Şcoala transmite că furtul funcţionează şi produce viitor
0
Plagiatul este doar una dintre hainele „fake” din garderoba sistemului românesc de educaţie. Şcoala românească, prin nerezolvarea sistemică, măcar de acum încolo, a chestiunii plagiatului din lucrările de doctorat, transmite societăţii că furtul funcţionează, este tolerat, încurajat şi produce avansarea în carieră şi sporuri la salarizare.
Lunile acestea m-am uitat la luările de poziţie, la acţiunile şi inacţiunile pe tema plagiatului. Este evident că o execuţie a priori, în piaţa publică, va fi zădărnicită din toate părţile. Am învăţat la lecţiile de activism sau advocacy că atunci când propui o nouă politică publică sau modificarea celei vechi este bine ca, înainte, să realizezi o analiză a părţilor co-interesate.
Şi ce de părţi interesate sunt aici… fără număr, fără număr…
Una dintre abordări ar fi putut fi disjungerea interesului de menţinere a unui status social (cel de „doctor”) de implicaţiile financiare (anterioare şi ulterioare momentului unei anulări a titlului de doctor). Fantoma celor câteva zeci sau sute de mii de lei pe care o instituţie publică le-ar putea solicita, la o verificare ţintită a Curţii de Conturi, de la un fost deţinător de titlu de doctor este o ameninţare extrem de puternică, ce activează şi uneşte transpartinic. Amestecarea banilor cu chestiunile de principii şi trăire a valorilor asumate creează complicaţii întotdeauna.
Discuţia despre plagiate nu se poate rezuma la plagiatul lui X sau Y şi la titlul lui nemeritat de doctor. Pentru că, în esenţă, dezbaterea este despre:
- referatele elevilor din gimnaziu realizate cu copy-paste, fără indicarea surselor;
- arhiva de „proiecte/referate” făcute şi păstrate în calculatoarele părinţilor pentru fraţii mai mici care merg la aceeaşi şcoală şi au aceeaşi învăţătoare;
- încălcarea principiului de pedagogie: „nu da tema pe care nu o corectezi” – sunt elevi care nu citesc ceea ce predau profesorilor lor;
- realitatea cu care se confruntă studenţii care ajung la o facultate cu standarde şi iau 1 (unu) pentru plagiat: „nimeni, niciodată până acum, nu ne-a învăţat să cităm corect sau că ceea ce facem se numeşte furt”;
- valorizarea furtului mai presus decât munca;
- mimarea muncii până la primele examene care sunt „filmate” (evaluările naţionale, respectiv, examenul de bacalaureat).
Plagiatul pare să fie asemeni unei hârtii de turnesol care marchează implicaţii la mai multe niveluri de educaţie decât cel universitar.
Cum pot fi doi profesori egali, în plată şi în statut social, în condiţiile în care unul dintre ei are o lucrare „furată”?
La fel, cum pot fi plătiţi doi profesori la fel, deşi unul dintre ei întârzie la ore sau nu vine şi anunţă cu întârziere, sau uită să aducă subiectele pentru test şi amână evaluarea anunţată şi tot aşa…
Dezbaterea nu este despre plagiat, ci despre furt. Este despre cum arată România astăzi, când constatăm că viitorul şi pasiunea copiilor noştri sunt furate încă din clasele primare. Generaţia actuală a celor „de sus” nu are niciun fel de problemă de viitor. Pentru că ei vor fi în plată de pensii, stipendii, în furnizare de servicii medicale/sociale, adică în grija generaţiei mele – cea mai „bogată” demografic generaţie a României. Un accident statistic, o impunere cu forţa, decretul ceauşist de sprijinire a natalităţii a produs o generaţie care susţine fără probleme pe cei care acum concentrează puterea. Nivelul de cercetare la care au ajuns liderii generaţiei mele, prin demersul de obţinere a titlului de doctor, ar fi trebuit să genereze cunoaştere, dezvoltare şi inovare, astfel încât valoarea adăugată a muncii viitoarelor generaţii să fie tot mai mare – mai puţini să susţină pe mai mulţi.
Dezbaterea despre doctorat este despre etica din Academie, despre adulţi şi cum au făcut ei lucrurile, zeci de ani, în aceeaşi catedră, în aceeaşi facultate, în aceeaşi universitate – acolo unde au co-existat mai multe standarde. Dezbaterea aceasta este despre sindicate studenţeşti puternice, despre viitorul acestor studenţi care vor avea titluri de doctori cu valori diferite şi volume dezechilibrate de muncă. Şi mai este despre lucrurile care nu se spun şi sunt rezolvate printre uşi, printre ministere, printre alte dosare.
Rândurile acestea nu reprezintă poziţia Federaţiei Coaliţia pentru Educaţie. Nu pentru că nu ne-am fi aliniat pe această temă, ci pentru că, strategic, opţiunea noastră este de a lucra şi a fi prezenţi în învăţământul obligatoriu, acolo unde mulţi copii sunt pierduţi, multor copii nu li se aud vocile şi visurile.
Rândurile mele se explică prin furia pe care o simt când văd legătura dintre şcoala generală şi plagiatul de la doctorate, când transmitem generaţiilor care vin că se poate cu furt, mult furt, cât cuprinde.
Amnistia aceea despre care se tot vorbeşte nu este despre corupţie, plagiat, conflicte de interese, incompatibilităţi. Este o amnistie morală, în care se va cuveni să facem pace cu cine suntem, să ne asumăm cine suntem şi, dacă credem în anumite valori, să ne comportăm ca atare. Şi dintre toţi, alegerea istorică de dezvoltare, inclusiv sacrificiul de ego, s-ar cuveni să le facă cei mai deştepţi şi mai învăţaţi dintre noi, elita academică alături de, în acest moment, elita politică.
Se încarcă comentariile...
