Soluţiile pentru reforma educaţiei, propuse de trei profesori români din străinătate

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Trei decenii au trecut de când încercăm să îmbunătăţim sistemul de învăţământ                                            Fotografii: Shutterstock; Arhiva personală Lomaca;Niţu;Imbarus
Trei decenii au trecut de când încercăm să îmbunătăţim sistemul de învăţământ                                            Fotografii: Shutterstock; Arhiva personală Lomaca;Niţu;Imbarus

De 30 de ani, în România se vorbeşte despre reforma învăţământului, însă până acum implementarea a fost mereu amânată. Trei profesori români, care predau în Germania, Japonia şi SUA, vorbesc despre primii paşi către un sistem educaţional mai sănătos, precum şi despre măsurile pe care România le-ar putea adopta din ţările în care aceştia activează.

La începutul anului trecut, la Palatul Cotroceni, se desfăşura o conferinţă în cadrul proiectului „România Educată. Unul dintre vorbitori era Andreas Schleicher, directorul pentru Educaţie al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), omul care conduce direcţia care organizează testările internaţionale PISA. Schleicher n-a pictat în culori calde sistemul educaţional românesc, ba dimpotrivă: a punctat problema echităţii în şcolile noastre sau variaţiile performanţei de la o instituţie de învăţământ la alta. Cea mai mare provocare pentru ţara noastră, explica expertul, o reprezintă schimbarea modului de a preda, cu accent pe dezvoltarea unei gândiri complexe şi a unor abilităţi diferite. „Când te uiţi la rezultatele din prezent ale învăţării în România, vezi că elevii sunt foarte buni la replicarea cunoştinţelor pe care le-au învăţat, sunt foarte buni să reproducă acele conţinuturi şi subiecte. Motivul pentru care România nu este printre elitele testelor PISA este acela că elevilor le ia foarte, foarte mult timp să extrapoleze ceea ce ştiu, să îşi aplice cunoştinţele în situaţii nefamiliare, în contexte noi“, declara Schleicher.

Am început cu stângul

Reforma în educaţie nu-i un lucru uşor de înfăptuit, mai ales că nu am avut un start bun imediat după Revoluţie. În 1990, filosoful şi profesorul universitar Mircea Flonta a fost unul dintre martorii reorganizării învăţământului românesc, aflându-se în comisiile Ministerului Învăţământului şi din Senatul Universităţii din Bucureşti. Într-un interviu acordat „Weekend Adevărul“ în primăvara anului trecut, Flonta spunea că atunci accentul nu a picat pe „chestiuni de conţinut“, ci pe promovările cadrelor didactice care, în timpul regimului comunist, fuseseră îngheţate. Problema a fost însă că toţi profesorii din ţară şi-au dorit acest lucru, indiferent dacă o meritau sau nu. „Un lucru şi mai rău a fost că s-a creat un număr foarte mare de universităţi particulare şi noi universităţi de stat, fără să existe personal calificat pentru predare – de unde a rezultat o scădere foarte accentuată a nivelului. Apoi au fost stabilite nişte norme pentru promovare: de pildă, să ai lucrări publicate. Oameni care nu erau angajaţi cu adevărat şi care n-ar fi trebuit să rămână în învăţământ publicau cărţi la edituri particulare. Toate lucrurile astea au devenit posibile, pe de o parte, din cauza faptului că s-a pus căruţa înaintea boilor, deci s-au creat instituţii de învăţământ superior înainte de a asigura personal calificat, iar pe de altă parte, din cauză că a acţionat foarte mult acest sistem în care nu există reguli rigide“, descria situaţia profesorul.

Vreme de trei decenii, problema s-a tot adâncit, vorbindu-se mereu de o reformă a sistemului educaţional. Fiecare dintre cei 23 de miniştri care au ajuns în Guvern a abordat, într-un fel sau altul, subiectul. Cel mai adesea, discuţia despre reformă a însemnat să privim spre modelele de succes de peste hotare: cel danez, cel finlandez, cel britanic, iar lista poate continua. Este, însă, aceasta o soluţie viabilă? Şi dacă da, cum ar trebui România să pregătească terenul înainte de a prelua şi adapta sistemul de educaţie al altei ţări? Despre aceste lucruri am vorbit cu trei profesori care predau de mulţi ani peste hotare şi care au explicat ce ar putea prelua ţara noastră din sistemele de educaţie în care ei activează. Constantin Lomaca şi Teodor Niţu, profesori de chimie şi biologie, respectiv de fizică, la şcoli internaţionale din Germania şi Japonia, şi Aura Imbarus – profesoară de limba engleză în California, SUA – descriu în tuşe generoase cum se face educaţie în şcolile lor, dar şi cât de realistă ar fi pentru noi preluarea unui model din afarăCei trei profesori fac parte din proiectul SuperTeach.

În Japonia, educaţia copiilor este una spartană, dar făcută cu multă blândeţe şi răbdare. De asemenea, există o încredere deplină între copii, profesori şi părinţi. Cred că vor rămâne în continuare în topul sistemelor educaţionale, fiindcă la nivel de societate au înţeles cât de importantă este educarea copiilor pentru viitorul ţării. - Teodor Niţu, profesor de fizică, în Tokyo

Respectul reciproc, un numitor comun

Constantin Lomaca_şcoala online

Foto: Profesorul Lomaca, predând în high definition

Când vine vorba de lucruri făcute cu cap, precizia şi disciplina nemţească sunt proverbiale. Modelul german este privit cu admiraţie în multe domenii – de la afaceri, la guvernare până la educaţie. În oraşul Erlangen din landul Bavariei, la catedra Franconian International School este buzoianul Constantin Lomaca, care predă aici, de şase ani, biologie şi chimie. Înainte, a fost şeful catedrei de ştiinţe şi director de curriculum în Sydney, Australia. Are rezerve în ceea ce priveşte caracterizarea modelului de educaţie de la noi, pentru că a observat că situaţia diferă, uneori fundamental, de la o instituţie la alta – ceea ce descria şi Schleicher în conferinţa sa. Îl descrie, în schimb, pe cel german, despre care spune că are următoarele puncte forte: „Autonomia, flexibilitatea şi adaptabilitatea, atât a şcolii, cât şi a celor ce lucrează acolo – profesori, directori şi alţii –, toate acestea spre beneficiul elevilor cărora le predăm“.

La şcoala internaţională din Erlangen, în relaţia profesor-elev domină respectul, iar comunicarea e cheia pentru un proces de învăţare uşor. „Elevul este tratat ca un tânăr în formare, atât academică, intelectuală şi de caracter. De asemenea, există o relaţie deschisă, democratică, atât cu conducerile şcolilor, cât şi între colegi. Se colaborează constant şi se discută propunerile de schimbări. Elevilor li se oferă şansa de a se îmbunătăţi, de a se corecta, dar sunt şi sancţionaţi atunci când aleg să nu respecte regulamentul şcolii. Părinţii sunt informaţi în legătură cu progresul elevilor, cât şi referitor la parcursul şcolii. Sunt consultaţi în special când se iau decizii majore care-i impactează pe copii“, punctează Lomaca.

La capătul celălalt al lumii, Teodor Niţu, profesor de fizică la Seisen International School, în Tokyo, Japonia – o ţară al cărei sistem de învăţământ este lăudat la nivel global –, se bucură şi el de interacţiunea pe care o are cu colegii de breaslă, invocând trainicul respect al niponilor. „Interacţiunea cu colegii mei este chiar mai apropiată decât o aveam cu cei din România, fiindcă lucrăm mult împreună, dar, în acelaşi timp, este mai puţin umană, fiindcă ei nu se implică prea mult emoţional. Cu siguranţă, coeziunea de grup este mai mare decât ceea ce am văzut în România, deoarece chiar dacă unora nu le pasă prea mult, aici se lucrează în echipă, iar standardele profesionale sunt extrem de ridicate. Totodată, aş putea spune, la modul general, că există mult mai multă consideraţie faţă de profesori, iar asta provine din respectul pe care întreaga societate niponă îl arată acestora, indiferent de nivelul la care predau.“

Când se aşază la catedră, Niţu nu simte că aplică vreo metodă diferită faţă de perioada în care preda în România, singura diferenţă fiind că elevii de acum – majoritatea japonezi sau alţi asiatici, proveniţi din familii mixte – se deschid mai greu. Dar după o perioadă de acomodare, totul se desfăşoară lejer. Când vorbeşte despre sistemul nipon de învăţământ, Niţu foloseşte cuvântul „special“, fiind fascinat de felul în care îmbină două metode diametral opuse: tehnologia şi predarea tradiţională. Peste fundamentul acestei combinaţii vine o serie de ingrediente care caracterizează societatea niponă – munca, încrederea, colaborarea şi respectul. „Educaţia copiilor este una spartană, dar făcută cu multă blândeţe şi răbdare. De asemenea, există o încredere deplină între copii, profesori şi părinţi. Cred că vor rămâne în continuare în topul sistemelor educaţionale, fiindcă la nivel de societate au înţeles cât de importantă este educarea copiilor pentru viitorul ţării“, descrie Teodor Niţu situaţia în şcolile din Japonia, o ţară unde rata analfabetismului este zero.

Este nevoie de o anumită înţelepciune pentru a identifica acea masă critică, care acceptă că ceva nu funcţionează, că există anumite probleme, o grupare care este, astfel, implicit dispusă să contribuie la soluţionarea problemelor. - Constantin Lomaca, profesor de chimie şi biolgie, în Erlangen

Importul modelelor externe, o capcană

Prof T Niţu Impreuna cu echipa Firebird MEI castigatori ai Premiului 1 - Pete Conrad Scholars la Concursul de Stiinta de la NASA 2019

Foto: Profesorul NIţu împreună cu echipa Firebird MEI, câştigători ai Premiului 1 - Pete Conrad Scholars, la Concursul de Stiinţă de la NASA 2019

Deşi se simt ca peştele în apă în ţările în care predau, cei doi profesori nu cred că a copia un model din afară este cea mai bună idee pentru România. Constantin Lomaca spune că ar fi indicat, totuşi, să învăţăm unii de la alţii. „Trebuie să ne ferim să cădem în capcana importării unor modele externe, dacă nu există o analiză serioasă a modului în care aceste modele oferă sau nu soluţii la problemele de fond ale învăţământului românesc“, spune profesorul.

Înainte de preluarea oricărui element din afară, imperios necesară ar fi o radiografiere a întregului sistem, care să scoată în evidenţă ce funcţionează şi ce nu funcţionează. Este, însă, un demers anevoios, care trebuie realizat de oameni care să recunoască şi să accepte neajunsurile din actualul sistem de învăţământ, dar pe care să le şi depăşească. „În primul rând, este nevoie de o anumită înţelepciune pentru a identifica acea masă critică, care acceptă că ceva nu funcţionează, că există anumite probleme, o grupare care este, astfel, implicit dispusă să contribuie la soluţionarea problemelor. Altfel, se vehiculează în toate direcţiile probleme prea mari pentru unii, prea mici pentru alţii şi viceversa. În al doilea rând, avem nevoie de demnitate, de diplomaţie, de inteligenţă emoţională, de eliberarea fricii, de caracter şi de curaj politic pentru a demara orice fel de schimbare ne propunem“, mai spune Lomaca.

Că doar în urma unei analize riguroase am putea vedea dacă anumite măsuri de succes din afară pot funcţiona sau nu pe specificul românesc este şi părerea profesorului de fizică Teodor Niţu. Acesta adaugă că radiografia sistemului trebuie făcută nu doar într-un mod serios, ci mai ales sincer. „Fiecare naţiune are moştenirea sa culturală şi emoţională şi nu cred că există un model care să se potrivească perfect oriunde. Este necesară o analiză a ceea ce există în acest moment: baza materială, resursele umane şi resursele financiare. Această analiză ar putea fi fundamentul unui plan de viitor al educaţiei româneşti din care nu ar trebui să lipsească: starea de bine şi de fericire a copilului şi a profesorului, educaţia socio-emoţională, statutul profesorului şi aşteptările sale privind profesia, statutul elevului, profilul elevului şi al absolventului, considerat în strânsă legătură cu nevoile şi cerinţele secolului XXI, precum şi impactul economic“, spune Niţu, care adaugă că important este şi felul în care scopurile sistemului educaţional se reflectă în politica guvernamentală. „Cred că potenţialul educaţional al României este foarte mare, drept urmare el ar trebui capitalizat şi manageriat mult mai bine, deoarece ne poate ajuta să creştem ca ţară, dar şi să ne îmbunătăţim brandul de ţară. Sunt multe de discutat, însă atât timp cât la nivel naţional sau global aceasta este deseori privită ca un business şi este dirijată şi subordonată aparatului politic, sunt puţine şanse să avansăm cu adevărat.“

Încă am amintiri plăcute din sistemul de învăţământ din România, nu cred că o schimbare radicală ar fi soluţia. - Aura Imbarus, profesoară de engleză, în California 

Două elemente-cheie: viziune şi descentralizare

Îmbunătăţirea sistemului de educaţie nu se poate face peste noapte, urmărind cu creionul indicatorii unor grafice cu rezultatele altora. Constantin Lomaca spune că dacă Ministerul Educaţiei îşi doreşte cu adevărat o reformă, atunci ar trebui să investească finanţe, timp şi resursă umană. „Aş sugera să se organizeze o echipă de 10-15 specialişti, care să plece în cinci-şase ţări, cu sarcini şi obiective foarte clare, timp de şase luni, după care, cele învăţate să fie analizate şi pliate cu viziunea şi specificul actului educaţional românesc. Este important de menţionat că probabil este nevoie de mai multă deschidere în luarea unor decizii bazate pe studii, pe sondaje ori rapoarte locale sau internaţionale – este recomandat să tratăm foarte serios aceste date, atât la nivel macro, cât şi micro. Deciziile aleatorii ori luate la presiunea unui grup nu pot aduce schimbări majore în timp, pe scară largă, explică Lomaca.

Dar cum rămâne cu planul de a prelua, totuşi, anumite măsuri din sistemele de învăţământ de peste hotare? Ar putea România, în acest moment, să adapteze vreun element din cele trei sisteme pe care Lomaca a avut şansa să le observe – cel german, cel internaţional, respectiv cel australian? Profesorul confirmă şi menţionează mai întâi o măsură comună acestor sisteme: descentralizarea de facto, adică „încrederea în capacitatea profesorilor de a găsi soluţii, individual şi colaborând unii cu alţii, precum şi respectul  pentru copii, ei fiind nişte adulţi în devenire“. Acesta menţionează şi alte elemente pe care ar trebui să le deprindem. De pildă, de la germani am putea învăţa organizarea, rigurozitatea şi perseverenţa; de la australieni, deschiderea către nou, dar şi o anumită dinamică şi flexibilitate a programelor; iar din sistemul internaţional, toleranţa şi dorinţa de a înţelege cultura celuilalt.

Teodor Niţu crede că Ministrul Educaţiei trebuie să-şi dea seama de necesitatea unei viziuni. Îndeamnă la reflecţia asupra semnificaţiei pe care învăţarea copiilor o are în viitorul ţării, pentru ca apoi, educaţia să fie făcută o prioritate în guvernări. „Este destul de simplu să înţelegem că, aşa cum îi educăm pe copiii noştri, exact aşa se vor vedea schimbările la nivel de societate şi de ţară, în viitor. Cum poţi crea viitorul unei naţiuni dacă nu ai grijă de educaţia celor mai mici?“

Soluţia unei şcoli în care să fie testate modelele de import

Foto: Aura Imbarus, alături de unul dintre absolvenţii ei

Despre viziune – doar că într-un sens strict pragmatic – vorbeşte şi o profesoară din România care predă în însorita California, în trei instituţii de învăţământ. Aura Imbarus s-a stabilit în SUA în 1997, când a câştigat lozul norocos la Loteria Vizelor, iar din 2001 a început să predea limba engleză, de parcă i-ar fi limbă maternă, la El Camino College, West High School şi Los Angeles Harbor College. Spune că îşi tratează elevii ca pe nişte adulţi, iar, gradual, printr-o comunicare temeinică, şi reciproca devine valabilă, tinerii tratând-o pe Imbarus ca pe una de-a lor, cu o combinaţie de respect şi prietenie. Astfel, cursurile nu presupun doar o transmitere de informaţii seci, ci un dialog permanent, un schimb de idei între omul de la catedră şi cei care se află în bănci. Asta pentru că profesoara de engleză, aşa cum le propune şi Lomaca decidenţilor români, apelează la acea descentralizare de facto. „Ambele părţi – atât eu, cât şi ei – lucrăm la crearea curriculei educaţionale. De fapt, eu aplic o relaţie de descentralizare a procesului educaţional. În fiecare zi avem seminarii socratice pe o anumită temă, iar timp de 15 minute, evaluăm topica din diverse perspective“, explică ea. 

Despre cum ar putea fi îmbunătăţit un sistem de învăţământ, profesoara din California crede că înainte de a adopta un model sau părţi ale unui model străin, trebuie luaţi în considerare o serie de factori, extrem de importanţi pentru funcţionarea optimă a acestuia: curricula educaţională, modul de predare al profesorilor, numărul de ore predate în fiecare zi, ora la care începe şcoala, temele pentru acasă, metodologia şcolară şi modul de testare. Dacă despre astfel de elemente s-a auzit şi în dezbaterile din România, Imbarus menţionează şi factori care la noi lipsesc cu desăvârşire, precum testele de evaluare a inteligenţei emoţionale sau părerile părinţilor –  care ar trebui alcătuite, spune ea, sub forma unor comitete de evaluare.

De asemenea, dacă am importa un model de educaţie de peste graniţă, vital ar fi un studiu făcut în prealabil, dar şi o şcoală-prototip, e de părere profesoara. „Ar fi nevoie de o şcoală-prototip în care noi norme să fie testate timp de cel puţin patru ani. Altfel, ar fi exact ca şi cum am cumpăra o pereche de blugi, online, la recomandarea altora, fără ca noi să facem un test de piaţă, fără să ţinem cont de mărimea pe care o purtăm, de culoarea preferată, de stil, ori fără să vedem dacă merită sau nu să-i cumpărăm. Aşadar, înainte să schimb lucruri care nu funcţionează bine, eu aş crea o şcoală-prototip, iar pe baza rezultatelor obţinute, aş lua decizii în consecinţă“. Totuşi, Imbarus se declară reticentă cu privire la importul unui model din afară în educaţia românească şi crede că ar trebui făcuţi paşi mici, dar siguri, şi în care să se prezerve punctele forte ale sistemului: „Încă am amintiri plăcute din sistemul de învăţământ din România, nu cred că o schimbare radicală ar fi soluţia“. 

Într-un sistem sănătos, şi dascălii învaţă: „Mi-am redat demnitatea de a fi profesor“

elev la şcoală luând notiţe_foto_shutterstock

Cel mai adesea, elevii români se plâng de felul în care profesorii se prezintă în faţa lor. Cu tonul plictisit, cu dictări interminabile şi fără o verificare – debarasată de miza notelor – a felului în care şi-au însuşit elevii cunoştinţele, mulţi dintre dascălii din şcolile româneşti îşi desfăşoară orele pe modul automat. Cauzele sunt multiple şi, cel mai probabil, numai o cercetare sociologică ar putea da un răspuns clar. Totuşi, una dintre ele poate fi şi lipsa colaborării între actorii implicaţi în proces: cu ceilalţi dascăli, cu elevii şi cu părinţii acestora. De pildă, în cazul lui Teodor Niţu, experienţa niponă a venit cu o adevărată revelaţie, care i-a adus aminte cât de important poate fi rolul său într-o societate.

„Schimbarea profundă a venit din faptul că mi-am redat mie însumi demnitatea de a fi profesor. Lucrul în Japonia mi-a dat această posibilitate, pot spune cu mâna pe suflet că a fost cel mai important lucru. Restul a venit de la sine“, mărturiseşte profesorul de fizică. Ca să înţelegem cum s-a produs un asemenea lucru, l-am rugat să ne povestească despre primele ore de profesorat în Tokyo, pe care le descrie ca fiind „puţin stranii“.

Niţu nu mai întâlnise o colaborare atât de strânsă pe toate planurile, iar adaptarea, din acest punct de vedere, a fost una dintre marile sale provocări. „Nu eram obişnuit cu profilul elevilor niponi, predarea era exclusiv în engleză, iar şcoala era mult mai colaborativă decât eram eu obişnuit. De alt-fel, acest ultim punct a fost şi cel mai dificil de realizat, însă eu am avut un avantaj, fiindcă în ţară am lucrat şi în mediul de business, pentru un timp, şi aveam idee despre ce însemna lucrul în echipă.“

Libertatea de a preda

Prof. Teodor Niţu_Japonia

Foto: Teodor Niţu e mai mândru ca niciodată să fie dascăl

A reuşit să se adapteze atât de bine şi pentru că a fost lovit de un val de entuziasm generat de încurajarea sistemului japonez de a pune în aplicare orice idee care ar putea aduce o îmbunătăţire. „Aproape toate iniţiativele pe care le-am propus au avut sprijinul managementului şcolii, al părinţilor şi elevilor, iar acest lucru mi-a redat şi mai mult entuziasm în realizarea muncii mele. Mi s-a dat multă libertate în a-mi face jobul, drept urmare am putut să realizez asta la un alt nivel, mai ales că nivelul lor de exigenţă este foarte ridicat“. Se spune că într-un sistem bun de educaţie nu învaţă numai elevul, ci şi dascălul se formează constant. Iar la Seisen International School, Niţu a învăţat de toate: lucrul într-o echipă, să asculte şi să fie deschis la părerile altora, precum şi practici şi strategii noi în educaţie. „Dincolo de toate, am învăţat că a fi profesor nu înseamnă doar a preda o materie, a da teme şi teste“, concluzionează profesorul. 

Nopţi de învăţat biologia de clasa a XII-a

Pentru Constantin Lomaca, începuturile predatului au fost în Sydney, unde cea mai mare provocare a fost să deprindă argoul folosit de elevii lui într-o engleză mai dificil de înţeles. „Aşadar, aveam probleme nu să comunic ceea ce doream, ci să înţeleg repede ce voiau ei, totul în contextul frumosului accent australian. A preda adolescenţilor este o adevărată încercare, o altă «lig㻓, povesteşte amuzat. O altă provocare majoră a fost că primele ore pe care trebuia să le predea erau de biologie, la clasa a XII-a, disciplina pe care o stăpânea cel mai puţin. Aşadar, în inima Australiei, pe când Internetul încă nu exista, tânărul profesor Lomaca îşi petrecea nopţile învăţând şi punând la punct lecţiile. De atunci şi până astăzi, Lomaca a învăţat foarte multe. De pildă, similar lui Niţu, şi el a fost plăcut surprins în Australia de încrederea pe care cei din şcoală le-o acordă profesorilor, în ciuda oricăror aparenţe. „Vorbeam cu accent şi eram începător, dar efortul şi pasiunea îmi erau apreciate de toţi. Mi-au acordat încredere de la bun început, eu încercam să văd ce nu funcţiona şi să mă corectez, dar ei nu-mi căutau nod în papură sau critici fără rost atunci când lucrurile nu mergeau aşa cum mi-aş fi dorit. Asta mi-a fost de folos mai târziu, după ani şi ani la catedră, când am lucrat cu profesori mai tineri, care, la rândul lor, au avut nevoie de sprijin şi de ajutor“, rememorează profesorul.

„Deschidere către toate culturile lumii“

Constantin Lomaca_şcoală online

Foto: Constantin Lomaca este atent în toate direcţiile: la colegi, la elevi şi la părinţii lor

Ajuns la Franconian International School, Lomaca a fost lovit de o adevărată explozie culturală, pentru că aici sudiază copii din peste 40 de naţionalităţi, mulţi fluenţi în cel puţin două-trei limbi străine, iar profesorii provin din peste 20 de ţări. Deschiderea către nou, către înţelegerea celuilalt au început să-i încolţească în minte, astfel că nimic nu-l mai descuraja. „Într-un astfel de mediu, înveţi să ai înţelegere şi deschidere către toate culturile lumii, precum şi către perspectivele asupra vieţii şi educaţiei. Am învăţat, printre altele, să lucrez cu elevi care nu au engleza – care aici este limbă de predare – limbă maternă şi, din această cauză, dau impresia că nu înţeleg concepte abstracte, de exemplu. Putem vedea diferenţa dintre limbaj şi comunicare, pe de o parte, şi înţelegerea şi capacitatea de efort, pe de alta.“ 

Constantin Lomaca se declară extrem de mulţumit de cadrul oferit de şcoala din Erlangen, unde, la fel ca Teodor Niţu, are libertate deplină în predare, inclusiv în ceea ce priveşte materia în sine. Recent, împreună cu colegii săi, a reuşit să demareze un program de filosofie pentru copii – un domeniu aproape de inima lui –, la clasele III-IV, pe care speră să-l vadă implementat şi în anii următori.

Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite