Universitar

articolul anterior articolul urmator

Cât, cum şi cui alocăm resursele sistemului naţional de cercetare? Prezent vs. perspective

0
18 Jun 2019 15:21:05
Doi Mici şi un Anc

România alocă în 2019 Ministerului Cercetării şi Inovării (Minister, de aici încolo) 0,17% din PIB, identic cu procentul de anul trecut. Este cel mai mic procent din PIB alocat cercetării în ultimii 10 ani, fiind chiar mai mic decât cel alocat în perioada de criză economică (0,23% din PIB în 2009).

Articolul de mai jos este semnat de unul dintre „Mici” (Mihai), cu feedback din partea noastră.

Cu mic, cu mare şi cu anc ne însuşim cele spuse de Mihai şi vom detalia aspectele menţionate de el la final (mai ales ocuparea posturilor în sistemul românesc de cercetare) în articolele comune viitoare.

Introducere:


Buget

România alocă în 2019 Ministerului Cercetării şi Inovării (Minister, de aici încolo) 0,17% din PIB, identic cu procentul de anul trecut. Este cel mai mic procent din PIB alocat cercetării în ultimii 10 ani, fiind chiar mai mic decât cel alocat în perioada de criză economică (0,23% din PIB în 2009).


Figura 1. (preluată de aici) Evoluţia procentului din PIB alocat Ministerului/ANCSI

Resursa Umană (RU)

Repartizarea resursei umane pe categorii de vârstă, în sectorul public de cercetare, nu are o distribuţie piramidală, normală (şi sănătoasă) în orice sistem bine dezvoltat, segmentul tânăr având o pondere insuficientă. Cu alte cuvinte nu avem baza de selecţie pentru viitor.


Figura 2. Distribuţia cercetătorilor din sectorul public pe categorii de vârstă. Sursa datelor: INS

Infrastructuri de Cercetare (IdC)

IdC-urile au multe redundanţe şi nu sunt grupate în centre de excelenţă sau centre de servicii pentru comunitatea ştiinţifică. Două exemple: Academia Română are trei institute de cercetări socio-umane (la Tg. Mureş, Craiova şi Sibiu), iar printre Instalaţiile şi Obiectivele Strategice de Interes Naţional (IOSIN) se află nu doar celebrul „Laser de la Măgurele” (ELI-NP) ci şi un al doilea „laser de la măgurele” (având o putere de 10x mai mică decât primul). Asupra centrelor de servicii revin mai jos, dar este anormal ca în România să existe mai multe aparate de laborator de milioane de euro bucata, folosite la 10% capacitate, în loc să fie unul, folosit la capacitate maximă şi dispunând de o resursă umană adecvată care să-l opereze.


Prezent şi perspective:

1. Buget – Cât alocăm şi cât ar trebui alocat?

Ultimul raport de ţară al Comisiei Europene (RIO 2019) reconfirmă faptul că suntem codaşii UE în privinţa procentului din PIB alocat cercetării. Actuala guvernare nu a făcut decât să consolideze poziţia de lanternă roşie. Procentul din PIB alocat Ministerului pentru anul în curs este cu un sfert mai mic decât cel alocat în 2009, în plină criză economică. Trecând peste declaraţiile dlui ministru Hurduc, în care vorbea cu emfază despre bugetul de anul acesta, ca şi cum ar fi o realizare faptul că a primit 0,17% din PIB, cât ar fi totuşi necesar să alocăm Ministerului de resort? 

Ca fapt divers: în Strategia Naţională de Cercetare-Dezvoltare-Inovare (SNCDI) 2014-2020 (HG 929/2014) este propus un procent de 0,83% din PIB pentru anul în curs, ce include bugetul Academiei Române (470 milioane lei) şi alte sume mai mici, în raport cu bugetul Ministerului (1,8 miliarde lei), gestionate de alte ministere (Ministerul Agriculturii, de exemplu, alocă aprox. 100 milioane activităţilor de cercetare din domeniu) sau academii de ramură. 

Procentul din PIB pe care Ministerul ar trebui să-l primească începând de mâineeste de 0,2% (detaliez mai jos), procent ce trebuie crescut an de an spre unul realist de 0,6% spre finele viitoarei SNCDI. Minim jumătate din acesta (0,1% din PIB, în primă fază) trebuie gestionat de experţi în domeniu (NSB din SUA, CNRS din Franţa, sau UKRI din Marea Britanie putând servi ca exemple), nu de Guvern. Acesta din urmă, prin Ministerul sau Autoritatea din Cercetare din subordinea unui viitor Minister al Învăţământului Superior şi al Cercetării Ştiinţifice ar urma să gestioneze cealaltă jumătate.

1.2 Buget– Cum alocăm cei 0,2% din PIB?

Îi lăsăm pe experţi să ne răspundă, dar principiul care va guverna alocarea va fi transparenţa. Cum alegem experţii? Luăm Cartea Albă a Cercetării concepută de Ad Astra în 2011 şi o aducem la zi. Vom avea astfel o radiografie clară asupra calităţii cercetătorilor din România. Cu alte cuvinte, aplicăm filtrul „Vama Nădlac”, parafrazând un prieten, care spunea că majoritatea „savanţilor de renume mondial” din România îşi pierd valoarea imediat ce trec Vama Nădlac. Odată identificaţi cei mai buni, îi vom invita să ia parte (sau să facă propuneri) într-un nou Consiliu Naţional al Cercetării Ştiinţifice (nCNCS), cu un nou regulament, responsabilităţi şi evident componenţă. nCNCS va avea obligatoriu personalitate juridică şi va fi ordonator de credite. Acesta va gestiona jumătate din procentul ce-l primeşte Ministerul. nCNCS va aloca fondurile exclusiv în sistem competiţional, limba de depunere a proiectelor va fi engleza, iar evaluatorii vor fi aleşi „pe sprânceană”, preponderent din ţările membre OECD (lăsând poarta deschisă celor naţionali, atâta timp cât aceştia îndeplinesc standardele impuse şi nu se află în conflict de interes). Unitatea executivă, aflată în subordinea directă a nCNCS, ce va distribui aceşti bani, va lua naştere prin reorganizarea actualei UEFISCDI şi va funcţiona după modelul ERCEA (Agenţia executivă a European Research Council), aceasta din urmă rulând în prezent fonduri de aproximativ două ori mai mari decât execuţiile bugetare anuale ale MCI. Toţi banii vor fi alocaţi transparent, informaţiile privind competiţiile, precum şi rezultatele proiectelor finanţate, urmând a fi disponibile pe un site naţional, după modelul grants.gov.

1.3 Buget– Cui alocăm cei 0,2% din PIB?

Simplu: nCNCS va aloca 0,1% din PIB conform principiului „finanţarea urmează performanţa”. De exemplu, nCNCS nuva aloca fonduri pentru deplasarea unei delegaţii la Salonul de Inventică de la Geneva. Aceste fonduri pot fi alocate din cealaltă jumătate, gestionată de guvernanţi, aceştia decontând astfel costul politic al irosirii banului public. Tot guvernanţii pot construi din „jumătatea lor” trei reactoare nucleare la Mioveni, după modelul ALFRED, sau continua finanţarea Programelor sectoriale în cercetare, unde ultima dată când am verificat era finanţat un proiect pentru monitorizarea căderii corpurilor făcute de om din atmosferă şi impactul asupra vieţii terestre. 

Lăsând gluma la o parte, Ministerul va trebui să asigure salariile de bază ale cercetătorilor din sistemul guvernamental de cercetare, inclusiv pentru cei aprox. 7.000 de cercetători din Institutele Naţionale de Cercetare şi Dezvoltare (INCD), nervii acestora fiind puşi greu la încercare an de an, în funcţie de bugetarea Programului Nucleu şi virarea primei tranşe de bani. Nu este normal să existe discrepanţe între un cercetător din cadrul reţelei de institute ale Academiei Române (I-AR), care are salariul de bază asigurat, şi un „INCDist”, lăsat în voia sorţii (a se citi Program Nucleu şi competiţii naţionale lansate mai mult în conformitate cu ce spune horoscopul zilei). Despre Academia Română, bugetul consistent pe care aceasta îl primeşte de la Stat şi modul ei de funcţionare într-un articol viitor.

Ministerul poate cere ajutorul nCNCS pentru identificarea Instalaţiilor şi Obiectivelor Strategice de Interes Naţional (IOSIN) şi finanţarea lor, din acelaşi 0,1% primit de la buget. În prezent se alocă aprox. 450 milioane lei INCD-urilor, prin Programul Nucleu, 100 milioane lei IOSIN-urilor şi alte 100 milioane spre organisme internaţionale, subvenţionarea literaturii ştiinţifice etc. După o evaluare riguroasă şi o restructurare a INCD-urilor estimez că un buget de 600 milioane (din cele 1.000, reprezentând 0,1% din PIB) va fi suficient pentru finanţarea de bază a acestora, incluzând aici şi salariile cercetătorilor. 

Sumarizând secţiunea 1.3: jumătate din buget va fi alocat în mod competitiv, proces supervizat de nCNCS, iar cealaltă jumătate, gestionată de Minister, va asigura finanţarea de bază a sistemului românesc de cercetare. 

2.1 RU – Cât?

Resursa umană de care dispunem în sistemul public de cercetare (conform INS) este de aprox. 32.000 de cercetători. Mai mult de jumătate din aceştia sunt angajaţi în universităţi, iar restul în cadrul INCDurilor, I-ARurilor, institutelor de cercetare din cadrul universităţilor şi alte câteva institute din subordinea altor ministere. Nu detaliem aici, dar România este pe unul din ultimele locuri din UE atât în privinţa numărului de cercetători cât şi a persoanelor cu titlul de doctor, ambele raportate la mia de locuitori. În privinţa numărului de cercetători români din diaspora nu sunt date clare, dar numărul este estimat la 15.000. 

2.2 RU – Cum?

Sunt cel puţin două întrebări: cum stimulăm resursa umană să rămână în ţară şi cum o stimulăm să performeze? Nicidecum prin programe lansate cu mare tam-tam de actuala guvernare, prin care se ofereau stimulente financiare (relativ mici, între noi fie vorba) olimpicilor români cu condiţia ca aceştia să rămână în ţară după terminarea studiilor de licenţă/master şi să presteze muncă „pe plantaţia mioritică”. Această cerinţă taie tânărului orice speranţă de a ieşi din ţară şi a experimenta alte sisteme de cercetare mature, „vestice”. Apropos, eu am plecat din România imediat după terminarea masterului şi m-am întors şapte ani mai târziu cu un doctorat luat la una din cele mai puternice universităţi americane (Rutgers). La fel şi colegul de blog, Octavian, întors în ţară după doctorat în SUA şi postdoc în Germania. Al treilea coleg de blog a bifat şi el un doctorat în Olanda, imediat după studiile universitare, şi studii postdoctorale în Elveţia şi SUA. 

Singura cale de a stimula resursa umană nu doar să rămână, ci să se şi repatrieze (obiectivul pe termen lung fiind atragerea cercetătorilor străini, nu doar români din diaspora) este să creăm un sistem naţional de cercetare robust, înţelegând prin aceasta o infrastructură adecvată (despre care vorbesc mai jos), dar mai ales predictibilitate în alocarea competitivă a resurselor bugetare. Cum stimulăm resursa umană să performeze? Oferindu-i stabilitate. Astfel, cercetătorul trebuie să fie sigur că în fiecare an poate aplica cel puţin la o competiţie naţională cu o rată de succes de 15-20%. Dacă minim cinci ani de zile reuşim să facem asta, am da un semnal puternic cercetătorilor că sistemul este funcţional şi atractiv pentru ei, având resurse adecvate. 

2.3 RU – Cui?

Pentru a (re)construi fundaţia piramidei din figura 2, o importanţă vitală o au proiectele de tip „Postdoctorat” (PD). Ultimele competiţii de acest tip au fost lansate în 2012 şi 2016. Ca să înţelegem ce a însemnat acest lucru pentru resursa umană tânără este destul să ne uităm la evoluţia numărului de titluri de doctor acordate în România de-a lungul anilor (figura 3).


Figura 3. Număr de titluri de doctor acordate în România. Sursa datelor până în 2016 aici, iar ulterior aici.

Aşadar, din 2012 până în 2016 s-au acordat 21.420 de titluri de doctor, iar în cadrul celor două competiţii de tip „Postdoctorat” (PD) organizate în acest interval s-au finanţat 259 de proiecte. Nu doresc să explic aici toate motivele exploziei de titluri din perioada 2012 (nici nu am pretenţia să le cunosc pe toate), dar programul POSDRU constituie principala explicaţie. Concluzia este că prin politici guvernamentale proaste România nu a reuşit să-şi folosească resursa umană tânără, şcolită pe bani grei europeni, în cadrul POSDRU. Ba mai mult, a făcut tot ce-a fost posibil să o trimită la cules căpşuni, prin întârzierea evaluării proiectelor depuse, nelansarea de competiţii noi, bugetare insuficientă pentru proiectele câştigătoare etc. 

Mă bucur să văd că actuala guvernare reuşeşte „performanţa” deschiderii unei competiţii PD la mai bine de 2,5 ani de la preluarea puterii. Sper că nu va fi nevoie de încă 5 miniştri pentru a finaliza şi evaluarea acesteia, cum a fost cazul precedent.

Pentru a aduce sânge proaspăt în celelalte categorii de vârstă din figura 2, o soluţie ar fi atragerea de cercetători din afara ţării, prin programe de tipul celor propuse de Asociaţia Ad Astra aici, sau  ERA Chairs, parte integrantă a Programului Cadru al UE (Orizont 2020 în prezent). În acelaşi comunicat, Asociaţia Ad Astra, a cercetătorilor români de pretutindeni, avansează bugetul de 600 milioane lei ca fiind necesar anual pentru asigurarea unei minime predictibilităţi în cercetare, ce să permită unui tânăr cercetător să-şi planifice cariera. Acest buget permite lansarea anuală a competiţiilor de tip PD, Tinere Echipe (TE) şi Proiecte de Cercetare Exploratorie (PCE), destinate mai ales resursei umane deja aflată în România, precum şi a trei competiţii destinate atragerii cercetătorilor din afara ţării, pe aceleaşi trei paliere: postdoctorat, cercetător independente tânăr şi cercetător independent senior. Toate aceste şase competiţii ar urma să fie organizate şi supervizate de nCNCS. De cele 400 milioane rămase din procentul de 0,1% gestionat de acesta, ar urma să fie organizate anual competiţii de tip Proiect Experimental Demonstrativ şi Bridge Grants (sau similare), pentru transferul cunoştinţelor la operatorii economici.  

Nu pot încheia discuţia despre resursa umană fără să ating şi subiectul plagiatelor. Cum văd eu soluţia pe scurt: achiziţia celui (sau celor) mai avansat(e) soft(uri) anti-plagiat àscanarea tuturor tezelor din ultimii 30 de ani (dacă sunt pe suport letric, convertire prealabilă în format electronic) àîn funcţie de setările de scanare, toate tezele ce trec de 7-10% asemănare cu bazele de date utilizate intră în filtrul 2, mai amănunţit, dar tot automatizat dacă procentul se păstrează peste 7, teza este analizată în amănunt de experţi numiţi de un nou CNATDCU (reorganizat după un regulament elaborat de nCNCS) pentru tezele la care plagiatul se confirmă se trece la retragerea titlului de doctor şi recuperarea eventualului prejudiciu în instanţă (de exemplu, sporul de doctorat de 15% din salariu). 

3.1 IdC – Cât?

Pentru a afla de câte infrastructuri de cercetare dispune România este destul să accesăm pagina erris.gov.ro. Acum sunt listate aproximativ 1.700 de IdC-uri, cumulând 23.563 echipamente mari. Numărul este unul impresionant, dar din experienţa proprie şi din discuţii cu mulţi alţi colegi, o bună parte din ele colectează praful în prezent, gradul de utilizare al lor fiind în cel mai optimist scenariu de 25% (repet, doar din auzite, dar cu valoare de exit-poll).

România are deci nevoie de o concentrare a infrastructurilor de cercetare, dar nu în sensul localizării Instalaţiilor şi Obiectivelor Strategice de Interes Naţional (IOSIN) în perimetrul Bucureştiului, cum este acum, ci în sensul organizării de centre de servicii pentru comunitatea ştiinţifică. În domeniul meu de exemplu, al genomicii-geneticii, nu este nevoie să ai în ţară 5 secvenţiatoare de ADN de ultimă generaţie, cumpărate cu câte 1 milion de euro fiecare. E destul să ai unul, unde cercetătorul să-şi trimită probele de laborator şi să primească datele brute. În mod similar, apropos de exemplul de mai sus, al celor 3 institute ale Academiei Române din domeniul socio-uman, întreb şi eu în calitate de plătitor de taxe: de ce le finanţăm pe toate de la bugetul central? Are România nevoie de toate 3? Sau de ce nu avem unul din cele 3 în Moldova?

3.2 IdC – Cum?

Cum s-a constituit ERRIS (Registrul Infrastructurilor de Cercetare din România)? Orice entitate de cercetare ce doreşte să acceseze bani publici printr-o competiţie trebuie să-şi înscrie infrastructura de cercetare pe ERRIS. Dar, din toate cele 1.700, în urma unei întâlniri de taină a unor „experţi” aflaţi în vădit conflict de interes, au fost alese o parte, ce constituie în prezent IdC-urile din roadmap-ul infrastructurilor de cercetare. Acest roadmap a fost cerut de CE pentru ridicarea condiţionalităţii ex-ante pentru cercetare şi pomparea ulterioară a peste 200 milioane euro în IdC-urile alese. Detalii despre toată povestea cu roadmap-ul găsiţi în scrisoarea Asociaţiei Ad Astra spre comisarii europeni C. Moedas şi C. Creţu de aici.

O a doua întâlnire de taină a altor „experţi” (sau aceeaşi, nu se ştie) s-a concretizat într-un proiect de HG prin care este dublat numărul Instalaţiilor şi Obiectivelor Strategice de Interes Naţional. 

3.3 IdC – Cui?

Răspunsurile la întrebările şi problemelor ridicate în secţiunile 3.1 şi 3.2 vor veni în urma unei evaluări independente a infrastructurilor de cercetare, proces organizat de nCNCS. Ulterior, trebuie să trecem la restructurare şi finanţarea celor utile. În acest efort de evaluare este imperios necesar să includem Institutele Academiei Române (ce nu au fost niciodată evaluate independent; acum ele sunt evaluate intern) şi Institutele Naţionale de Cercetare-Dezvoltare. Nici în privinţa INCD-urilor lucrurile nu stau prea roz. Acestea au fost evaluate pentru prima dată în 2011/2012 cu experţi internaţionali, iar rezultatele nu au prea fost pe placul guvernanţilor. Anul acesta se porneşte o a doua evaluare, după reguli de joc stabilite de CCCDI, unul din consiliile consultative din subordinea MCI. Pronosticul meu: toate INCD-urile vor primi calificativele A şi A+ pentru a continua să fie mufate la bugetul din ce în ce mai consistent alocat „din pix” prin Programul Nucleu. 

Dacă vrem cu adevărat să ştim ce avem în ogradă şi să cheltuim ulterior banul public în mod responsabil şi cu profit, este necesară angajarea unui corp de evaluatori străini (de exemplu, de la scienceeurope.org) care să facă o analiză obiectivă a sistemului naţional de cercetare, cu accent pe modul şi gradul de folosinţă al infrastructurilor de cercetare. Putem lua ca exemplu evaluarea pe care Germania a făcut-o anul trecut (detalii aici) pentru „Helmholtz Association of German Research Centers”, reţea ce cuprinde aprox. 30.000 de cercetători (repet, atât are România în total, în institute şi universităţi). Şi surpriză! (ar zice unii): nu au folosit experţi nemţi, ci 600 de experţi internaţionali, provenind din 27 de ţări. Haideţi deci să lăsăm deoparte dâmboviţenismele şi să recunoaştem că nu avem de unde să scoatem evaluatori naţionali pentru treaba asta, ca magicianul cu iepuraşii din pălărie; sau poate vrem să facem o treabă de mântuială, care să colcăie a conflicte de interes sau lipsă de expertiză relevantă în plan internaţional (vedeţi criteriul „Vama Nădlac”)...

Concluzii:

  • România trebuie să treacă la o bugetare de bază a cercetării prin intermediul Ministerului;
  • Un corp de experţi în domeniu (nCNCS) va gestiona minim jumătate din bugetul cercetării în mod competitiv, transparent şi conform principiului „finanţarea urmează performanţa”;
  • Resursei umane trebuie să i se asigure stabilitate şi predictibilitate în finanţare, iar segmentul de tineri cercetători trebuie stimulat;
  • Infrastructura de cercetare trebuie evaluată independent şi ulterior reorganizată.

Ar fi foarte multe de detaliat (posturile permanente din cercetare, finanţarea multianuală a proiectelor de cercetare, atitudinea cercetătorului român, gestionarea fondurilor europene etc.) dar am încercat să fiu cât mai succint. Le voi aborda în editorialele următoare.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii