Învăţământul superior: renaţionalizarea ca privatizare

Noua „idee europeană” a privatizării învăţământului academic nu se va aplica în România, unde eforturile pentru remonopolizare au deja o istorie de 14 ani. Universităţile vor rămâne la stat, dar cu taxă. Nu se va mai putea vorbi de piaţă academică şi nici de calitate.

Întors de la o dezbatere de la Viena, preşedintele Confederaţiei Naţionale Sindicale „Alma Mater” a declarat că, la nivel european, „se doreşte o privatizare masivă a universităţilor de stat şi doar în cazuri rare să mai fie acordate burse de la stat. Mai degrabă vor un sistem de sprijinire a tinerilor prin credite. Intenţia ţărilor dezvoltate din Uniunea Europeană este ca, odată învăţământul privatizat, să se facă un clasament al tuturor universităţilor din Europa şi, în acest fel, atractivitatea universităţilor valoroase ale Europei să crească.”

Ce înţeleg domnii care au dezbătut problema prin „privatizare”? Ce înţeleg rectorii din România prin „privatizare”? Doar dispariţia învăţământului gratuit? Dacă da, nu e vorba de privatizare. Definiţia de dicţionar ne spune că privatizarea este trecerea unei întreprinderi din domeniul de stat în cel privat, adică în proprietatea particulară a unei persoane fizice sau juridice. Termenul mai este socotit sinonim cu deznaţionalizare şi dezetatizare.

Începând cu anul 2000, în România a fost introdus învăţământul superior cu taxă în universităţile de stat, prin OUG 133/2000. Guvernul Năstase a reuşit să atenueze presiunea pe buget, trimiţând universităţile de stat pe piaţă pentru a-şi procura fonduri. Începând de atunci, universităţile de stat au practicat un sistem de dumping, permiţându-şi să ia taxe mai mici decât cele de la universităţile private, pentru că aveau deja infrastructura. Am analizat pe larg această aberaţie ce persistă în învăţământul superior românesc (cf. „Evoluţia învăţământului academic în România postcomunistă”, în Noi şi postcomunismul, Editura Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 133-172) şi nu voi insista aici asupra ei. Doresc doar să semnalez faptul că ea ajunge la maturitate, la scopul propus: reinstaurarea monopolului.

Din 2000 încoace se vorbeşte în mod impropriu de „privatizarea învăţământului de stat”, cu referire la introducerea învăţământului cu taxă. Măsura nu ar fi fost una de natură să afecteze piaţa dacă taxele s-ar fi stabilit conform costului real pentru şcolarizarea unui student. De exemplu: statul alocă în jur de 2000 de euro/an pentru şcolarizarea unui student (cost real), iar universităţile de stat practică taxe de 500 de euro. În acelaşi amfiteatru, studenţii primesc acelaşi serviciu la costuri diferite. Sunt cei „cu taxă” studenţi „second hand” sau banii de la buget se deturnează către cei ce achită doar 500 de euro pentru acelaşi serviciu? Nimeni nu a vrut să explice. Consecinţa: extincţia învăţământului privat, adică dispariţia pieţei.

Nu întâmplător, în fiecare an au apărut campanii negative la adresa universităţilor private. Pornind de la cazul „Spiru Haret”, creat şi întreţinut tot de către politicieni, majoritatea vorbitorilor în domeniu, de regulă cadre didactice la universităţile de stat, se năpustesc ritualic asupra universităţilor private. Cât timp îşi completau bugetele cu norme nenumărate la aceastea, prezentau existenţa universităţilor private ca un pas spre normalitate, spre deschiderea unei pieţe academice care nu poate duce decât la competiţie şi calitate. Din momentul în care nu au mai avut voie să predea acolo şi când au început să se împuţineze studenţii, universităţile private au fost prezentate ca răul absolut. Se ignoră faptul că şi universităţile private au trecut prin evaluările ARACIS, pe care unii rectori de la stat le refuză. De ce? Pentru că aşa vor ei! Cum să fie evaluate „sanctuarele ştiinţei româneşti”?

Se ignoră faptul că şi cadrele de la privat promovează în aceleaşi condiţii ca şi cele de la stat. În mod total eronat lipsa calităţii a fost lipită de universităţile private, iar înalta calitate – de cele de la stat.

Întreb şi eu: unde şi-a dat doctoratul Victor Ponta? Unde activează profesorul Mang, cel dovedit cu lucrări plagiate? La privat sau la stat? Câte univeristăţi de stat sunt la zi cu evaluarea programelor de către ARACIS? Universităţile de stat nu deţin monopolul înaltei calităţi, cum nici cele private nu sunt găuri negre ale sistemului. Genialitatea şi prostia, corectitudinea şi incorectitudinea sunt prezente în ambele forme de învăţământ.

Revenind la ideea privatizării, eu cred că cei ce o vântură nu stăpânesc termenii. În ţările din UE, unde statele subvenţionează toate universităţile private (chiar şi cu peste 50%) se poate vorbi de „privatizare” în sensul tăierii subvenţiilor. Dar, mă îndoiesc că se va putea vorbi de privatizare în România. Va accepta statul român să transfere către o persoană privată o universitate? Mă îndoiesc! Prin „privatizarea” despre care se vorbeşte se va continua, de fapt, până la capăt, reinstaurarea monopolului, renaţionalizarea. Începând din 2000, învăţământul de stat nu s-a privatizat, ci a etatizat taxele, a practicat taxe anticoncurenţiale şi a reuşit să distrugă piaţa. Putem vorbi de calitate fără piaţă? Eu cred că nu. Opera începută acum 14 ani este aproape gata.

Statul nu a dat universităţilor private niciun sfanţ, ci le-a impozitat cât a putut şi le-a îngrădit accesul la proiecte atunci dacă acestea aveau şi un leu datorie la stat; în schimb, universităţile de stat ce datorează milioane de euro bugetului pot accesa proiecte fără probleme. Că sunt ale statului. Ca şi cum universităţile private nu aduc aceleaşi beneficii pe piaţa muncii ca şi cele private, ca şi cum utilitatea lor publică nu este chiar atât de utilă sau de publică precum a celor de stat. Nu este suficient spaţiu aici pentru a înşira lista de discriminări între stat şi privat în învăţământul academic.

Într-o întâlnire pe care Preşedintele Băsescu a avut-o anul trecut cu Senatul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, l-am întrebat ce părere are despre posibila dispariţie a învăţământului privat din România şi, implicit, a pieţei academice (date fiind aspectele pe care le-am prezentat şi aici). „Guvernele v-au făcut asta. Nu cred că se va ajunge la aşa ceva, cred că piaţa va regla situaţia”, a fost răspunsul. Cu primul punct am fost de acord; cu ce a urmat, nu. Care piaţă să mai regleze situaţia? Efectele nefaste ale intervenţionismului pot fi eliminate tot prin măsuri de aceeaşi natură.

Noua „idee europeană” a privatizării învăţământului academic nu se va aplica în România, unde eforturile pentru remonopolizare au deja o istorie de 14 ani. Ne putem aştepta doar să nu se mai aloce bani de la buget în învăţământul de stat. Universităţile vor rămâne la stat, dar cu taxă, spre bucuria „spiritelor liberale” din mediul universitar care au lucrat tot timpul la stat. Iar ideea calităţii cu care venise defuncta Lege 1/2011 deja a devenit, de la o ordonanţă la alta, istorie.