Şcoală

articolul anterior articolul urmator

Se sună de intrare! Prima zi de şcoală, în amintirea unor scriitori şi artişti: „Puteam să jur că toate inimile şcolarilor erau doldora de furnici şi viespi“

1
19 Sep 2020 15:58:34
Autor: Ana-Maria Şchiopu
Nu fiţi trişti, că-ncepe şcoala! FOTO Guliver/ Getty Images
Nu fiţi trişti, că-ncepe şcoala! FOTO Guliver/ Getty Images

În ultima jumătate de an s-a trăit cu nostalgia trecutului şi cu nesiguranţa prezentului. Pandemia de COVID-19 ne-a răsturnat cu susul în jos toată viaţa şi a dictat inclusiv începutul noului an şcolar. Şcolarii au asortat bucuria şi emoţia cu măşti de protecţie, dezinfectanţi şi distanţare socială. 15 septembrie 2020 nu mai aduce deloc cu primele zile în bănci aşa cum şi le amintesc şase scriitori şi artişti.

15 septembrie a adus dintotdeauna flori şi râsete şi emoţii – uneori, şi plânsete. Până nu demult, venea în nuanţe de alb şi albastru: costumul bleumarin al băieţilor, îmbrăcat cu stricteţe timp de 12 ani, şi uniforma fetelor, cu cămaşă lungă, în pătrăţele, completată de şorţul albastru, care s-a transformat, apoi, în sarafan bleumarin. Desigur, să nu uităm nicicând pampoanele – mari, albe, cu dantele – şi gulerele impecabile, apretate. Înghesuiala din prima zi, de la care nimeni nu chiulea. Teancurile de manuale care îşi aşteptau stăpânii pentru un an – erau căutate cu ardoare cele mai noi, fără cotoare tocite şi colţuri îndoite.

15 septembrie era ziua poveştilor şi a planurilor măreţe. Era ziua sfaturilor părinteşti ale dascălilor, dar şi a discursurilor greoaie ale directorilor de şcoală. Pentru elevi, parcă era „ziua cârtiţei“ – acelaşi 15 septembrie era trăit din nou şi din nou. Abia la finalul şcolii, privind în urmă, îţi dai seama că aşa e-n viaţă: ţi se oferă un număr limitat de începuturi, iar pentru începuturile de an şcolar ai doar 12. Fiecare nou an şcolar a fost diferit; s-a schimbat puţin câte puţin – anotimpurile au devenit mai calde, iar oamenii, cuprinşi de tehnologie, parcă mai reci. Ce a rămas, însă, neschimbată e emoţia primei zile de şcoală. În continuare, în toate careurile din România, sute de mii de copii se întreabă dacă învăţătorii vor fi blânzi sau stricţi, ce note vor lua, de cine se vor îndrăgosti. Scriitori şi artişti şi-au amintit, pentru „Weekend Adevărul“, emoţia, ruşinea, entuziasmul şi minunea primei zile de şcoală.


Blugi Rambo şi Michael Jackson

de Marius Chivu, scriitor 

FOTO Arhiva personală/ Cosmin Bumbuţ

Trei lucruri îmi amintesc limpede din prima mea zi de şcoală, 15 septembrie 1985: drumul cu mama, greutatea ghiozdanului şi frumuseţea învăţătoarei. Şcoala Nr. 10 nu era departe de blocul nostru – un drum de 20 de minute de mers pe jos, cu două străzi semaforizate de traversat. Mama m-a dus de mână la şcoală, a identificat clasa unde fusesem repartizat, clasa I-a H, şi a rămas ca, după ore, să o aştept lângă poarta de pe terenul de handbal, de unde avea să mă ia înapoi acasă. Nu mai ştiu exact ce s-a întâmplat – poate ne-au dat drumul mai repede, poate a întârziat? –, îmi amintesc însă că m-am întors acasă singur, întâlnindu-mă cu mama abia în faţa blocului. De atunci, nimeni niciodată nu m-a mai dus la şcoală, mă duceam şi mă întorceam singur, de fiecare dată ocolind pe alte străzi, ori descoperind scurtături printre blocuri, până mi-am învăţat cartierul. De fiecare dată cărând ghiozdanul burduşit, în primul rând, cu un penar masiv, de lemn, unde, spre finalul anilor ’80, în plină Epocă de Aur, aveam să pun şi o bucată de lumânare din cele groase folosite la ritualul de botez, pentru că iarna, când terminam programul seara, uneori se lua curentul în şcoală şi aprindeam lumânările ca să ne continuăm orele.

Nu ştiu ce-aş putea spune despre frumuseţea învăţătoarei Camelia M. Poate doar că odată, în clasa a IV-a, ne-a povestit un videoclip văzut pe casetă VHS la videoplayer, care videoclip mi-a rămas în cap ani buni, până când l-am văzut eu însumi cu aceeaşi uimire. Era „Thriller“, al lui Michael Jackson. Dar cea mai amuzantă amintire din prima zi de şcoală o am din toamna lui 1989. În vara aceea, tata se întorsese, după un an de muncă, de pe şantierul unui complex petrochimic din Irak şi-mi adusese un costum de blugi, pantaloni şi jachetă, cu care mama, considerând că oricum avea aceeaşi culoare ca uniforma, m-a îmbrăcat pentru prima zi de şcoală a clasei a V-a. Cum eram singurul elev fără uniformă, diriginta m-a apostrofat şi m-a trimis acasă. Îmi amintesc şi acum sentimentul de mândrie cu care m-am întors acasă, îmbrăcat în costumul de blugi, în timp ce toţi copiii rămăseseră la şcoală. Marca acelor blugi irakieni contrafăcuţi era Rambo – dar pe atunci nu văzusem nici clipul luiMichael Jackson, nici filmul cu Stallone. Peste trei luni avea să vină, însă, Revoluţia.


O mare ruşine

de Dan Coman, scriitor

FOTO Arhiva personală

Am ajuns primul în curtea liceului.
M-am aşezat pe o bancă şi am aşteptat. Ştiam: cu fiecare nou-venit emoţiile mele vor creşte; cu fiecare nou elev apărut în curtea imensă a Liceului „Coşbuc“ mă voi simţi şi mai singur. Veneam dintr-un cătun: nu cunoşteam pe nimeni, Năsăudul mi se părea imens şi sofisticat, mult prea sofisticat pentru unul ca mine – un adolescent mai degrabă retras şi fără niciun vis.

După mai bine de o jumătate de oră a apărut o fată brunetă care s-a aşezat pe trepte, chiar la intrarea principală. Mai apoi un grup de băieţi, râzând în hohote. Apoi un alt grup de băieţi, apoi un băiat înalt care a venit şi s-a aşezat lângă mine. Nu mi-a vorbit. Când fata durdulie a coborât de pe bicicleta ei verde şi l-a îmbrăţişat, a început să plouă. Umbrelele au apărut ca ciupercile, odată cu părinţii. Cu mine nu venise nimeni. IX A, atâta ştiam. N-aveam niciun chef să înceapă şcoala. 

IX A – dirigintele ne-a chemat în careul de început de an şcolar şi ne-a pus să ne aşezăm, doi câte doi, în spatele lui. Colegii mei? Dezinhibaţi, vorbăreţi, sclipitori. Până ce, brusc, dirigintele, profesor de sport, s-a întors spre noi, şuierând: „Nesimţiţilor! Hai, toată gaşca, băgaţi patru ture de teren, pas alergător!“. Am fost primul care a început să alerge. Toate celelalte clase erau frumos aşezate în careu, pregătite pentru începerea festivităţilor. Numai noi, în şuşotelile lor, alergam în tăcere, de jur împrejurul curţii, ridicând praful regulamentar, până la genunchi. Mi-a fost extrem de ruşine, aşa că am alergat cu ochii în pământ, neîndrăznind să mă uit înspre ceilalţi. La un moment dat, fata brunetă a alergat cu mine, umăr la umăr, mi-a zâmbit şi m-a depăşit. Apoi m-a depăşit grupul de băieţi – şi băieţii continuau să râdă –, apoi băiatul înalt şi tăcut şi fata durdulie. Când am terminat de făcut turele, liniştea care umpluse curtea s-a risipit, iar ploaia s-a oprit brusc. Reaşezaţi în careu, abia respirând, am ascultat mai apoi discursurile oficiale. Nu aveam niciun chef să înceapă şcoala. Însă atunci habar n-aveam că fata brunetă, grupul de băieţi veseli, fata durdulie şi băiatul tăcut vor deveni cei mai buni prieteni ai mei.


Careul perfect şi şcolarii cu inimi doldora de furnici şi viespi

de Doina Ruşti, scriitoare

FOTO Arhiva Personală/ Eduard Enea

Bunicii mei erau învăţători şi mă luau uneori cu ei, întotdeauna însoţită de Jeana, care avea grijă să nu mă mişc, să nu deschid gura. Noi stăteam în ultima bancă, având perspectivă largă asupra tuturor cefelor. Ştiam atât de puţine lucruri pe-atunci, încât orice mi se părea un miracol – mişcarea capetelor şi forma pantofilor mă fascinau, iar tabla neagră constituia o culme greu de atins.

Ziua de 15 septembrie era, desigur, un eveniment în familia noastră şi-mi amintesc bine câteva lucruri. În primul rând, careul perfect din curtea şcolii, făcut din copii îmbrăcaţi în uniforme albastre, deasupra căruia văd în minte cerul înalt şi senin, care îmi aducea lacrimi în ochi pe tot parcursul festivităţii. Nu păstrez printre amintiri un început de şcoală ploios, deşi cred c-au fost multe, ci doar cerul din care picura încă visul verii.

15 septembrie însemna sfârşitul zilelor libere, din care nu mai rămânea decât o fâşie albastră, reflex al unui timp intangibil. Tot din curte, ţin minte liniştea care se lăsa de îndată ce apărea directorul şcolii, poreclit „Pionierul“ – devenit personaj în „Fantoma din moară“. Era un tip înalt, cu dinţi perfecţi, încât astăzi nu-mi mai amintesc ce ochi avea, ori ce nuanţe se desfăceau din glasul lui, însă aş putea să-i descriu foarte bine dinţii: lungi, impozanţi. Peste careu se lăsa o linişte fără explicaţie, ceva electrizant şi aproape magic, încât puteam să jur că toate inimile şcolarilor erau doldora de furnici şi  viespi. Abia după aceea îmi vin în memorie clasele: duşumeaua proaspăt curăţată, mirosind a petrol, sobele uriaşe, de fontă, cu o pajură întipărită pe burţi şi, bineînţeles, băncile, care arătau neatinse în prima zi. Erau bănci lungi, de patru locuri, formate dintr-o scândură simplă, pe care ne aşezam, şi un pupitru, cu loc special pentru călimară, cu scobitură pentru creioane. Pe la jumătatea lunii octombrie, aceleaşi bănci deveneau de-a dreptul posace. Dar chiar şi-aşa, mai păstrez cu plăcere amintirea primei mele bănci, o scândură de lemn lustruit, ca un săpun ajuns la final. Prin clasa a III-a ne-au adus bănci clămpănitoare, cu scăunel pliant, care făcea zgomot când te ridicai de pe el. Vechile bănci au fost puse pe foc.


Bătutul din palme, neîntrerupt

de Dan Gulea, profesor de Limba şi Literatura Română

FOTO Arhiva personală

Prima zi de şcoală, în 1984, a fost o adevărată manifestaţie de bucurie şi înfrăţire: tocmai s-au serbat cu fast 40 de ani de la 23 August 1944, sărbătoare adjudecată şi naţionalizată de Partid. Avusese sau urma să aibă loc penultimul congres al aceluiaşi Partid, intram într-un nou cincinal. După momentele discursului sau ale discursurilor oficiale, la microfonul de la şcoala din spatele blocurilor, toată lumea s-a întors către toată lumea, au schimbat buchete de flori, probabil s-au şi îmbrăţişat. Astfel încât puştiul de 6 ani şi jumătate cu ochelari i-a dat buchetul de flori unei fete mai mari – pentru că doar fetele sau doamnele primeau flori şi adesea se bucurau. Aşa că am întins crizantemele – sau garoafele? – către prima persoană care corespundea gestului tuturor. „De ce eu?“, a întrebat, şi nu mai ştiu decât că eleva mult mai mare nu mai putea fi găsită de mama pentru o reparaţiune; s-a căutat un alt buchet pentru „tovarăşa“. 

Reţin bătutul din palme al vechii tovarăşe, pentru a atrage atenţia, ce se va repercuta în anii următori în bătutul cu palma pe catedră, pe obraz, pe stadioane. Era septembrie, tocmai începuse noul an bisericesc ca în urmă cu o sută şi ceva de ani, de când avem sistem de învăţământ, ca în urmă cu sute de ani, când nu aveam sistem de învăţământ, iar şcoala se înscria, în fond, în aceleaşi reguli.


Fericit şi speriat, cu bretonul bine aşezat

de Emil Rengle, dansator şi coregraf

FOTO Arhiva personală

Îmi amintesc prima zi de şcoală ca fiind o sărbătoare. Am o soră mai mare, care deja mergea la şcoală, iar eu aşteptam cu nerăbdare acel moment. Voiam să merg şi eu, să-mi fac prieteni, să învăţ lucruri noi. Acum, la 30 de ani, cu atât mai mult privesc acest moment ca pe o sărbătoare, cu cât trăim vremuri incerte, în care noua generaţie este invadată de online şi are mai puţin acces la interacţiunea directă cu ceilalţi. Practic, cred că prin această zi celebrăm acum faptul că există un loc în care putem fi în societate, în care copiii se pot întâlni şi împărtăşi poveşti, în care pot învăţa împreună. Mi se părea cool să merg la şcoală, să socializez. 

Când am început clasa întâi, îmi amintesc că eram nerăbdător şi speriat totodată, dar fericit că eram înconjurat de copii de vârsta mea, cu care urma să-mi petrec timpul. Dincolo de toate acestea, îmi amintesc perfect un lucru din prima zi de şcoală, care mă amuză enorm. Era o doamnă în vârstă care ne făcea poze. Pentru că era foarte implicată în acest proces şi-şi dorea să iasă bine fotografiile, ne aranja pe fiecare, iar baieţilor ne dădea bretonul la o parte cu palma-i plină cu salivă. N-am cum să uit vreodată treaba asta. 


Minunea unui nou început

de Cătălin Babliuc, actor

FOTO Arhiva personală

Cea mai frumoasă zi de şcoală a fost pentru mine prima zi din clasa a XII-a. M-am bucurat să-mi văd colegii, clasa, banca, eram fericit că sunt acolo, îmi venea să sărut podelele. S-ar putea să fi fost atât de vesel pentru că reuşisem să nu rămân repetent şi luasem examenul de corigenţă la matematică din vară, scăpasem de coşmarurile că nu voi putea da BAC-ul şi că voi repeta clasa a XI-a. Dar n-am rămas repetent, am învăţat sute de probleme aşa cum am învăţat poezii pentru examenul la facultatea de teatru. Am luat 9,20 la matematică şi am uitat absolut totul la nici două săptămâni după examen. Prima zi din clasa a XII-a a fost, deci, o minune.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Marcel Popa
19.09.2020, 17:00:45

In sfarsit un articol bun de citit.

+2 (2 voturi)
Modifică Setările