Sorana a luat 9,80 la Bac, fără să copieze
0
Sorana Cîrstea îşi aminteşte că de mică a ţintit notele mari la şcoală, deoarece părinţii i-au spus că educaţia este la fel de importantă ca sportul.
Este una dintre cele mai frumoase jucătoare de tenis din circuitul profesionist, dar, la 22 de ani, mărturiseşte că până acum „nu a prea avut timp de băieţi“. Este numărul 27 în clasamentul WTA (Women's Tennis Association), dar specialiştii spun că ar poate ajunge şi mai sus, chiar în vârful ierarhiei feminine, dacă ar învăţa să se şi apere.
În timpul discuţiei cu jurnalistul de la „Weekend Adevărul“ a spus de nenumărate ori că „i-a plăcut şcoala“.
A luat şi notele care s-o dovedească. Tocmai de aceea a amânat facultatea, pentru că nu vrea să facă orice doar ca să aibă o diplomă, chiar vrea să înveţe ceva: ştiinţe politice, afaceri sau design.
Vorbeşte trei limbi străine şi o înţelege pe-a patra, îşi ţine tot timpul mintea ocupată, „disciplina“ e un alt cuvânt care revine des în discursul ei, dar nu-i pare rău, pentru că a făcut întotdeauna ce i-a plăcut: tenis şi şcoală.
„Weekend Adevărul“: Sunteţi născută în 1990, în Bucureşti... În ce cartier?
Sorana Cîrstea: În cartierul Banu Manta, Sectorul 1, numai că părinţii mei s-au mutat apoi, curând, la Târgovişte.
Deci acolo aţi copilărit, de fapt...
De acolo am primele amintiri... Şi azi, pentru mine, tot Târgovişte înseamnă acasă. Şi acolo am făcut tot: am intrat la şcoală, am început tenisul, Târgovişte este, pentru mine, oraşul meu.
Ce vă mai amintiţi din perioada aceea? Eraţi genul de copil care se caţără peste tot sau vă plăceau şi păpuşile ?
Îmi plăceau păpuşile, dar eram şi o fire foarte activă... Tocmai de aceea, părinţii mei au considerat că ar fi bine să mă dea la un sport. Aveam 4 ani când m-au dus prima dată la tenis. Din primul moment s-a văzut că am talent şi că sunt făcută, ca să zic aşa, pentru acest sport. Iar uşor-uşor lucrurile au devenit din ce în ce mai serioase. În afară de şcoală şi tenis nu-mi mai aduc aminte mare lucru... Ţin minte totuşi cum eram câteodată pe balcon şi mă uitam cu jind la copiii care se jucau în faţa blocului, în timp ce eu trebuia să dorm sau mă pregăteam să merg la antrenament. Dar să ştiţi că în general nu mi-a părut rău de sacrificiile pe care a trebuit să le fac, nu consider că „nu am avut copilărie“, cum se spune... Am avut doar un alt fel de copilărie şi cred că, de fapt, aşa a fost mai bine pentru mine.
Dar vă plăcea să mergeţi la antrenamente sau uneori se întâmpla aşa... că trebuia?
La mine s-a pus problema performanţei încă de când eram foarte mică. La 5 ani aveam deja antrenor personal, făceam individualizare. Ai mei m-au dus la tenis ca să-mi consum energia, dar au descoperit că-mi place şi că am şi talent. Aşa s-au adunat toate. Iar eu am fost conştiincioasă de la bun început. Ştiam că trebuie să mă duc la antrenamente, aveam programul foarte bine organizat.
„Mi-a plăcut FOARTE mult şcoala“
Intrarea în şcoală cum a fost?
Îmi aduc aminte că ai mei nu mă lăsau să am părul lung, pentru că făceam multe antrenamente, transpiram mult şi-mi spuneau că nu am cum să-l îngrijesc. Iar în momentul în care am ajuns la şcoală, la 7 ani, eram singura fetiţă cu părul scurt din clasă şi m-am simţit un pic stingheră. Însă din primul moment mi-a plăcut extraordinar de mult şcoala, iar familia mea mi-a spus că aşa cum vreau performanţă, şi la şcoală trebuie să iau note de 10. În toată clasa I ţin minte că nu am avut decât două note de 9, iar la una dintre ele, la Muzică, am ajuns acasă plângând, de nu înţelegeau ai mei ce se-ntâmplă cu mine...!
Aţi fost premiantă?
Da, am terminat clasa I cu media 10. După aceea, dintr-a II-a, s-au introdus calificativele, şi am avut numai „Foarte Bine“, şi apoi din nou note mari... Dar să ştiţi: mie chiar mi-a plăcut şcoala, iar în familia mea educaţia este foarte importantă. Chiar dacă făceam sport de performanţă şi alţii ar fi zis „Las-o, că e obosită! A avut antrenament!“ sau „A venit de la turneu!“, ai mei au spus că trebuie să fac eforturi, să fiu bună la amândouă şi atunci m-am obişnuit cu mentalitatea asta de mică. Aşa că nici nu mi s-a părut ceva deosebit să încerc să fiu foarte bună şi la şcoală, şi la tenis. Nici nu concepeam să mă duc la şcoală fără să-mi învăţ lecţia, mai ales dacă ştiam că am un test sau urmează să fiu ascultată. Mi-am format de mică o disciplină care îmi foloseşte şi azi şi, în general, cred că îmi va folosi foarte mult în viaţă.
Unde vă făceaţi mai mulţi prieteni ? La şcoală sau la antrenamente ?
Cei mai mulţi dintre prietenii pe care-i am azi sunt din tenis ori au o legătură cu acest sport. Dar încă mai am şi două-trei prietene din şcoală. Până în clasa a VIII-a am avut mulţi prieteni din şcoală; după ce am intrat la liceu, mai puţin... Era mai greu să leg prietenii, mai ales că începusem să călătoresc destul de mult. Pe urmă m-am mutat în Bucureşti; aici mi-am făcut un alt cerc de prieteni, aşa că am pierdut un pic legătura cu cei care au rămas acolo.
Primul premiu: 30.000 de lei
Primele competiţii pe care vi le amintiţi la ce vârstă aveau loc?
Eu am început tenisul la 4 ani, imediat după ce împlinisem această vârstă, pe la sfârşitul lunii aprilie – începutul lunii mai. Iar primul turneu la care m-am dus a fost în septembrie acelaşi an, deci la numai câteva luni după aceea. Cred că nu am câştigat niciun game acolo, cred că am pierdut cu 6-0, dar am primit 30.000 de lei, premiul pentru cea mai tânără participantă. Şi acum mai am plicul cu bani şi o poză de atunci, de la premiu. Eram foarte mândră, ţin minte că mi se părea cel mai bun lucru din lume... (râde) Nu ştiu cât însemna atunci acea sumă, probabil că mi-ar fi ajuns pentru o ciocolată şi un suc. N-am uitat nici următoarea competiţie, la care am pierdut foarte greu, 6-5, 6-5, la copii se joacă până la 6. Iar de la 5 ani, ai mei au început să îmi filmeze meciurile, aşa că acasă am foarte multe meciuri de când eram mică.
Revenind la şcoală: care erau materiile care vă plăceau cel mai tare?
Pentru mine, româna a fost întotdeauna materia preferată... Sunt o fire creativă şi mi-a plăcut întotdeauna să scriu. Iar orele de română erau, pentru mine, un fel de paradis, pentru că puteam să mă exprim, să dau frâu liber imaginaţiei, să spun tot ce îmi trecea prin minte. Am fost întotdeauna atrasă de partea aceasta de filologie, litere... Mi-au plăcut mult şi limbile străine, şi de la un moment dat, pentru că eram plecată aşa de mult, mi-a fost uşor să le învăţ. Azi vorbesc engleză, spaniolă şi un pic de franceză, înţeleg italiana... Mai târziu a început să-mi placă mult şi geografia... Eram ajutată şi de drumurile pentru turnee să înţeleg mai bine materia. Nu pot să spun că matematica, fizica şi chimia mi-au displăcut, dar nu am fost aşa de atrasă de ele precum de materiile creative.
Alte Sporturi: arte marţiale, înot, atletism
Aţi avut şi profesori particulari pentru limbi străine?
Da, am început să învăţ acasă engleză şi franceză, din clasa a II-a. Cum vă spuneam: am avut, de mică, un program foarte bine organizat. Poate că nu aveam foarte mult timp de joacă sau timp liber. Dar am fost întotdeauna de părere că părinţii mei au procedat bine. Cu cât obişnuieşti un copil cu un stil de viaţă disciplinat mai devreme, cu atât el se va obişnui mai uşor. Şi sigur că eu am început sportul foarte devreme, au intervenit şi învăţarea limbilor străine, şi sporturile complementare, pentru că am făcut arte marţiale full-contact, între altele. Dar ai mei au vrut ca eu să ştiu puţin din toate, iar eu le mulţumesc, pentru că astăzi îmi sunt de folos lucrurile astea.
Vorbeaţi de sporturi complementare. Ce aţi mai făcut, de fapt?
Am făcut cinci ani de arte marţiale, dar am făcut şi înot... Ţin minte ce eforturi incredibile făceau ai mei să mă ducă la Piteşti (n.r. – o distanţă rutieră de 78 km) de două ori pe săptămână; am făcut şi atletism, doar complementar, ca să mă ajute la tenis... Puţin handbal, la şcoală... Cum sunt o fire destul de motrică, prindeam foarte uşor orice sport şi, chiar dacă ating doar ocazional unele sporturi – ping-pong, squash, fotbal –, ce mai joc în vacanţe cu familia, mă implic foarte tare şi „mă oftic“ când pierd (râde)... Am treaba asta, să câştig, indiferent de ce fac...
Şi, în mijlocul programului acesta foarte încărcat, cu şcoală, antrenamente, ore de limbi străine, sporturi complementare, aţi dat admitere la liceu...
Da, a fost examenul de Capacitate. Am luat cu 9, 68 media generală, o medie cu care aş fi putut să intru fără probleme la cel mai bun liceu din oraş, aproape oriunde aş fi dorit... Numai că părinţii mei au fost de părere că era prea mult. Mi-au spus: „OK, treaba a început să fie din ce în ce mai serioasă; călătoreşti din ce în ce mai mai mult, o să fii mai mult plecată, nu ai cum să mergi la şcoală la o clasă normală sau chiar foarte bună, cum vrei tu. Va trebui să te înscrii la o clasă de sport“. Am suferit puţin, pentru că vorbisem cu colegii mei să mergem împreună mai departe. Numai că exact aşa s-a-ntâmplat. A trebuit să lipsesc chiar în primele aproape trei săptămâni, am început, practic, clasa a IX-a din luna octombrie.. Dar tot a fost puţin dificilă acomodarea cu liceul. Am avut parte, din fericire, de un diriginte de nota 10, care m-a ajutat foarte mult să mă integrez şi care mi-a făcut viaţa uşoară... La fel, de nişte profesori foarte înţelegători...
Între timp, începuserăţi să mergeţi la concursuri internaţionale?
Primul meu concurs internaţional a fost, de fapt, pe la 8 ani, undeva, în Franţa... Apoi, de la 12 ani, am început să am turnee din ce în ce mai dese afară. De la 15 ani am început să mă pregătesc cu un antrenor suedez, făceam antrenamente chiar în Suedia. După aceea, călătoriile au intervenit tot mai des, uneori la distanţă de câteva săptămâni.
Nu mă lăsau să am părul lung pentru că transpiram la antrenamente. Când am ajuns la şcoală, la 7 ani, eram singura fetiţă cu părul scurt.
Până în clasa a VIII-a am avut mulţi prieteni din şcoală. După ce am intrat la liceu, mai puţin...
Româna a fost mereu materia mea preferată. Orele de română erau un paradis. (...) Mai târziu a început să-mi placă şi geografia.
„Acasă“ e la Târgovişte
Numele: Sorana Cîrstea
Data şi locul naşterii: 7 aprilie 1990, Bucureşti
Starea civilă: necăsătorită
Studiile şi cariera:
absolventă a liceului
turnee câştigate la simplu: 1 WTA, 7 ITF
turnee câştigate la dublu: 4 WTA, 9 ITF
Obiectivul carierei: să ajungă în Top 10 WTA
Cel mai bun loc WTA: 23 (în 2009)
Locuieşte în: Bucureşti şi Târgovişte
Cereri în căsătorie la fiecare turneu
„Weekend Adevărul“: Primul titlu ITF (n.r. – al Federaţiei Internaţionale de Tenis, care se acordă la juniori) vi-l mai amintiţi?
Sorana Cîrstea: Cred că a fost pe când aveam 13 ani şi participam la un turneu pentru copii din grupa de vârstă cu un an mai mare decât mine. Apoi am trecut direct la turneele de 18 ani, nu le-am mai jucat pe cele 16 ani, aşa că aveam 14 ani când am câştigat primul turneu ITF de 18 ani. Aveam 15 ani când am câştigat primul turneu de 10.000 WTA (n.r. – cu premii totale de 10.000 de dolari şi cotat în ierarhia Women
Tennis Association).
Sunteţi, azi, una dintre cele mai frumoase şi mai curtate jucătoare de tenis de pe mapamond... Fanii băieţi se întrec în complimente, vă alintă „Sori“...
...(râde) Mereu mă amuz... Primesc cereri în căsătorie la fiecare turneu aproape... E foarte amuzant, pentru că sunt oameni care nu mă cunosc sau care m-au văzut, poate, o singură dată... Vin şi mi-o spun direct, când dau autografe sau, la marginea terenului, când împart mingi copiilor... Cred că mulţi o spun şi ei, aşa, în joacă. În orice caz, fără fani, jocul nu ar fi la fel de frumos, aşa că interesul lor e foarte important şi pentru noi. La început, e-adevărat, mă simţeam puţin stingheră... Eram şi destul de mică, nu prea ştiam cum să reacţionez, dar de la un timp
m-am obişnuit şi am început să iau totul mult mai lejer.
Dar ca adolescentă vi s-a întâmplat să legaţi o prietenie mai strânsă cu un băiat?
Nici la şcoală nu mi s-a întâmplat să mă intereseze vreun băiat, pentru că eram deja prinsă într-un program extrem de strict, iar atunci când ajungeam la ore încercam să recuperez materia, să fiu atentă la profesori, nu aveam timp pentru alte lucruri.
Fugită acasă de la US Open ca să dea Bac-ul
Cum a fost sesiunea de Bacalaureat?
A fost puţin mai greu, pentru că la momentul res-pectiv jucam foarte bine, eram pe tablou la Roland Garros, eram numărul 23 în lume... Ţin minte că am vrut să dau examenul în sesiunea specială pentru olimpici, dar nu s-a putut pentru că pica fix peste Roland Garros, la care ajunsesem în „sferturi“... Apoi, sesiunea normală, de vară, pica fix peste Wimbledon şi a trebuit din nou să aleg: merg la turneu sau dau Bacalaureatul. Ştiţi că m-am dus la Londra, aşa că a trebuit să dau Bacalaureatul abia în a treia sesiune, cea de toamnă. V-am spus că am fost foarte conştiincioasă şi mi-a plăcut mult şcoala: din cele şase probe de Bac, la cinci am avut nota 10. Iar nota finală a fost şi ea destul de mare, 9, 80 sau cam aşa ceva. Nu uitaţi însă că am făcut sacrificii enorme... Eram, de fapt, la turneu în Statele Unite, la US Open, şi am zburat – ţin minte – de la Cincinnati la Bucureşti, am stat acasă cinci zile, timp în care mi-am dat toate probele, şi apoi am zburat imediat înapoi ca să pot juca la turneu. Mi-a fost foarte greu.
Nu v-a trecut niciodată prin minte să o luaţi pe scurtătură, să copiaţi?
Nu, nu! În primul rând, mi-a plăcut foarte mult să-nvăţ, iar în al doilea rând n-am înţeles niciodată de ce aş pierde timpul să-mi manufacturez copiuţe când în acel timp puteam să-nvăţ. Eu îmi luam cărţile cu mine în turnee şi aşa mă relaxam. Învăţatul era altceva decât efortul şi concentrarea de la antrenamente şi pur şi simplu îmi făcea plăcere să mă uit peste manuale. Şi acum, când ies de pe teren, încerc să-mi umplu timpul cu altceva, să-mi ţin creierul tot timpul în funcţiune. Chiar dacă sunt sportivă de performanţă, eu cred că e bine să ştiu de toate, pentru că asta îmi va folosi în viaţă.
„Nu mi se pare normal să tac când am dreptate“
„The out incident“ – moment celebru pe internet, de la un meci jucat în această vară, la Stanford, contra Dominicăi
Cibulkova (Cehia), a arătat că nu vă e teamă deloc să vă apăraţi drepturile...
Cred că am moştenit asta de la mama... Ea este o fire foarte, foarte bătăioasă şi tot timpul am apreciat-o pentru că a demonstrat că e în stare să facă orice pentru copiii ei... Şi poate că, dacă ar fi avut loc acest incident în urmă cu câţiva ani, când eram poate puţin mai reţinută, pentru că am fost crescută cu ideea că trebuie să-mi văd lungul nasului... Acum, dacă văd că sunt nedreptăţită, nu mai tac. Am ajuns şi eu, totuşi, la un anumit nivel. Iar la Stanford a fost ceva incredibil, nu am mai văzut
niciodată aşa ceva în tenis... Nu pot să spun că am fost furată, pentru că exista acel sistem de verificare, dar la nouă mingi s-a dat out în favoarea adversarei, la toate contestaţiile am avut dreptate şi nu mi se părea normal să tac, mai ales că aveam
dreptate.
Sunteţi în prezent numărul 27 mondial, o clasare foarte bună, mai ales că aţi fost numărul 23 în 2009 şi apoi aţi avut o perioadă mai nefastă... Ce ambiţii aveţi acum?
Am început anul pe locul 60 şi, după cum vedeţi, îl închei pe 27. Aveam ca obiectiv oricum să termin în primele 30, ca să pot intra printre favoritele de la Australian Open, anul viitor. Şi mi-am îndeplinit obiectivul. A fost pentru mine un an bun, în care am urcat de la turneu la turneu. Dar eu ştiu că pot mult mai mult! Am şi dovedit-o. Încerc acum să fac paşi mici şi siguri. Şi cred că sunt pe calea corectă: am o anumită stabilitate, un antrenor cu care lucrez de un an şi jumătate şi în care am foarte mare încredere. Mă antrenez din nou acasă, unde mă simt bine... Tot ce îmi doresc acum e să rămân sănătoasă.
Facultatea, mai târziu
Dacă nu aţi făcut tenis, ce aţi fi făcut?
Nu-mi concep viaţa fără tenis, în momentul acesta, pentru că am început foarte devreme şi este, practic, partea cea mai importantă din viaţa mea. Dar chiar
m-am gândit de câteva ori ce aş fi făcut. Probabil că aş fi căutat să am succes prin educaţie, pentru că, v-am spus, mi-a plăcut foarte mult şcoala. Aş fi încercat să fiu o elevă de nota 10.
Facultatea ar putea fi în planuri la un moment dat?
Când voi avea timp, pentru că în ultimii ani am stat mai mult pe-afară, acum doi ani, de pildă, am stat doar trei săptămâni în ţară... În plus, aş vrea să fac o facultate care să-mi fie utilă şi care să-mi placă, nu vreau să fac neapărat Educaţie Fizică... Aşa că vreau să-mi iau puţin timp, ca să fie o treabă serioasă. Îmi plac multe lucruri, dar nu am decis ce aş vrea să fac. Ar putea fi ceva legat de Afaceri, Economie, Design sau chiar Ştiinţe Politice... Deocamdată, însă, tenisul este prioritar.
Antrenamente cu Steffi Graf şi Andre Agassi
Aveţi o relaţie foarte specială cu sportul pe care îl practicaţi. Nu vi s-a întâmplat, aşa cum a relatat Andre Agassi în cartea lui, „Open“, să fiţi în situaţia în care să îl şi urâţi un pic?
Am citit cartea chiar când a apărut... Mă antrenam cu cei de la Adidas, chiar cu unii dintre foştii lui antrenori şi preparatori, mă întâlneam cu Andre şi cu Steffi (n.r. − Graf, soţia lui Andre Agassi, fost număr 1 mondial la tenis feminin) la antrenamente... Chiar ei mi-au adus-o, de fapt. Aşa că am citit-o mai întâi în engleză, apoi am citit-o
şi în română, şi mi s-a părut foarte, foarte interesantă... Pentru mine, Agassi e un idol şi, aşa cum am mai povestit, am început să joc tenis şi pentru că voiam să fiu ca Steffi Graf... Ei, ca oameni, aşa cum i-am cunoscut, chiar sunt mari, mari campioni şi în acelaşi timp de o modestie incredibilă... Iar apropo de sentimentele descrise în carte: da, ele apar... Şi e firesc, pentru că e o carieră foarte lungă, care începe foarte devreme, nu ai nicio garanţie că vei ajunge acolo unde îţi propui... Când am început eu, de pildă, România nu mai avea pe nimeni în prima sută... Nu ştiai încotro să te îndrepţi, nu ştiai dacă drumul pe care ai luat-o e bun sau nu... Sunt multe momente în care nu eşti sigur pe ce ai de făcut şi uneori sunt momente grele... După ce am intrat în prima sută, la 17 ani, şi au început să se aşeze lucrurile, nu a mai fost aşa de greu... Dar e, să ştiţi, un sport în care te implici foarte mult, dai sută la sută şi nu poţi înţelege de ce nu vin lucrurile pe care le aştepţi... Apar, atunci, tot felul de sentimente. Dar, una peste alta, iubesc acest sport şi chiar dacă uneori îmi vărs nervii pe el, nu mi-aş putea vedea viaţa fără el...
Unul din reproşurile pe care vi le fac specialiştii este că dumneavostră nu vă apăraţi niciodată, atacaţi încontinuu.
...(râde) Am un stil de joc agresiv şi-mi place să conduc eu jocul, altfel nu mă simt în largul meu. Acum lucrez şi la faza de apărare, dar cred că, în ziua de azi, chiar a ajuns să conteze cine preia conducerea mai repede, ceea ce mi se potriveşte. Şi mai cred că încăpăţânarea mea de a ataca m-a adus pe locul unde mă găsesc astăzi.
Nici la şcoală nu mi s-a întâmplat să mă intereseze vreun băiat, eram prinsă într-un program strict, încercam să recuperez materia.
M-am gândit de câteva ori ce-aş fi făcut dacă nu jucam tenis. Probabil că aş fi căutat să am succes prin educaţie.
Se încarcă comentariile...
