Articole ştiinţifice - mari afaceri, mici găinării

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Bani educatie - invatamant - fonduri FOTO Shutterstock
Bani educatie - invatamant - fonduri FOTO Shutterstock

Din când în când, aflăm cât de inutile sunt articolele academice şi despre cum sistemul ar trebui schimbat din temelii

Zilele trecute un articol avertiza că 82% dintre articolele ştiinţifice nu sunt citite. Lipsa de notorietate nu e neapărat semn al lipsei de importanţă. Nici pe marii savanţi nu-i citeau prea mulţi înaintea imperativelor scientometrice. Ce e mai grav însă este că cercetarea ştiinţifică devine tot mai ruptă de realitate şi fiecare cercetător tot mai obsedat de creşterea propriei cote de piaţă. E cazul Jilianei Kircherr. Ea trage un semnal de alarmă: a scris un articol ştiinţific despre cum să gestionezi efectele sociale ale barajelor energetice. Are trei citări. Grav! Pentru a avansa pe post îi trebuie multe citări. Aşa că alege varianta simplă. Scrie un articol despre cele 144 de definiţii ale „economiei circulare“ şi propune a 145-a definiţie. Succes! Articolul e citat de 39 de ori şi toată lumea o aplaudă. Ea are însă curaj şi denunţă această practică. Nu cred că după ce am apărut public la televiziune şi am discutat despre plagiatul unui vestit deţinător de epoleţi pot fi suspectată că susţin getodacii liberi cuibăriţi comod la catedre generoase unde nu-i poţi evalua niciodată. Nici scientometric, nici în alt fel. Doar că feudalismul nostru academic nu trebuie să ne facă să îmbrăţişăm orbeşte, cum ironiza situaţia un bun prieten, capitalismul academic. Disciplinarea forţei de muncă prin mecanismele pieţei riscă să întărească ierarhia feudală. Clasele şi familiile îşi vor reproduce privilegiile aşa că la catedră şi în poziţii de putere îi vom găsi pe descendenţii celor privilegiaţi. Mitul meritocraţiei s-ar vedea şi mai puternic pus sub semnul întrebării dacă cercetarea întreprinsă de Sebastian Ţoc, de pildă, având drept ţintă mediul preuniversitar s-ar extinde la lumea academică. Mai jos, un articol pe care l-am publicat iniţial pe site-ul Asociaţiei pentru promovarea Culturii şi Responsabilitate Civică.

Lunile trecute circula pe Internet o sesizare a unor membri ai Academiei Române cu privire la „modelul suveica“. Vă gândiţi la infracţiuni economice? Nici poveste! Vă gândiţi că poate articolele Emiliei Şercan cu privire la plagiate să-i fi scos din amorţeală? Nu e cazul! Totuşi, există un motiv pentru care câţiva cercetători au semnat o scrisoare care să denunţe practici imorale academic. O chestiune foarte spinoasă: faptul că cercetătorii români, fie ei cadre didactice universitare sau cercetători de institut, se citează între ei în revistele ştiinţifice! Iar asta, chipurile, ultragiază universitarii însetaţi de dreptate şi meritocraţie, întrucât „ne facem de râs în comunitatea ştiinţifică internaţională“.

Fireşte, în urmă cu câţiva ani, aş fi găsit iniţiativa cercetătorilor de la Academie salutară. M-aş fi bucurat că cineva are curajul să incrimineze o asemenea practică. Şi, într-un fel, este bine că apar asemenea proteste, măcar pentru simplul motiv că ele generează dezbateri. Sigur că în România afacerea cu articole atinge cote alarmante. Aşa cum arăta şi Horia Pătraşcu, prezentând cazul „George Lăzăroiu“ şi „fabrica de articole ştiinţifice“, scientometria nu înseamnă automat meritocraţie. Înseamnă o analiză cantitativă a calităţii cercetării de tipul câte articole / indexate în câte baze de date internaţionale / citate de câte ori ai publicat.

Am scris de nenumărate ori despre posibilele derapaje care pot rezulta de aici. Am argumentat de nenumărate ori că notorietatea unui articol nu echivalează cu valoarea acelui articol. Că e posibil ca un articol să fie citat tocmai pentru a fi criticat pentru aspecte negative, or, după aceste criterii care vizează numărul de citări, el punctează pozitiv. Am scris în detaliu despre modul în care istoria filosofiei sau teoria critică n-au avut ce căuta ani de-a rândul în revistele de filosofie de prestigiu precum Mind, de pildă, dar nu pentru că membrii colegiului editorial al revistei ar fi avut ceva împotriva persoanelor care publicau articole în această zonă teoretică. Nu, ei considerau că filosofia analitică e singurul mod legitim de a face filosofie şi respingeau articolele pe acest criteriu, al conţinutului „neconform“, nu al persoanelor! Episodul revoltei din 1978 din cadrul Asociaţiei Americane de Filosofie – una dintre cele mai prestigioase asociaţii profesionale din domeniu – este puţin cunoscut şi dezbătut de istoricii filosofiei. Dar e interesant tocmai din acest punct de vedere: hegemonia editorială instaurată de adepţii unui mod de a înţelege şi practica filosofia şi faptul că “recenziile anonimizate“ ale articolelor ştiinţifice nu sunt o garanţie a promovării calităţii articolelor.

Dar să revenim la „suveica românească“ în citarea articolelor. M-am simţit foarte jignită când mi s-a spus în observaţiile făcute pe marginea unui articol ce urma să apară într-o revistă de prestigiu că ar trebui să-l citez pe X, pe Y, pe Z – autori români. Dar cum îşi permit, mi-am zis. Eu am citat „numele mari“ din domeniu. Discutând cu colegii, cei care aveau experienţă editorială mi-au spus: „Auzi Maria, dar oare cum o să devii şi tu «nume mare» – adică «nume cunoscut» – dacă eu, colegul tău, nu te citez în veci?“ Întrebarea m-a pus pe gânduri. Sunt două aspecte aici.

În primul rând, dacă acceptăm sistemul aberant al cuantificării citărilor – înţeleg că există acum un proiect de a le cuantifica inclusiv pe cele din social media – colegul are dreptate! Cum? Veţi sări indignaţi. Cum să citezi colegii de dragul de a creşte numărul de citări? Ce găinărie! Da, stimaţi colegi. Aşa e! E o găinărie, dar ştiţi ceva? Nu e pentru că găinăria e „în sângele nostru infestat de români oportunişti“, cum ne place adesea să ne autoflagelăm. Nu, găinăria asta e un răspuns tipic la un sistem aberant. Nu românii sunt „stricaţi“, să-mi fie cu iertare, sistemul e putred. În condiţiile în care mi se impune să am citări – deşi, haideţi să fim serioşi, oare câte citări a avut Goedel sau alţi mari matematicieni imediat după publicarea articolelor care au schimbat realmente ceva în matematică – deci, în aceste contiţii, în care notorietatea e valoare, ce am de făcut? Păi, am mai spus-o: aplic varianta grupului „Divertis“ a legii lui Ohm: eşti om cu mine, sunt om cu tine. Mă citezi, te citez! Vai, se vor indigna iar feţele fine ale academiei, dar cum să facem una ca asta? Păi, cu graţie! E o practică la nivel global pe care o nouă poliţie a gândirii încearcă să o denunţe. Are legătură şi cu modalităţile foarte ingenioase pe care şi britanicii le-au găsit când a fost vorba să păcălească acest sistem de testare a performanţei pe baza unor indici cantitativi. Şi aceste tehnici de supravieţuire într-un sistem care încurajează practicile antisociale nu apare doar în mediul academic. Poliţia britanică a raportat la un moment dat o scădere dramatică a criminalităţii. Cum aşa? Păi aveau acest indicator de bifat ca să-şi ia lefurile. Şi atunci? Păi au redenumit pur şi simplu infracţiunea de vătămare corporală ca „ocurenţă suspicioasă“, furtul ca „deposedare“ şi … pe hârtie, acolo unde totul se joacă în ultimul timp, era minunat! Adam Curtis a investigat un caz şi mai dramatic, cel al spitalelor. Spitalele erau silite să reducă, pentru a-şi dovedi „eficienţa“, numărul de intervenţii chirurgicale. Ce au făcut? Păi, în primul rând, au făcut un sondaj pentru a vedea când urma să plece pacienţii în concediu şi i-au programat apoi la operaţie tocmai în acea perioadă. Vedeţi stimaţi colegi, haideţi, că se poate şi mai „frumos“ şi asta în domenii în care viaţa omului e în joc, nu o simplă citare!

În al doilea rând, dacă dorim să nu acceptăm aceste criterii aberante de evaluare suntem nevoţi să facem o analiză mai atentă a modului în care s-a dezvoltat o afacere foarte controversată cu articole ştiinţifice. A existat un moment în care editurile marilor universităţi publicau o cantitate mult mai mică de articole produse de membrii comunităţii academice şi de diverşi cercetători. Lucrurile au degenerat în momentul în care o activitate firească a oricărui cadru didactic universitar – cercetarea – a devenit o afacere din ce în ce mai profitabilă. Tot ceea ce trăim acum este efectul acestei schimbări de perspectivă despre care am mai scris. Instrumentalizarea raţiunii – în termenii teoriei critice – transformarea în simple mărfuri ale articolelor academice – în termenii criticii marxiste – au condus la câteva efecte anti-ştiinţifice şi anti-academice:

1. Privatizarea cunoaşterii. Ştim cu toţii că dacă avem şansa de a publica la o editură de prestigiu sau la o revistă bine cotată va da foarte bine în CV. Dar vom fi şi destul de singuri pentru că potenţial invidioşii noştri colegi nu vor avea acces la articolul nostru. El va fi bine mersi proprietatea bazei de date „prestigioase“. Toţi cei care o vor citi vor plăti bazei de date pentru asta. Dar eu, autorul, nu voi vedea nici un ban. Eu voi trăi cu gloria şi, dacă sunt cu adevărat o „natură superioară“, cu satisfacţia c-au crăpat de ciudă fraierii de colegi!

2. Exploatarea muncii intelectuale. Postam zielele trecute o ofertă „generoasă“ venită din partea unei reviste indexate în bazele de date internaţionale. Era o ofertă de a deveni membru în colegiul editorial. Statutul job-ului era part time, plata – fără plată, muncă voluntară. Dar, totuşi căutau oameni cu doctorat, care să vorbească fluent engleza şi care să lucreze repede şi bine având termene strânse de predare. Păi cine ar fi fraierul care să accepte să-şi vândă o muncă înalt calificată gratis? Cine? Chiar eu, stimaţi colegi! Şi nu, nu m-am lovit la cap, cum s-ar putea crede. Dar, pentru a ne dovedi performanţa şi eficienţa în munca noastră academică este foarte important, nu-i aşa, să fii în colegiul editorial al unei reviste indexate în baze de date internaţionale. Iată o modalitate prin care sunt indirect obligată să muncesc gratis pentru o firmă particulară. Statul îmi reprezintă interesele cum nu se poate mai bine livrându-mă gratis oricui doreşte să mă cumpere!

3. Marile afaceri cu articole. Într-un soi de conformism destul de greu de priceput ne raportăm cu o obedienţă totală la „prestigioasele“ reviste şi edituri internaţionlale. În schimb, infierăm cu mânie proletară micile business-uri mioritice sau asiatice cu articole ştiinţifice. Ştiţi ceva? Se petrec impardonabil de multe porcării şi la „casele mari“. Springer-ul a detectat zeci de articole generate de calculator girate cu numele său prestigios, metoda suveica a fost brevetată în vest – chiar la SAGE – înainte să ajungă la noi.

4. Mici găinării mioritice. Accidente precum fabrica de articole Lăzăroiu sau Metalurgica sau Gineco.ro sunt, vă place s-o credeţi sau nu, fraţii mai mici şi mai puţin experimentaţi ai „editurilor prestigioase“. Ei sunt varianta „ADIBAS“ a cercetării ştiinţifice – nu întâmplător una dintre „editurile“ fabricii de articole se numea, cum altfel decât „Denbridge Press“! Tot un business, dar mai mic şi mai neprofesionist. Aşa, ca la periferie. Plăteşti bani în plic ca să publici. Colegiul editorial e o glumă – mulţi, chiar profesori din afară acceptă să facă parte pentru că au şi ei aceleaşi constrângeri, dar nu recenzează în veci nimic. Se practică metoda citării între colegi – că doar oameni suntem – şi a promovării academice pe baza acestor producţii îndoielnice. În loc să facem înfierări virulente, am face mai bine să vedem care sunt mecanismele de tip scientometric care pun în mişcare asemenea bizarerii. Altminteri, azi „omorâm“ un ADIBAS şi mâine apare altul.

5. Accesul privilegiat la resurse academice şi de cercetare. Când am îndrăznit să ridic problema sistemului inechitabil în care funcţionează actualmente cercetarea ştiinţifică mi s-a spus că „la ei“ e bine pentru că s-au publicat „lucruri de valoare“. Lucuri care pot apărea oricând într-un top al cercetării. „La noi“ – nimic. Acum eu vin şi întreb: ce atestă un „top al cercetării“? Valorea intrinsecă a cercetătorului sau accesul la resurse financiare, de documentare şi cercetare fundamental diferite? Haide, lasă, mi se spune. Dacă pui osul la treabă şi eşti cu adevărat inteligent reuşeşti! Chiar aşa? În primul rând am atras atenţia adesea asupra nedreptăţii de a cere universitarilor români să fie „competitivi la nivel mondial“: e ca şi cum ne-am lansa într-o competiţie de escaladare a munţilor împotriva unor echipe foarte bine dodate cu echipament şi resurse. Dar, nu-i nimic! Noi nu ţinem seama de asemenea detalii. Noi vom concura desculţi şi în izmene şi vom învinge! Adică vom învinge în ciuda, niciodată în virtutea, faptului că suntem români. Această plasare a presiunii de a fi competitiv exclusiv pe umerii cadrelor didactice universitare este soluţia cea mai ieftină şi utilă. Când vine vorba de performanţă le impui criterii drastice similare cu ale colegilor din vest. Iar dacă le vine ideea să ceară salarii le reproşezi că nu sunt competitivi.

6. Excluderea din câmpul ştiinţific a „marginalilor“. În denunţarea unui business periferic cu articole, feţele fine avertizau că oricum acolo publică numai pakistanezi, indieni şi chinezi. Vă daţi seama? Au maculat templul cunoaşterii spilcuite cu feţele lor colorate necorespunzător! Dincolo de rasismul acestor observaţii mai e ceva important de analizat. Mă întreb: dacă într-o ţară membră a UE ca România, accesul la literatura de specialitate e dificil, cum o fi pentru cineva care lucrează la o universitate într-o ţară şi mai săracă? Oare n-am avea cu toţii de câştigat dacă am găsi cele mai bune metode de a împărtăşi cunoaşterea şi de a chema la masa cercetării ştiinţifice şi universitarii de la periferie, care nu se bucură de acces la resursele de cercetare? Internetul e o resursă extraordinară. De ce nu îl folosim pentru a răspândi cunoaşterea? De ce permitem unor firme private să blocheze accesul la cunoaştere?

7. Cunoaşterea sub cheie. E un fapt simptomatic că în dreptul tentantelor articole recente din revistele mari apare frumos desenat un micuţ obiect familiar. Ce anume? Un lacăt! Dai banii, lacătul se deschide! Trebuie s-o recunoaştem, peste ani şi ani acest episod sinistru va fi, fără doar şi poate, foarte interesant de studiat pentru istoricii ştiinţei. Dar până atunci, în condiţiile actuale, cred că singura cauză cu adevărat importantă pentru care merită să milităm este extinderea şi facilitarea accesului unor categorii cât mai largi de cercetători la cunoaşterea ştiinţifică. A o ţine sub lacăt pentru profitul unora nu e foarte diferit de a lua bani în plic pentru publicare. Ba chiar m-aş aventura să afirm că din anumite puncte de vedere este chiar mai condamnabil!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite