ce începem? Îmi închipuiam că-mi vor spune că începem prin a citi textul, şi nu o dată, ci de două sau de trei ori, indiferent de faptul că-l mai citiseră ori studiaseră înainte. Răspunsul a fost altul: căutăm simbolurile. Atunci mi-am amintit că multe lucrări scrise la teza de literatură de la concursul de admitere în facultate analizau cu precădere simbolurile din poezie. Aşa fuseseră învăţaţi. Sigur că poezia are o natură simbolică, dar asta nu înseamnă că orice poezie conţine o simbolistică. Sunt destule în care plutesc la suprafaţa textului comparaţii din cele mai simple ori metonimii sărace stilistic. Ca să nu spun că metafora în sens propriu nu apare înainte de Eminescu. Există, apoi, în epoci mai apropiate, poezie de notaţie, care nu implică simboluri, tot aşa cum în trei sferturi din lirica avangardei nu se găsesc simboluri.

Ce susţin manualele...

Un caz interesant pentru lectura romanului îl oferă „Baltagul” lui Sadoveanu, care arată că nici criticii literari nu ştiu totdeauna să citească. Pompiliu Marcea a publicat, în 1977, un „Dicţionar al personajelor sadoveniene”. În prefaţă, lăsa a se înţelege că aşa trebuie început studiul unei opere, cu analiza personajelor, nu cu o sinteză, precum era cartea mea despre Sadoveanu. I-am replicat că eu pariez pe Kant, care socoteşte că sinteza precede analiza. Cu alte cuvinte, că nu pot spune mare lucru despre, să zicem, Vitoria Lipan decât dacă am o idee formată despre semnificaţia romanului. Pot spune doar ceea ce spune textul în imediateţea lui şi anume că o ţărancă de la munte pleacă în căutarea bărbatului ei, dispărut în timp ce negocia cu alţi ciobani vânzarea unor oi. Atât. Până la un punct, tema „Mioriţei”, anunţată, de altfel, de Sadoveanu însuşi într-un motto la roman. Tot ce urmează este o interpretare subiectivă. Diferită de la critic la critic, în funcţie de ideea fiecăruia despre roman.

G. Călinescu vede în curajoasa munteancă un „Hamlet în fustă”, detectiv ingenuu, dar eficace, urmând traseul transhumanţei spre a da de locul crimei şi apelând la cutume locale spre a descoperi unde acestea au fost încălcate. Ion Negoiţescu are o perspectivă misogină: Vitoria ar fi fiind o muiere a dracului, hapsână, rea, pragmatică, interesată să recupereze oile. Al. Paleologu susţine că romanul reface realistic mitul lui Osiris, cel ale cărui oase risipite trebuie adunate. Ce propun unele manuale sau anexe didactice? Însumarea unora din aceste ipoteze critice într-o medie, care este însă doar un melanj imposibil de conceput, bazat pe convingerea că există o parte comună obiectivă în text. Rezultatul este în fond o compilaţie, plaga principală a lecturii şcolare.

Nu tot învăţul are un dezvăţ

Soluţia unei lecturi corecte este să discriminezi între diferitele interpretări, nu să le amesteci. E important ca elevul să le cunoască pe cele mai profunde, dar el trebuie prevenit că nu merg împreună. E necesar să-i laşi iniţiativa în a o alege pe cea care îi convine, fie aceea mai aproape de textul romanului datorată lui G. Călinescu, fie aceea fantasmagorică, dar cât de erudită, a lui Al. Paleologu. La 17 sau 18 ani, n-ar fi exclus să opteze pentru aceasta din urmă. Totul e să ştie că optează. Un pas mai departe ar fi să-şi dea seama singur de eventualele neconcordanţe dintre text şi interpretare. De exemplu, că textul ne spune că Nechifor Lipan se afla pentru prima oară în locurile unde a fost omorît, aşa că Vitoria nu putea profita de transhumanţă ca să-i ia urma, cum susţine G. Călinescu.

Din nefericire, nu tot învăţul are un dezvăţ. Deprinderile rele căpătate în şcoală corespund adesea unui fel confortabil de a citi şi aprecia literatura şi care e foarte greu de combătut cu argumente raţionale. Sensibilitatea îi joacă cititorului feste, înclinând balanţa spre o lectură pur sentimentală, care se înduioşează de suferinţele personajelor şi se bucură de finalurile fericite. Am observat acest lucru la mulţi dascăli de română, de la care ele ajung pe cea mai directă cale la elevi. Adevărata lectură presupune o seninătate imperturbabilă.        

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite