Nema educaţie, nema viitor

Oful meu, proiectul meu pentru 2016, este educaţia. Împreună cu colegii mei din Coaliţia pentru Educaţie m-am uitat plină de speranţă la priorităţile strategice ale Ministerul Educaţiei publicate pe 15 ianuarie.

Găsiţi aici harta strategiei asumate de Minister. Am trecut în vedere şi schemele celorlalte Ministere. Am găsit două menţiuni despre “oameni”: la Finanţe, una dintre priorităţi este “îmbunătăţirea interacţiunii cu contribuabilul” şi la Fonduri Europene: “sprijinirea Beneficiarilor (…)”. În cazul celor două ministere care au legătură cu dezvoltarea resurselor umane, a capitalului uman al României, respectiv la educaţie şi la muncă (de ce nu mă miră?) oamenii sunt absenţi din strategii şi preocupări, inclusiv cei de la catedră care nu sunt învăţători, educatori, profesori ci doar o preocupare de „management a carierei didactice”. Eu ştiu că aceste „scheme” vorbesc mai puţin despre miniştri şi viziunea lor şi mai degrabă despre instituţiile care le-au propus. Acest rezultat asumat la început de an este muncit în ministere de mai multe luni şi este parte dintr-un mecanism de guvernare care încearcă de câţiva ani, inclusiv ca urmare a solicitărilor Comisiei Europene, să se modernizeze. 

Dar „schema” există, a devenit publică şi mesajul este asumat de către Cabinetul Dacian Cioloş. Aşa că, pentru domeniul educaţiei am şi eu un mesaj şi nu îl formulez către ministrul Curaj sau secretarii de stat. Ci către linia de directori generali şi directori din ministere, o linie cu titulari care au, majoritatea, mulţi ani vechime, o linie care asigură managementul oricărei instituţii publice. Mesajul meu este pentru ei, precum şi pentru experţii care au lucrat la aceste documente. Celor mai în vârstă, plasaţi în poziţii de senioritate le transmit că îi înţeleg şi că generaţia mea, educată în mare parte înainte de 1989, destul de obedientă şi, mai ales rezilientă, îi va susţine la pensie. Sigur îi va ajuta şi faptul că fiii şi fiicele lor sunt cred destul de bine cu şcolile pe care le-au făcut, nu-i aşa? Celor mai tineri le transmit că nu îi (mai) înţeleg: ştiu că sunt ultimii veniţi în minister şi, la o restructurare, sunt primii propuşi pentru plecare, mai ştiu şi că au avut emoţii de Sărbători, pentru că se lucra o nouă organigramă. Ceea ce refuz să înţeleg şi să accept este: “Cum transmiteţi copiilor, cadrelor didactice, directorilor de şcoli curaj şi integritate pentru a spune lucrurilor pe nume, pentru a face lucruri bune, pentru a creşte şi a se dezvolta, dacă voi nu aveţi? Pare că nu (mai) aveţi curaj, provocări, curiozităţi, integritate, ori aceste comportamente sunt esenţiale în învăţare.”

Unora dintre ei, indiferent de vechimea din sistem, pot chiar să le pun întrebarea: “Dacă neoficial recunoaşteţi că provocarea sistemului (pierderea de elevi, abandonul, calitatea slabă a cadrelor didactice, lipsa dublei specializări) este secundarul inferior, ce spune atunci despre voi, ca entitate supremă de reglementare, modul în care sunt proiectate priorităţile strategice ale ministerului? Eu văd că aveţi un focus pe primar: uşor de gestionat – îl descărcaţi ca presiune pe învăţătoare, mecanismele de la primar se pot regla între un cadru didactic bun, o şcoală medie, copiii şi părinţii care încă nu au temeri şi teme prea complicate. Mai văd că sunt mai multe teme dedicate învăţământului superior şi cercetării, tangenţa cu învăţământul secundar fiind un transfer mai bun între secundarul superior şi învăţământul terţiar (unde direcţia şi efortul vin din proiectul Băncii Mondiale). Şi cam atât despre învăţământul obligatoriu.

La întrebarea pe care un comunicator din Minister ar putea să o aibă -“Şefu/şefa…, da’ cum spunem noi toate astea, să le-nţeleagă lumea?”-  ghicim un răspuns posibil: “Dă-le aşa, cu schema şi tabelul, ca să înţeleagă fiecare ce vrea.” Şi aş adăuga: că dacă le explicăm mai clar au să înţeleagă şi ce nu este bine şi ce nu funcţionează. Ar vedea că lipsesc cuvinte că “oameni”, “preşcolari”, “elevi”, “profesori”, “incluziune”, “comunitate de învăţare”, “starea de bine”, “dezvoltare personală”, “competenţe pentru o viaţă împlinită”, “asigurarea respectării fiinţei umane şi a nevoilor sale esenţiale” şi, evident, lista ar putea continua.

În concluzie, care este răspunsul ministerului de linie la ceea ce se întâmplă în sistemul pe care îl “gestionează şi reglementează”? Personal, mă uit ca la o oglindă la schema de priorităţi strategice ale Ministerului Educaţiei. Şi cred că imaginea propusă chiar spune “cât o sută de cuvinte”: este mare nevoie să fie înfiinţat un Minister al învăţământului obligatoriu, o Agenţie naţională a şcolilor sau ceva, orice, o instituţie care să se ocupe şi de preşcolari, elevi, învăţătoare, disciplină, obiectivitate, bucurie, autonomie în învăţare, procese centrate pe elev. Aş alege o clădire nouă, aş desena organigrama şi direcţiile necesare, ca răspuns la scopul şi obiectivele propuse, fără să implic oameni din sistemul actual, aş pune etichete de servicii şi direcţii pe uşi şi aş da concurs public, de-adevăratelea, pentru fiecare post din noua instituţie. Şi ce ar conta, în primul rând, ar fi cât de bine înţeleg candidaţii care este misiunea lor în postul pe care ar urma să-l ocupe si nu cât de bine ştiu Legea Educaţiei, articol cu articol.

Am avut de-a lungul anilor profesori minunaţi, dintre cei mai buni şi am învăţat în şcoli pe care le respect şi care au avut asumat, dintotdeauna, un set de valori şi echipe bune de management. Unul dintre profesorii mei a scris: “Viitorul este tot mai mult o stare de construit. Credem că instituţiile publice suferă, din acest motiv, o restructurare profundă. Tradiţional ele se concentrau pe soluţionarea problemelor curente, aplicând legislaţia. […] În ultimul timp instituţiile publice se orientează spre schimbarea socială printr-un efort organizat, desfăşurat în timp. […] O nouă competenţă este necesară. Orientarea spre construirea viitorului constă în schimbarea profilului activităţii insituţiilor: din rezolvarea de probleme punctuale, în activităţi de dezvoltare proiectată şi planificată.”[1]Altfel spus, construirea viitorului micilor cetăţeni români pare să fie în responsabilitatea unor oameni decidenţi, executivi care preferă să rezolve probleme punctuale (cum ar fi autorizaţiile de funcţionare) mai degrabă decât să se restructureze profund şi să deseneze un viitor posibil. 

Ce s-ar întampla dacă am ridica nivelul întrebărilor, căutând dovezi de patriotism, responsabilitate, curaj, reprezentare a celor care nu vorbesc, integritate, includere şi incluziune, asigurarea de şanse egale prin măsuri diferenţiate? Dacă am cere exemple de comportamente dovedite în acest sens cred am avea confirmarea că educaţia din România nu este în acest moment nici condusă, nici asumată, nici participativă. Nu avem eroi, lideri, nebuni idealişti în sistem. Speranţa şi calitatea care este încă în sistem este asigurată de profesori şi directori de şcoli dedicaţi, de modele, însă impactul acestora este mic la nivel de politici publice naţionale. Cred că administraţia centrală este atât de centrată pe ea însăşi încât nu mai are contact cu scopul şi misiunea pentru care a fost înfiinţată, respectiv contactul dintre Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice este foarte departe de preşcolari, elevi, educatori, învăţători şi profesori. Pentru că da, “împăratul era gol”, dar ce haine frumoase credea că are!

Coaliţia pentru Educaţie este o federaţie constituită în 2015, de mai multe ONG-uri din domeniu, care îşi propune să coaguleze energii şi resurse pentru a împlini o viziune curajoasă despre învăţare în România. Procesul de formare şi dezvoltare a Coaliţiei este un proiect finanţat prin granturile SEE 2009–2014, în cadrul Fondului ONG în România. Proiectul este susţinut de către Asociaţia C4C - Communication for Community, Asociaţia Română de Dezbateri, Oratorie şi Retorică, si Institutul pentru Dezvoltarea Evaluării în Educaţie. Mai multe informaţii puteţi găsi pe site-ul: www.coalitiaedu.ro.

[1] Zamfir, Stoica, Stănculescu – Dezvoltarea socială. Capacitatea instituţiilor. Ghid de evaluare, 2007, pp 5-6;