România va pierde 17 miliarde de euro,  fără 6% din PIB în educaţie

Aceasta este concluzia categorică a UNICEF, care a prezentat concluziile studiului „Costul Investiţiei Insuficiente în Educaţie în România”, realizat în colaborare cu Ministerul Educaţiei. Pierderile ar urma să se contorizeze în perioada 2015-2020.

„Totuşi, nu este suficient că educaţia să beneficieze de bani mai mulţi - aceste fonduri trebuie investite strategic”, spune Sandie Blanchet, reprezentantul UNICEF în România.

Am scris şi eu şi alţii zeci de articole pe tema asta, fără niciun efect în acţiunea guvernamentală.

În adevăr, banii nu rezolvă totul, dacă nu sunt investiţi cu inteligenţă şi înţelepciune dispar ca apa în nisip, cum au dispărut şi până acum.

Recomandarea UNICEF este că România să acorde prioritate maximă educaţiei timpurii şi celei primare, dar şi să pună mai mult accent pe abilităţile sociale, emoţionale şi necognitive la nivelul curriculumului - care au o importanţă semnificativă în procesul de angajare. 

Iată şi prima problemă nerezolvată, reformarea curriculumului, punerea lui în acord cu piaţa muncii, cu provocările globalizării, cu noul cotext social, economic, politic, cu aderarea-integrarea României la NATO şi UE.

Un exemplu: piaţa muncii globalizate, europene,  ar fi trebuit să provoace încă de acum 10-15 ani dublarea sau triplarea orelor de limbi străine în şcoli, pregătirea profesorilor şi metodelor de predare, mobilitatea profesorilor şi elevilor în spaţiul european, pentru a învăţa mai uşor limbile de circulaţie în Europa.

Nimic din toate acestea. Învăţarea limbilor străine a rămas cenuşăreasa învăţământului, a trecut în seama părinţilor care au bani de meditaţii. În rest, nimic notabil în învăţământul nostru.

Cât despre abilităţi sociale, emoţionale, şi necognitive, zero, nimeni nu se preocupă aşa ceva.

De multe ori am scris despre o disciplină agregat, educaţie pentru societate, prezenţa ei în toate etapele şcolarităţii,   care să conţină module corespunzătoare vârstei: cunoaşterea legislaţiei, drepturile fundamentale ale omului şi copiilor, principiile democraţiei şi statului de drept, codul bunelor maniere, retorică, etc.

Niciun ecou, nimeni nu este interesat, nici ministerul nici sindicatele, care vor să ferească profesorii de eforturi suplimentare. Şi este doar un exemplu, mai sunt şi altele, ştiinţele mediului, ştiinţele vieţii, etc.

În prima variantă a noului curriculum pentru primar exista o astfel de disciplină agregat, eliminată apoi la presiunea sindicatelor, care vor menţinerea curriculumului în tiparele anilor 80.

Conform cifrelor oficiale citate de UNICEF, peste 6% dintre copiii de vârsta ciclului primar sau gimnazial sunt în afara sistemului de învăţământ, iar 17,5% dintre tinerii de 18-24 de ani au părăsit timpuriu şcoala.

Este vorba de tineri care n-au absolvit învăţământul obligatoriu, în opinia mea procentul este chiar mai mare, pentru ca în cataloage există elevi fantomă, care nu ferecventeaza şcoala, dar sunt raportati ca prezenti pentru a incasa alocatii bugetare mai mari.

Abandonul şcolar masiv are o singură explicaţie logică. Părinţii şi elevii au constatat că parcurgerea şcolii nu-i ajută cu nimic la inserţia în piaţa muncii, competenţele şi abilităţile obţinute în şcoală n-au aproape nici o legătură cu cele cerute de către angajatori din piaţa muncii.

Şi atunci, de ce să cheltuie bani, să-şi rupă haine şi încălţăminte, dacă tot nu-i ajută cu nimic la obţinerea unor joburi bine plătite?

Prăpastia dintre şcoală şi piaţa muncii se manifestă şi în lipsa formării profesionale extinse şi eficiente, conform cerinţelor pieţei muncii, care cere meseriaşi şi muncitori de înaltă calificare, nu birocraţi şi ştiutori de integrale şi derivate.

De la 270.000 de elevi în şcoala profesională, în anul 2003, am ajuns la 30.000, în 2014,  de 10 ori mai puţini, într-o economie în plină dezvoltare. Efectul politicii duse de Ecaterina Andronescu.

O altă eroare acută este lipsa legăturii dintre salariile din învăţământ cu performanţa şi rezultatele muncii salariaţilor.

De ce să facă performanţă profesorii, dacă se poate altfel: „muncesc sau nu muncesc, acelaşi salariu primesc”.

Soluţia există. Instalarea unui sistem de evaluare standardizat, unitar la nivel de ţară, bazat pe aplicaţii informatice, care să măsoare progresul şcolar al elevilor unui profesor, unei clase sau unei şcoli, fără intervenţia factorului uman, pe baza testelor tip grilă personalizate, similare dar nu identice, din bazine de itemi unitari la nivel de ţară.

Salarizarea şi evaluarea managementului poate fi legată de progresul şcolar.

Fără pornirea motorului motivării salariale, nu există progres în educaţie.

Depolitizarea managementului este absolut necesară, pentru ca politrucii fac mai mult rău decât bine.

Alocarea banilor bugetari pe baza voucherelor destinate educaţiei, care să urmeze elevul în şcoala pe care acesta şi-o alege, ar premia şcolile bune şi performante, şi le-ar închide pe cele care nu înţeleg logica competiţiei generatoare de calitate.

Fără acest proces, care adaugă şi funcţia de solidaritate socială a statului, alături de contribuţiile pe care părinţii înţeleg să le aducă şcolii la care îşi duc copii, nu se rezolvă problema calităţii şi competiţiei generatoare de calitate.

Nu-mi fac iluzii că, măcar în al doisprezecelea ceas, cineva de la nivelul deciziei politice va înţelege aceste cerinţe minimale ale dezvoltării educaţiei.

Există şi percepţia că „ţara, (adică politicienii), te vrea prost”. Ca să votezi în funcţie de pomeni electorale şi  promisiuni mincinoase.

Recentul vot de la alegerile prezidenţiale arată că nu mai este valabilă această paradigmă, ca majoritatea populaţiei a înţeles că nu pomenile reprezintă şansa unei vieţi mai bune.

Alternativă e una singură: o educaţie şi formare profesională de calitate.