Reforma şcolii: a schimba totul fără a schimba nimic

Încet, încet, reforma şcolii devine o cauză prioritară în mai multe ţări ale lumii. Rapoartele OCDE au pus în lumină, de câţiva ani încoace, progresul şcolii din ţări ca Finlanda sau Coreea de Sud, al căror exemplu e tot mai des recomandat unor ţări europene cu tradiţii mult mai vechi şi socotite până deunăzi inconturnabile.

 Esenţial este totuşi faptul că lumea pare să fi devenit conştientă de rolul şcolii în dezvoltarea civilizaţiei umane. Exisă încă, din nefericire, mari disparităţi între ţări şi continente. O aplicare globală a unor principii de educaţie şi a unor metode de studiu nu va fi posibilă decenii bune de aici înainte. Africa are nevoie de cu totul alte programe decât Europa. Un exemplu, între atâtea: Education for all, programul UNESCO, are un sens şi o utilitate indiscutabilă dacă ne referim la o bună parte a ţărilor africane sau arabe, dar e cu desăvârşire defazat faţă de necesităţile şcolii europene.

Merită să enumerăm câteva dificultăţi cu care se confruntă astăzi reforma şcolii din Europa şi, nu în ultimul rând, din  România.

Prima este inerţia sistemului de învăţământ, cu cât nivelul lui este mai complex. Vorbind bunăoară doar despre reforma în curs a colegiului francez, opoziţia la propunerile guvernului este masivă şi descurajantă, venind îndeosebi din partea sindicatelor. Opozanţii fac contrapropuneri contradictorii, care se anulează reciproc. Confruntările pot dura un timp nedefinit, angajându-i şi pe profesori, şi pe părinţi. Consecinţa este că o schimbare reală nu este posibilă.  

A doua dificultate este, din contra, schimbarea repetată şi pe termen scurt a sistemului de învăţământ. Când reformele succesive nici măcar nu se aşteaptă una pe alta. Şi nu sunt introduse la debut de serie, ci, deseori aleatoriu, pe parcursul procesului. Încălecându-se una cu alta, ele perturbă procesul, îi derutează pe dascăli şi pe elevi şi produc confuzie. Când îţi înscrii copilul în clasa pregătitoare, nu ştii câte clase va face, câte la gimnaziu şi câte la liceu, ca să nu spun că despre tipul de bac de care va avea parte e riscant să-ţi faci cea mai mică idee.

A dificultate treia este lipsa unei concepţii clare despre menirea şcolii în societate. La ce bun să-mi pierd ani din viaţă ca să merg la şcoală? O întrebare a unor elevi la care dascălii nu par să aibă răspuns. Ca să ştii care sunt materiile care le vor fi necesare în viaţă elevilor, e nevoie să cunoşti cum va arăta lumea în viitorul, măcar, apropiat. Din păcate, şcoala ne pregăteşte cel mult pentru prezent, dacă nu cumva pentru trecut. N-am citit decât rarisime studii sau statistici referitoare la raportul dintre şcoala de azi şi lumea de mâine. În aceste condiţii, cum să iei partea unora sau altora în privinţa greutăţii care se cade acordată materiilor sau a numărului de ore care trebuie afectat fiecăreia? Cine are dreptate: partizanii umanioarelor sau, respectiv, cei ai unui învăţământ ştiinţific şi tehnologic? De aici se cuvine pornit, de la o idee absolut limpede despre tipul de şcoală utilă în societatea secolului XXI. Este însă o eroare să le ceri părinţilor părerea despre predarea religiei în şcoli, fie şi dacă un sondaj recent a dovedit că e una cât se poate de corectă, chiar dacă potrivnică Bisericii: astfel de lucruri nu se supun referendumului. Cu atât mai mult nu trebuie invitată să se pronunţe autoritatea clericală: nu e clar ce va spune? Numai reformatorul poate decide, bazat pe o bună cunoaştere lucrurilor, de şcoala viitorului. El trebuie să-şi asume reforma şi, mai ales, să fie lăsat s-o aplice. Când fiecare nou ministru vine cu ideea lui şi o pune urgent în aplicare, şcoala cade în pană. E bine, înainte de orice, dacă vrem să constatăm ce are maşina noastră şi ce e de făcut, să ridicăm capota motorului,

În fine, aş mai spune că o concepţie limpede privind rostul şcolii contemporane trebuie să excludă, sau măcar să fie conştientă de ea, confuzia pe care o fac deseori reformatorii înşişi între şcoala ca mijloc şi şcoala ca scop. E uşor de remarcat că o seamă de măsuri de reformă pornesc de la primul termen, cele mai multe, dar că totodată altele, destule, îl iau subconştient în considerare pe cel de al doilea. Nu e simplu de decis cum e firesc. În  epoci îndepărtate, şcoala a fost un scop în sine (de altfel, o urmau prea puţini şi nu neapărat fiindcă le-ar fi folosit în viaţă), în epoca modernă, odată cu democratizarea şcolii şi cu deschiderea ei pentru cei mai mulţi, şcoala a devenit un mijloc de promovare socială. Reversul acestei din urmă situaţii constă în creşterea abandonului şcolar tocmai acolo unde democratizarea îşi împlinise misiunea, ceea ce înseamnă că tot mai mulţi au încetat a vedea în şcoală un mijloc necesar pentru a izbuti în viaţă. Exemplul perfect al acestui paradox îl oferă şcoala americană. Dar nici cea românească de după 1989 nu e departe.