Şcoală

articolul anterior articolul urmator

Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi! Şi uite aşa am devenit handicapaţi

4
21 Sep 2012 13:13:09
Ramona Ursu

Îţi mai aduci aminte de dimineaţa aceea de 15 septembrie în care te trezeai destul de nostalgic, uşor supărăcios, dar şi emoţionat că mergi la şcoală?

Că începe un nou an şi, dacă mai erai şi prin liceu, te gândeai deja că îţi vezi iar toată gaşca, că încep glumele pe holuri, că o vezi pe ea, gagica aia mişto care niciodată nu se uită la nimeni. Nici măcar la tine, deşi eşti şi tu un soi de Don Juan prin liceu. Un Don Juan care pare să nu se uite nici el la toate fetele acelea care-şi dau pleoapele peste cap şi ghionturi pe coridor atunci când treci pe lângă clasa lor. Dar, în dimineaţa aceea de 15 septembrie, în care şi tu, Don Juan, şi ea, cea care nu se atinge de nimeni, şi ei sau ele, care cad pe spate când vă văd, voi toţi eraţi la fel. De fapt, atunci, în anii aceia de şcoală, în dimineaţa aceea în care deschideam ochii cu nostalgie, noi toţi eram la fel.

Şi ne trezea mama în mirosul de lapte cald şi de pâine prăjită cu unt. Sau margarină. Şi toată casa mirosea a haine proaspăt călcate. Şi ba aveai chef să te duci la gaşca ta, ba să închizi ochii şi să mai aştepţi o vacanţă. Dar ieşeai pe uşă şi plecai. Uşor posomorât, uşor vesel. Ieşeai din blocul acela comunist şi te duceai spre şcoala aceea rămasă tot comunistă. Înţepenită în timp, în mentalităţi, în discursuri de lemn, în programe educaţioanle în care se vorbea mereu despre cât de importantă e şcoala, în ore care începeau cu tonul rece şi grav al profesorilor, spunând sec: „Scoateţi o foaie de hârtie! În dreapta sus puneţi data, în stânga, numele şi prenumele, iar la mijloc notaţi lucrare de control”. Niciodată nu pomenea nimeni un cuvânt despre cât de important eşti tu. Elevul. Da, elevul ala nostalgic, uşor supărăcios şi emoţionat. El, cât de important e?

Şi în dimineaţa aceea de 15 septembrie, îţi aminteai de toate. Şi de profa de mate, enervantă ca o ecuaţie de prin nu ştiu ce culegere pe care ţi-ai cumpărat-o că aşa ţi-a zis la ore. Şi de profa de română, o femeie de suflet, dar care te înnebunea şi ea cu acele comentarii dictate automat. Pe care tu trebuia să le înveţi la fel de automat. Că nu ai mai fi luat 10 dacă ai fi uitat să scrii prin teze exact cuvintele astea: „poetul nepereche, Luceafărul poeziei româneşti”. Îţi aminteai şi de nebunul de la fizică, cel care te forţa să te duci la olimpiade, deşi până şi el îţi punea maxim 8. Dar te duceai că, poate, erai şeful clasei şi nu trebuia să refuzi „onoarea” de a merge la aşa un concurs. Şi nu mai conta că tu, poate, adorai româna. Şi, poate, ai fi vrut să te duci la olimpiadă la româna asta la care învăţai zi şi noapte. Şi ţi-ar fi plăcut ca la acea olimpiadă să scrii altfel şi altfel decât ca în comentariile acelea lăsate moştenire de profesorii profesorilor.

Iar în dimineaţa de 15 septembrie, în dimineaţa aceea mohorâtă şi întotdeauna ploioasă, te duceai totuşi spre şcoala ta. Spre acelaşi careu rece. Şi voiai să te dai mare, ca un Don Juan, că ţie nu-ţi pasă de ce prostii vorbesc ăia la microfon. Că tu eşti cu viaţa ta, că tu ştii şi singur cum merg lucrurile pe lumea asta. Şi adevărul e că nu ştiai. Habar n-aveai! Şi trăgeai cu urechea la prostiile ălora care ţipau în microfon: „Bună-dimineaţa şi bun-venit în acest nou an şcolar! Linişte! Linişte! Băieţii de la a XII-a, se aude şi la voi? Acolo-n spate, mă? Domnilor, se aude?”.

Şi te gândeai să te strecori puţin de acolo, din spate, să tragi un fum de ţigară, ca băieţii. Dar începau alte prostii, tot la microfon, că „de la 1 septembrie, conducerea şcolii este asigurată de…. Şi anul acesta avem o mie o sută de elevi…. Obiectivul nostru este creşterea calităţii actului educaţional…”. Şi toate astea îţi treceau pe lângă tine, niciodată prin tine. De fapt, tu nici nu contai. Erai doar o constantă din numărul acela de o mie o sută şi nu ştiu cât, înregistrat la fiecare început de an în fişele noii conduceri care asigura buna funcţionare a şcolii.

Şi la careul ăla în care trebuia să stai ţeapăn şi mereu fără drept la cuvânt, te gândeai să scapi odată! Să scapi odată de şcoala aceea, să creşti şi tu mare şi să te duci la facultate! Să te duci în lumea ta! Să-ţi vezi de viaţă! De viitor! Poate şi de gagica aceea mişto care nu te băga niciodată în seamă, oricât de Don Juan ai fi fost tu. Şi nu-ţi puneai niciodată problema că şcoala aceea rece şi încremenită în vremuri pe care toată lumea le huiduieşte ar trebui să fie începutul viitorului tău. Că n-o iubeai. Era doar o şcoală de care voiai să scapi, naibii, odată!

Şi, da, era şi frumos. Că erai tânăr. Şi te şi distrai. Şi învăţai, mai cu drag, mai fără. Şi visai totuşi să te faci şi tu profesor sau doctor. Sau vreun inginer. Şi, dacă erai puţin mai rebel, voiai să te faci ceva mare. Nu ştiai exact ce. Dar, să fii mare. Să te vadă lumea. Să zică: „Ia, uite, şi la băiatul ăsta! Bravo, ce părinţi buni a avut! Şi ce profesori! A fost şi el serios că s-a ţinut de carte!”. Şi era frumos pentru că nu ştiai ce va veni, că nu te gândeai că, de fapt, ai pierdut mult din anii aceia de şcoală. Că nu doar cartea conta! Că nu doar asta trebuia să înveţi! Că nu doar rândurile acelea din comentariile lungi, rumegate pe de rost, erau viitorul tău. Nu-ţi treca prin cap că poţi ajunge omul acela mare şi puternic doar dacă îţi dezvolţi sufletul, caracterul şi mintea. Da, toate acestea trei la un loc! Să-ţi dai încredere, multă încredere! Să ieşi din mediul acela îmbâcsit, să te scuturi, să te umpli de entuziasm, de vise măreţe, de planuri adevărate de viaţă. Să cauţi oameni care să creadă cu ardoare că lucrurile se mişcă în univers, spre bine, doar dacă ai determinare, dacă ai credinţă, dacă ai putere de mişcare, de adaptare. Dacă eşti capabil să comunici ca un OM, să te adaptezi la orice îţi oferă viaţa. Mereu şi mereu să ai încredere. Să ai putere să lupţi până îţi dă sângele pe nas, fără să te plângi niciodată de nimic. Să cazi, să te dai cu capul de pământ tare, foarte tare, şi, apoi, să ai putere să te ridici. Mai sus decât ai fost vreodată în viaţa ta. Mereu, mai sus decât orice şi oricine.

Dar cine, naiba, să te înveţe toate astea? Că de la microfonul acela se auzea doar: „În scurta mea cuvântare… Linişte!!!”. Cine să te înveţe? Nici nu ştiai că e ceva mai important pe lumea asta decât că TREBUIE să înveţi bine ca să ajungi mare. Că TREBUIE să iei 10 în teză că aşa TREBUIE. Că doar un 10 la purtare îţi demonstrează caracterul minunat.

Şi dacă nu e aşa? Dacă nu te ajută cu nimic acel 10 la teză luat după ce-ai învăţat pe de rost comentariul la sutele de poezii ale „poetului nepereche”? Dacă acel 10 la purtare nu are nicio legătură cu dezvoltarea caracterului tău? Dacă nu e…. ce mai contează? Şcoala s-a terminat! Bine că s-a terminat! Acum: „Felicitări, absolvenţilor! Le urăm mult succes în viaţă!”. Ah, da, VIAŢA! Cine, naiba, ne-a vorbit vreodată despre asta la şcoală? Cine ne-a vorbit despre NOI la şcoală? Despre viaţa aia care te aruncă de toţi pereţii şi scoate totul din tine, până la ultima credinţă. Cine ţi-a spus în cei 12 ani cum să lupţi? Cum să câştigi? Ce, Dumnezeu, să faci ca să fii PRIMUL? Să câştigi lupta cu viaţa? Să ajungi acolo sus! Să fii OM! Cu adevărat un mare OM! Un lider, nu doar un „om important cu reuşite”.

Nu ţi-a spus nimeni, ai dreptate! Şi, într-un fel, ai pierdut 12 ani. Şi ai înţeles singur, mult mai târziu, că ecuaţia aceea din culegerea cumpărată forţat nu era sub nicio formă ecuaţia vieţii tale.   

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

4 Comentarii

Gheorghe Pop
2.12.2012, 13:34:40

Opiniile din articol sunt interesante,aproape de adevar (in majoritatea cazurilor) si imbratisate in mod sigur de cei mai multi care au trecut printr-o scoala pentru care nu aveau aplicatie si evident niciun interes decat acela de a satisface cerintele parintilor.Sunt din cei care au slujit scoala -desi nu mi-a suras ideea de a profesa ca dascal dar am fost impins de imprejurari,la inceput pentru o perioada apreciata la 2-3 ani ca apoi sa-mi dau seama ca ma prinde aceasta meserie si ca iubesc copii,spiritul de competie,rabdarea si harnicia in sine. Pe parcursul a aproape 45 de ani,mentalitatile s-au schimbat,interesul pentru invatat a depins in mare masura de mediul din care provenea elevul,programele scolare au avut un trend ascendent in dificultate .Societea s-a interesat prea putin de adevaratele probleme ale scolii inlocuind masurile de sprijin cu demagogia.Cu toate acestea si atunci si astazi scoala a fost si ar putea fi in continuare un factor de reusita in viata si de progres a societatii.Raman la credinta ca dezvoltarea copilului se face mai bine in scoala decat in afara ei.DOAR CA SCOALA TREBUIE SA FIE SCOALA,SA AIBA LEGI SI REGULAMENTE,CORPUL PROFESORAL SA FIE MEREU TRIAT SI RESPECTAT NU UMILIT!

+1 (1 vot)
A. D.
4.01.2013, 23:23:23

D-le profesor, Intrati si pe bloguri anglofone, sa aflati cat de respectate sunt cadrele didactice! Acolo profesori sunt doar cei din invatamantul superior. "Cei care te invata" (asa le zic ei celor de dedesubt) sunt intr-adevar o idee mai competenti decat cel mai complicat lucru pe care il predau. Greselile de continut in manuale (de liceu) sunt si ele mai degraba ceva obisnuit. Sunt scrise de (multi!) experti in educatie, fara doctorat. Stati numa', pana se formeaza si la noi patura de experti in educatie, sa vedeti unde ajungem cu educatia.

A. D.
4.01.2013, 23:13:54

Dvs. scrieti despre "ecuatia aceea" exact cu gradul de expertiza cu care v-as scrie eu despre comentariile literare! E mai cinstit sa spuneti ca nu v-a placut matematica si ca nimeni nu v-a schimbat parerea. Mie nu mi-a dictat nimeni vreodata comentarii literare (desi admit fara probleme ca aud asta foarte des azi!), si ma si indoiesc ca o faceau profesori in liceul meu (ori cele bune, in general). Nu ma impingea nimeni la olimpiade (dar nici nu ma pregateau!), mergeam unde voiam. Profesori "rai" ? Pot fi pusi la respect cu intrebari mai grele, regim repetat! Se creeaza un sanatos respect reciproc, ba chiar prinde si un pic de drag morocanosul de profesor, amuzat de tantarul care il impunge cu acul sau, in vazul clasei ... Aveati timp sa va ganditi ca blocurile pe langa care treceati sunt comuniste ?! Ce constiinta inaintata! Eu abia mai tarziu, mult mai tarziu, am inceput sa o gandesc: de cate ori trec pe langa un morman de ruine: nu ma pot abtine sa nu ma gandesc ca e democrat!

A. D.
5.01.2013, 20:45:24

"Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi! Şi uite aşa am devenit handicapaţi" Am uitat sa va spun ieri: Prima parte e din "epoca de aur" (cand Romania era "gadilata" in amorul propriu cu remarca "inaltei calificari a mainii de lucru"). . A doua parte vine dupa 23 ani de democratie (ori macar de tranzitie intr-acolo. Noroc ca unii ne amintim sloganuri de pe vremea lui Lenin ...

Modifică Setările