Sorin: anxietate şi trucuri

Desen făcut de Sorin, băiatul care a susbtituit plăcerea de a învăţa cu actul de a ghici

Sorin are 7 ani şi trei luni şi provine dintr-o familie de nivel economic ridicat, în care mama (de 33 de ani) reprezintă structura puternică, fiind un adevărat lider. Tatăl, mai în vârstă cu 15 ani decât mama, vorbeşte puţin şi stins. Bunicii paterni şi materni trăiesc şi se ocupă îndeaproape de nepotul lor.

Familia se arată preocupată de rezultatele şcolare ale băiatului, mai ales în privinţa matematicii. I-au pus chiar şi meditator (un cunoscut al familiei) dar, după câteva luni, în care părea că merge mai bine, Sorin s-a „blocat” din nou, iar învăţătoarea le-a atras atenţia că băiatul „nu se ridică la nivelul aşteptărilor”. Părinţii sunt acum în panică. Mama ne mărturiseşte: „Eu îl învăţ trucurile pe care trebuie să le ştie la matematică, dar el nu le băgă în cap. La matematică trebuie să înveţi trucurile, altfel nu merge”.

Într-una din şedinţe, Sorin mi-a propus un joc. A luat trei pahare de plastic albe, iar eu trebuia să ascund o bilă de sticlă sub unul din pahare. El urma să descopere unde se află bila. A ghicit de două ori consecutiv, iar Sorin mi-a spus de fiecare dată: „Trebuie să fiţi atent”. A treia oară, m-am pomenit zicând: „Povestea asta are un truc”. Am privit mai atent şi am observat că, din partea lui Sorin, paharele erau uşor transparente, iar el vedea unde puneam bila. I-am spus triumfător: „M-am prins care e trucul”. Am schimbat rolurile şi poziţiile, dar când am ghicit prima dată, Sorin mi-a spus răspicat: „Nu mai vreau să mă mai joc”.

Să ne concentrăm puţin asupra acestui joc. Mama spunea că, pentru a învăţa matematică, e nevoie „să înveţi trucurile”. Aşadar, pentru Sorin, trucul a început să ocupe locul gândirii, substituind plăcerea pozitivă de a domina şi care apare în orice proces al cărui autor suntem.

Plăcerea de a domina nu trebuie înţeleasă ca plăcere a dominării. În cazul nostru a domina are de-a face cu a putea, cu acel „eu pot”. Verbul a putea este un verb foarte interesant atunci când prin el înţelegem „eu pot/sunt capabil să fac asta”.

Trebuie, aşadar, să dominăm lucrurile, dar nu în sensul de a ne exercita dominaţia, ci de a le stăpâni mintal.

Ce se întâmplă însă atunci când plăcerea de a domina – putere pe care ne-o dă faptul că suntem autori ai propriei noastre gândirii – este substituită de un artificiu de gândire? Bunăoară, Sorin simţea această plăcere atât timp cât a fost deţinătorul trucului. El a ajuns la o substituţie periculoasă: un presupus „ghicit” i-a luat locul gândirii.

În aceste cazuri, destul de frecvente, intervenţia psihopedagogică trebuie să creeze un spaţiu pentru ca plăcerea să se disloce de la actul de a ghici spre actul de a gândi. Ideea este că jocul nu înseamnă „a face jocuri”. Copilul se poate juca, dar el trebuie să deschidă un spaţiu ludic care să-l conecteze la funcţia sa de autor şi la plăcerea de a domina.

Astfel, jucându-ne de-a înotul, ne putem imagina că cimentul se transformă în piscină, dar a învăţa să înotăm este cu totul altceva. Plăcerea de a domina se asociază cu gândirea în momentul în care trebuie să învingem o rezistenţă, o dificultate. În cazul lui Sorin, plăcerea asociată actului de a ghici trebuie acum reasociată actului de a gândi.

După fiecare joc, trebuie creat un spaţiu pentru a se putea vorbi despre joc. Acesta este un moment extrem de important în psihopedagogie. Este momentul în care a relata se asociază cu a păstra. Făcând o relatare, facem gândibil ceea ce s-a întâmplat. Când relatăm, intrăm în interacţiune cu celălalt, ca subiect gânditor a ceea ce am trăit împreună. Vorbim de ceea ce am produs împreună şi, astfel, producţia apare ca un al treilea element independent. Activităţile trebuie să fie producţii, iar nu sarcini, adică o combinaţie între ceea ce copilul elaborează şi propriul său mod de a simţi şi gândi. Trebuie creată, astfel, posibilitatea de a face gândibil, de a vorbi, de a privi, pentru că numai astfel subiectul se va recunoaşte ca autor a ceea ce a produs. Ca şi băiatul care a descoperit că a învăţat să meargă pe bicicletă atunci când, întorcându-se, a văzut că tatăl nu mai ţinea de bicicletă, dar continua să alerge lângă el. Dacă tatăl ar zice: „Azi n-am să mai ţin de bicicletă, ca să poţi merge singur”, frica ar fi aşa de mare, încât băiatul nu ar putea să meargă singur.

De multe ori, anxietatea mamelor sau a învăţătorilor se interpune şi complică situaţiile de învăţare. Pentru a ieşi din fortăreaţă (mama vorbeşte de „blocaj”), copilul trebuie să descopere că, fiind în afara fortăreţei, nu se pierde fortăreaţa. El trebuie să-şi asume curajul ieşirii, învingându-şi teama de a pierde.

Când Sorin a propus în altă şedinţă un nou truc, i-am contrapropus un joc asemănător, dar unde a descoperi să nu însemne a ghici, ci a gândi. Un joc poate să aibă ceva „de ghicit”, dar trebuie să conţină o surpriză pentru a permite dislocarea plăcerii spre a gândi, aşadar, nu poate fi un truc. Ca şi învăţarea.